Ziarul de Duminică

Primejdii în regat. O anchetă a lui Michel Van Loo, detectiv particular (VI)/ de Alain Berenboom

Primejdii în regat. O anchetă a lui Michel Van Loo,...

Autor: Ziarul de Duminica

17.01.2014, 00:02 60

Printr-o incredibilă concidenţă, domnul Delporte şi Maestrul Beigelbrot au fost cumva luaţi pe sus de aceeaşi maşinărie? O dată depăşit momentul de surprindere, m-am controlat iarăşi. La sfârşitul războiului, înmulţirea actelor rezistenţei  atrăsese după sine represalii tot mai feroce. Nimic nu dovedea că cei doi bărbaţi pieriseră în acelaşi incident. Ce legătură putea fi între  dispariţia unui tânăr ataşat de cabinet la Uccle şi o spargere la Schaerbeek, survenite la trei ani după acele execuţii sumare? Fără să-mi mai las mintea s-o ia razna, am decis să mă pun pe treabă şi să-mi încep ancheta pe teren.

Când am sunat-o pe Madeleine ca să vizitez pavilionul lui Yann, mi-a indicat că majordomul era la dispoziţia mea, ca şi cum mi-ar fi spus că ceaiul era servit. Dar vocea ei răguşită dădea de înţeles că ceaiul putea fi urmat şi de  mâncăruri mai consistente. În cursul traseului cu tramvaiul care ducea din piaţa Binefăcătorilor la cartierul Fond’Roy, am avut vreme să fac inventarul detaliilor la care trebuia să fiu atent, cât şi al întrebărilor pe care urma să le pun majordomului dacă mi-ar fi fost oferită şansa de a-l lua la întrebări în afara prezenţei stăpânelor. Am fost întrerupt din aceste reflecţii de o altercaţie chiar în faţa mea.

Un tip înalt, cu beretă, pretindea unei tinere doamne să-i cedeze lui locul arătând cu un deget ameninţător spre autocolantul plasat deasupra scaunului, care arăta că acesta era “rezervat cu prioritate foştilor combatanţi şi victimelor războiului”. Când i-am atras atenţia individului că galanteria nu avea nevoie de autocolante ca să se exprime, teribilul deget s-a întors către mine:

― Atenţie, tinere, am prieteni sus-puşi; n-ai interesul să mă cauţi!

M-am dus iarăşi cu gândul la Yann. Îi înţelegeam mai bine atitudinea. De ce, după ce îşi sacrificase viaţa pentru a-şi elibera ţara, alesese, reîntors la Bruxelles, să lase totul baltă şi să fugă? Aveam oare dreptul să mă amestec în alegerea sa, să-i cercetez viaţa privată, să-i pun din nou căpăstrul, când atâţia profitori, luptători în rezistenţă pe ultima sută de metri, erau acum persoane sus-puse şi aveau pretenţia să ţină hăţurile puterii? Cineva mi-a scuturat braţul. Era doamna căreia aşa-zisul fost combatant îi ceruse locul (şi care se făcuse între timp nevăzut).

― Eu cobor aici, îmi spuse ea cu un zâmbet frumos. Mulţumesc încă o dată!

I-am făcut cu ochiul.

Când tramvaiul a ajuns în zona Uccle, era aproape gol. Locuitorii acelui cartier aveau maşini şi mijloace de a-şi oferi benzina. Iar angajaţii lor nu circulau decât în zori şi la căderea nopţii.

Când tocmai mă aşteptam să fiu primit de ceremoniosul majordom, cea care a răspuns la soneria mea a fost tânăra subretă. O fermecătoare brunetă care îşi pleca prea mult ochii pentru a fi atât de castă pe cât voia să pară, ar fi zis Anne. Mă conduse spre pavilion, luând-o pe o potecuţă îngustă care şerpuia prin pădurea exotică, desigur spre a-i da hoinarului iluzia că străbate ţinuturile cele mai misterioase din colonia noastră africană. Chiar dacă ştiam că mă aflu în cartierul cel mai şic şi mai puţin periculos al capitalei, nu mă puteam reţine să nu tresar de fiecare dată când auzeam o creangă trosnind sau o pasăre luându-şi zborul la trecerea noastră.

― Nu ţi-e teamă să te aventurezi în grădina asta? am întrebat-o pe subretă. Eu unul, recunosc că îmi dă fiori.

― Nu e foarte departe, spuse ea înaintând cu un legănat din şolduri pe care doamna Delporte l-ar fi găsit ca fiind “indecent”.

Chiar în momentul când eram gata să mă arăt interesat de partea de jos a spatelui ei, am zărit pavilionul. O casă din lemn cu un etaj, decolorată la aspect, împrejmuită de o verandă în stare proastă, care părea mai degrabă să fie magazia de unelte de grădinărit decât o locuinţă. Interiorul se vădi totuşi a fi  mult mai confortabil şi mai bine amenajat decât lăsa faţada să se prevadă. O încăpere mică, dar foarte curată, cu un tapet pe perete verde cu flori multicolore, fotolii şi o canapea alb-crem, un covor mare şi doi pereţi acoperiţi de rafturi, debordând de cărţi. Pe ceilalţi doi pereţi, numeroase stampe pe mai multe rânduri, foarte colorate, ale unor pictori contemporani, mai ales suprarealişti. Două-trei pipe se aflau pe un mic birou acoperit de hârtii în neorânduială. Îndărătul unui paravan se ascundea o minusculă bucătărie. La etaj, un dormitor de-a dreptul spartan, o somieră pusă direct pe jos şi un dulap cu oglindă, despărţit printr-un perete din sticlă de o mică baie cu duş.

― De cât timp eşti în serviciul doamnelor Beigelbrot? am întrebat-o pe subretă în timp ce treceam în revistă veşmintele care atârnau în dulap.

― De un an şi jumătate, se sclifosi mica bonă. Am reluat slujba maică-mii atunci când ea s-a îmbolnăvit. Nu a mai fost niciodată în stare să-şi reia lucrul, aşa că am rămas eu.

Nimic prin buzunare ― fuseseră cumva scotocite înainte de trecerea mea? Nimic prin sertare, în afară de haine cu grijă rânduite. În baie, de asemenea, totul părea să fie în ordine: peria de cap, sticla de şampon pe jumătate goală, săpunul desfăcut din ambalaj, after-shave, tubul de pastă de dinţi început, un pliculeţ de chibrituri sub cazanul de baie. Yann nu luase cu el chiar nimic, nici măcar periuţa de dinţi?

M-am întors spre brunetă.

― Dumneata faci de obicei menajul în pavilion?

Ea încuviinţă dând din cap.

― Cel puţin atunci când domnul Yann îmi dă voie. Nu mai mult de o dată pe săptămână. Nu suferă să-i fie mutate din loc lucrurile. Într-o zi, am avut ghinionul să închid o carte care zăcea pe masa de lucru, ca să şterg praful. Ce-am mai încasat!

― Când ţi-ai dat seama de plecarea lui?

Stătu pe gânduri câteva clipe.

― Într-o dimineaţă, în timp ce serveam micul dejun, Domnişoara Madeleine mi-a cerut să fac curăţenie generală la domnul Yann, ceea ce m-a surprins. În casa asta, curăţenia generală se face o dată pe an, în iulie, atunci când familia îşi ia vacanţă. Cum şovăiam, de teamă că am să fiu luată la rost de domnul Yann, domnişoara a stăruit, spunându-mi că domnul Yann plecase în călătorie şi că va fi încântat să-şi regăsească pavilionul “măcar o dată” proaspăt şi curăţat de sus până jos.

― Eşti sigură?

Ea dădu viguros din cap.

― Evident. Credeţi că am uitat acel “măcar o dată”? Ca şi cum eu aş fi fost răspunzătoare că domnul Yann mă împiedică să-mi fac treaba!

― Îţi mai aminteşti data acestei conversaţii?

― În iunie anul trecut. În jurul datei de 15. Ar fi trebuit să fac curăţenia generală  la începutul lui iulie. Atunci, mi-am spus că cincisprezece zile mai devreme nu schimbă nimic.

Cincisprezece zile mai mult sau mai puţin, de acord, nu înseamnă mare lucru. Ceea ce are în schimb importanţă este că Madeleine a lăsat să treacă şase luni până să-şi dea seama că scumpul ei frate a dispărut şi să începă să se îngrijoreze.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO