În privinţa televiziunii, „Dicţionarul limbii române” („Dicţionarul Academiei” continuat după război) nu greşeşte foarte mult atunci când indică prima atestare a termenului într-o „Enciclopedie a invenţiunilor tehnice” din 1939. Primul citat adus în sprijin este însă din… 1953! Pentru a localiza temporal primele atestări ale cuvântului, să coborâm în timp!
Suntem la început de vară a anului 1938. Lacurile din nordul Capitalei (Băneasa, Herăstrău, Floreasca) erau asanate şi în recent creatul Parc Naţional „Regele Carol II” (actualul „Herăstrău”) are loc a patra ediţie a „Lunei Bucureştilor”. Se aniversau 20 de ani de la Marea Unire şi 100 de ani de la naşterea pictorului Nicolae Grigorescu. Manifestările cultural-ştiinţifice, care nu ar fi asigurat o afluenţă numeroasă, erau dublate, ba chiar întrecute ca interes de atracţiile Luna Park-ului (parcul distracţiilor): circul Medrano, Water Shooter, jocuri mecanice, un autodrom electric, omul de sticlă, omul invizibil. Cel mai căutat a fost însă, în cele câteva zile cât au durat demonstraţiile, pavilionul Televiziunii.
Era o adevărată trufanda tehnică, dacă ne gândim că primul serviciu de televiziune publică fusese iniţiat în 1936 de către BBC şi că achiziţionarea unui receptor tv nu era la îndemâna oricui (costa, pe atunci, cam 12.000 de dolari în banii de azi). Mai mult, dacă este să dăm crezare „Gazetei municipale”, organizatorii „Lunei Bucureştilor” îşi propuseseră să aducă minunea tehnologică încă de la doua ediţie a Lunei, din 1936. Nu putem şti de ce nu s-a făcut…
Înainte de a oferi mai multe amănunte despre entuziasmul presei şi al publicului, să punctăm câteva momente importante din istoria de până atunci a televiziunii.
Cuvântul „televiziune“ a fost creat de fizicianul rus Constantin Perski, care l-a folosit într-o prelegere („Televiziunea cu ajutorul electricităţii”) prezentată, în franceză, în cadrul primului Congres Internaţional de Electricitate, Paris, august 1900. Este posibil ca Perski să fi tradus, de fapt, în franceză rus. „televidenie”. În orice caz, cuvântul a fost imediat preluat de engleză, sub forma „television“, atestată o lună mai târziu în publicaţia londoneză „The Electrician”.
În 1938, pe vremea „Lunei Bucureştilor”, televiziunea funcţiona deja, ca serviciu public, în Anglia, SUA, Franţa şi Germania. Firma care a venit la Bucureşti ca să demonstreze posibilitatea practică de transmitere simultană a imaginii în mişcare şi a sunetului era însă una olandeză: Philips. Presa vremii spunea că echipamentul de emisie-recepţie, „cel mai modern post de acest gen, întrecând toate instalaţiile similare din Londra, Paris şi Berlin, atât în ce priveşte calitatea transmisiei cât şi mărirea ecranului pe care apar imaginile în mişcare… odată cu sunetele în difuzor” (Universul, 16 iunie 1938, p. 7) „costă circa 40 milioane de lei şi numai transportul şi instalarea lor au costat 2 milioane de lei” (Universul, 12 iunie 1938, p. 5). Şi îi îndemna pe români să vină să „constate practic, cu ajutorul aparatelor instalate acum, în ce fel se petrece minunea”. Căci, într-adevăr, era o minune: „un eveniment epocal”, „minunea secolului“, „nouă şi minunată realizare ştiinţifică”, „cel mai important eveniment ştiinţific al anului”, „cea mai instructivă atracţie ştiinţifică” (nu prea se făcea, pe atunci, diferenţa între ştiinţă şi tehnică), „cea mai mare invenţie a radiofoniei” (lumea era obişnuită cu radioul, televiziunea venind în plus cu transmiterea imaginii în mişcare; de altfel, demonstraţiile erau patronate de Societatea de radio-difuziune), „cel mai modern post de emisiune al lumii”, cu corolarul: „evenimentul cel mai important pe care îl poate trăi un om modern”.
Cum au fost organizate, practic, demonstraţiile? Pavilionul Televiziunii era împărţit într-un studio de emisie, a cărui activitate putea fi „supravegheată” de public printr-o fereastră „de control”, şi o încăpere dotată cu cinci aparate de recepţie, ale căror ecrane redau imagini şi sunet a „tot ce se petrece, în acelaşi moment, în afară de zidurile acestei săli” (pavilionul). Seara, după ora 19, se producea în faţa camerelor (încă nu li se spunea astfel) orice vizitator care, în schimbul unei taxe, putea rosti câteva vorbe sau cânta pentru a fi văzut de rudele şi prietenii adunaţi în sala de alături, în faţa monitoarelor (cărora încă nu li se spunea astfel). Toţi Miticii se puteau da în stambă. Cum să rateze ocazia…?
Presa vremii a intuit potenţialul recreaţional şi instructiv al televiziunii (posibilitatea transmiterii de „spectacole de teatru şi de cinematograf”), iar publicul era îndemnat să se bulucească să caşte gura, căci „este aproape sigur că, în ţară, cel puţin 20 de ani de acum înainte nu se vor mai putea face demonstraţii publice de televiziune, din pricină că lipseşte în România un post permanent de emisiune” (Universul, 27 iunie 1938, p. 11).
Televiziunea română avea să emită, parcă spre a confirma proorocirea, de la sfârşitul anului 1956…
Cuvintele „televiziune” şi „televizor” pot fi întâlnite însă cu cel puţin 3 ani mai înainte de 1938, când ziarul „Universul”, în dorinţa de a-şi ţine cititorii la curent cu ultimele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, anunţă că „Londra va fi cel dintâi oraş din care se vor face regulat emisiuni de televiziune chiar în toamna acestui an” (20 febr. 1935, p. 7). La mijloc de august, acelaşi „Universul” va relata că la expoziţia pariziană de la Olympia „diferiţi constructori prezintă cele dintâi televizoare populare, la un preţ în jurul a 50.000 lei”.
Despre prima transmisie a televiziunii române, din 1956, dar şi despre belinograf, cealaltă atracţie „ştiinţifică” din cadrul „Lunei” din 1938, în episoadele următoare ale „Misterelor cuvintelor”…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
