Amcitit ceva ce m-a contrariat: Herta Muller a vândut în Franţa,înainte de primirea Premiului Nobel, câteva zeci de exemplare dinultima sa carte, iar după aceea câteva zeci demii.
De ce să mă contrarieze o astfelde consecinţă a unui Nobel? Este normal, este în firea lucrurilorca un premiu să producă emulaţie şi interes în rândulpublicului.
Este însă intrigantă ştirea pentruceea ce doamna Muller a tot acuzat în repetatele sale intervenţiiori interviuri: românii nu au ştiut să o preţuiască (nici când erala Timişoara şi când, angajată fiind, sub oprimarea Securităţii, cafuncţionară, colegele se uitau la ea ca la «un căcat» - reproducîntocmai spusele dânsei, nici când, stabilită în Germania, a scrisliber şi a publicat liber şi i s-au tradus nenumărate cărţi înRomânia).
Aha, părea a zice la Bucureştidoamna Muller, îmi acordaţi acum onoruri şi vă prefaceţi că m-aţiapreciat dintotdeauna, dar de fapt voi vă închinaţi premiului pecare l-am luat.
Faptul că şi francezii au începutsă-i aprecieze sau să fie curioşi faţă de cărţile Hertei Mullerdupă primirea Nobelului îmi mai spune şi că nu pe baza uneinotorietăţi de necontestat (cum a fost cazul, să zicem, al luiLlosa, laureatul din acest an al prestigiosului, râvnitului şiuneori contestatului premiu) l-ar fi obţinut. Sigur, e maideranjant să nu fii cunoscut (mă rog, apreciat) aşa cum ţi-aiproiectat tu în ţara ta de origine, decât să nu te bage în seamănişte francezi care numai în luna septembrie a fiecărui anbeneficiază de o ofertă de multe sute de titluri deroman.
Mă mai intrigă ştirea desprecreşterea spectaculoasă a vânzărilor cărţilor doamnei Muller şiprin ceea ce mai semnifică: orgoliul scriitoricesc este acelaşi laorice vârstă, la orice nivel, la orice experienţă. Deşi nu chiaratât de brusc, orgoliul a dat în clocot la conferinţa (sauinterviul sau dialogul?) de la Ateneul Român. Nici nu vreau să îmiimaginez ce s-ar fi întâmplat dacă un cârcotaş din sală - ştiind«voga» din Franţa a cărţilor domniei-sale înaintea Nobel-ului - arfi întrebat-o ceva în legătură cu aşa ceva. Nu vreau să fiu eucârcotaşul ăla!
Valoarea unui premiu este directproporţională cu consecinţele produse. El trebuie să schimbe cevaîn viaţa autorului şi a cărţilor sale. Că este vorba de o receptaremai profundă sau e vorba de schimbarea standardului de viaţă (suntpremii extrem de consistente, dar sunt şi premii care nu aduc decâtprestigiu) aproape că nu contează. Important e ca publicul, dar şiautorul, să simtă impactul unui premiu.
Din păcate, la noi, nici unpremiu, dar absolut nici unul, nu produce consecinţe sesizabile.Nici un editor nu se lasă impresionat de faptul că volumul tipăritde el a luat premiu, nici un editor nu se îngrijeşte să adânceascăfirava urmă lăsată de premiu într-un făgaş al succesului de stimăsau de librărie. Nici un critic nu are mici mustrări de conştiinţăşi să zică «Uite, domnule, a luat premiu şi eu nu am scris desprecartea asta, nici măcar nu am citit-o, hai să văd ce-i cu ea».Cărţile premiate zac pe raftul librăriilor şi pe birourilecriticilor la fel de inerte ca şi până atunci.
Aceste mult prea urâte fapte sepetrec şi pentru că nici un premiu literar românesc nu are unprestigiu de neatins. Mult prea multele premii acordate pe bază degăşti, mult prea mulţii membri ai juriilor care nu citesc nimic,dar au opinii de nezdruncinat despre cine şi ce, mult prea multelecriterii schimbătoare în funcţie de interesele de moment şi multprea multele criterii care nu au a face cu valoarea literară aurelativizat până la a anula încrederea publicului în valoarea unuipremiu.
Unul dintre criteriile care măînfurie la culme este cel al împărţirii după criteriul comunist alcozilor: «Să se dea câte-un kil, ca să ajungă la toată lumea». Săscoţi din competiţie, aşa cum e ea, cărţi numai pentru că autorul amai luat fie cu o altă carte, fie în acelaşi an un alt premiu mi separe o cale deschisă mediocrităţii.
Prin regulamentul de la originiexistă premii care se dau unui autor o singură dată în viaţă, cumeste cazul Premiilor Academiei Române. Înţeleg. (Deşi nu maiînţeleg nici acolo lejeritatea cu care au luat unii încă neformaţi,încă bâjbâind pe ogoarele literaturii acest premiu care ar trebuisă consacre fie o operă, fie un autor!) La cele mai multe premiiliterare româneşti, criteriul funcţionează cam aşa: hai să-lscoatem pe tapet anul ăsta ca să-i facem loc lui X. Sau hai săzicem că era nevoie de o democratizare (întinerire, împrospătareetc.), să nu se spună că sunt aceiaşi care iau premiu.
Merryl Streep a luat vreo 11Oscaruri şi câte-un film rade tot într-un an plecând acasă cuaproape toate distincţiile. În fond, o carte extrem de valoroasă, ocreaţie care iese din tiparele, standardele înalt valorice nu seproduce chiar în fiecare an de acelaşi creator. O condamnăm doarpentru un criteriu fals umanist? Ei bine, noi da, aşafacem.
De aceea, când văd nemăsurateleorgolii ce se iscă în jurul unui premiu, îmi dau seama câtădeşertăciune există. Să iei un premiu în România ca săce?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
