Traducerea de Mirella Acsente.
Adam şi Cynthia Morey sunt cuplul perfect. Inteligenţi, fermecători, frivoli, trăiesc clipa, fără ca nimic să le stea în cale. Au puţin peste douăzeci de ani, şi căsătoria li se pare ocazia perfectă pentru a rupe legăturile cu părinţii. Adam este un băiat atrăgător, Cynthia este frumoasă şi vanitoasă. Şase ani mai târziu, locuiesc într-un cartier de lux din Manhattan şi au devenit cuplul tipic de aspiranţi la un statut social la care mulţi doar visează. El lucrează în domeniul investiţiilor de capital de dimineaţa până seara, este favoritul şefului (pe care îl dispreţuieşte) şi a început să câştige o mulţime de bani, nu întotdeauna în mod legal. Ea stă acasă cu copiii, iar efortul de a petrece aceleaşi zile repetitive ce par să nu se mai sfârşească a ajuns să o obosească. Cei doi au o singură mare ambiţie: să devină şi mai bogaţi, să ajungă, prin orice mijloace, la o poziţie socială şi mai înaltă. Şi norocul este de partea lor: într-o bună zi Cynthia şi Adam câştigă o sumă uriaşă de bani... Copiii, la rândul lor, învaţă să profite de tot ce-i înconjoară: dacă au probleme, ştiu că vor reuşi întotdeauna să scape, ca toţi bogaţii din lume.
Privilegiaţii este odiseea unui cuplu atins de noroc, schimbat de timp şi călăuzit, mai presus de toate, de o dragoste nemărginită. Lirică, provocatoare şi strălucit scrisă, cartea este o meditaţie de actualitate despre familie, avere şi despre vremurile în care trăim.
„Dee este fermecător, expresiv, sensibil şi, de multe ori, extrem de amuzant... un scriitor plin de eleganţă, vitalitate şi complexitate.” – The New York Times Book Review
„Sclipitor... Jonathan Dee este un portretist remarcabil, are talentul deosebit de a prezenta cu profundă empatie punctele de vedere ale personajelor sale.” – The Washington Post
O nuntă! Prima dintr-o întreagă generaţie; mirele şi mireasa nu au decât douăzeci şi doi de ani, o vârstă tânără pentru căsătorie în zilele noastre. Majoritatea prietenilor lor au ajuns aici ieri şi, deşi se află în Pittsburgh, un oraş cu o jumătate de milion de locuitori, afişează un aer de dezorientare snoabă politicoasă, pentru că vin de la New York şi Chicago, dar şi pentru că, să-şi imagineze că acum se află în mijlocul pustietăţii, se potriveşte cu felul în care privesc ei întregul eveniment, noutatea lui încărcată de magie şi nelinişte. Bineînţeles, cu toţii, când erau copii sau adolescenţi, au fost la nunta vreunui unchi sau văr, ori, în câteva cazuri, chiar a mamei sau a tatălui lor, aşa că din acest punct de vedere ştiu la ce să se aştepte. Dar aceasta este prima oară când participă la un asemenea eveniment ca prieteni şi persoane de aceeaşi vârstă cu cei care-şi unesc vieţile; iar exuberanţa ciudată, anarhică pe care o simt este legată de teama că sunt traşi de nişte surogate în lumea adulţilor responsabili, o lume a cărei ieşire va dispărea în spatele lor şi pentru care se simt, cu mândrie, nepregătiţi.
Ei sunt nişte adulţi care pretind că sunt copii care pretind că sunt adulţi. Cina care a încheiat repetiţiile pentru nuntă, din seara trecută, s-a sfârşit cu ameninţările managerului restaurantului, care, depăşit de situaţie, a anunţat că va chema poliţia. Ziua care urmează se prefigurează ca o combinaţie imprevizibilă de tabără şi ocazie plină de importanţă. Cu nouă ore înainte de momentul la care trebuie să se afle la biserică, mulţi dintre ei mai dorm încă, dar deja pereţii vechi şi groşi ai Clubului Atletic din Pittsburgh par să vibreze de un entuziasm arogant debordant.
Este mijlocul lui septembrie. Începând cu Ziua Muncii, un val târziu şi descurajator de căldură s-a abătut peste jumătatea de vest a Pennsylvaniei. Cynthia se trezeşte în casa mamei sale, într-un pat în care se mai trezise doar de vreo cinci sau şase ori în viaţă, şi primul ei gând se îndreaptă către temperatură.
Îşi trage pe ea un tricou, în caz că mai e cineva treaz, trece peste enervanta ei soră vitregă Deborah (niciodată Debbie), care doarme, în pijama de flanel, pe jumătate căzută de pe canapeaua din living, şi deschide încet uşa glisantă ce dă pe terasă, de unde poate să vadă în depărtare câteva steaguri atârnând blege deasupra terenului de golf de la Fox Chapel. E răcoare, oricum suportabil de răcoare, deşi e încă prea devreme ca să-ţi dai seama cu siguranţă cum va fi în cursul zilei. Probabil că nici măcar nu e şapte, îşi spune ea. Nu că şi-ar face probleme. Imaginea domnişoarelor ei de onoare lipindu-şi de frunţile înfierbântate sticle reci de bere, sau cea a lui Adam ştergându-şi picăturile de transpiraţie din ochi în vreme ce îşi recită jurămintele, o face doar să zâmbească.
Nu e genul care clachează atunci când lucrurile nu merg perfect; ceea ce ontează cel mai mult pentru ea e ca această zi să fie una pe care nimeni dintre cei care o cunosc să nu o uite, o zi despre care prietenii ei să aibă mereu ceva de povestit. Se întoarce şi intră din nou în cameră, lăsând în spate urmele din ce în ce mai neclare ale paşilor ei în stratul gros de rouă aşternut pe scândurile de cedru ale terasei. Nu-şi imaginase niciodată o nuntă în Pittsburgh, pentru că nu avusese niciodată vreun motiv ca să şi-o imagineze, asta până când mama ei s-a recăsătorit şi s-a mutat aici cu doi ani în urmă. Dacă s-a întâmplat totuşi să-şi închipuie cumva, Cynthia presupusese întotdeauna că se va mărita în Joliet Park; dar la jumătatea ultimului ei semestru la Colgate a aflat că tatăl ei vânduse vechea lor casă de acolo, în care el nu mai locuise de mult; şi când ea şi-a anunţat logodna, două luni mai târziu, mama ei, Ruth, a intrat într-una din crizele ei de încăpăţânare despre cum Warren, tatăl vitreg al Cynthiei, „face parte din această familie“ şi că ea nu accepta nici o aluzie că această afirmaţie nu ar fi fost în întregime adevărată. Nici nu se punea problema să le oblige pe aceste personaje superimportante să se întoarcă la locul destrămării familiei din Joliet Park, să le asculte cum se plâng de aranjamentul la mese şi de vechii prieteni a căror loialitate de după divorţ era uneori dureros de ambiguă. Ar fi fost un soi de nostalgie oribilă şi cu totul inutilă. O nuntă înseamnă pe bună dreptate un viitor, asta dacă înseamnă ceva. Ar fi putut să se căsătorească în New York – unde Cynthia şi Adam deja împărţeau un apartament – şi, de fapt, acesta era aranjamentul asupra căruia a insistat şi Adam, cu delicateţe, pe motiv, tipic bărbătesc, de maximă simplitate. Dar adevărul e că asta nu i s-ar fi părut suficient de ieşit din comun Cynthiei; ar fi fost mult prea puţin diferit de o seară obişnuită de sâmbătă petrecută în oraş cu prietenii, bând şi dansând, îmbrăcaţi doar cu nişte haine mai şic şi ascultând o trupă mai proastă. Nu ştia prea bine de ce ar fi trebuit să-i placă ideea asta – marea nuntă siropoasă, genul de nuntă pentru care toată lumea va trebui să-şi facă planuri de călătorie –, dar nu-şi făcuse un obicei din a-şi pune sub semnul întrebării dorinţele. Aşa că a rămas Pittsburgh. Adam a ridicat din umeri şi a spus că tot ce voia el era să o facă fericită; tatăl ei i-a trimis o scrisoare drăguţă de acolo de unde locuia el acum, din care se înţelegea că întreaga idee fusese, de fapt, a lui; iar Warren a ripostat deschizându-şi carnetul de cecuri, o consecinţă – ca să spunem adevărul – de care nu se poate afirma că Cynthiei nu i-a păsat.
Acum trece în vârful picioarelor pe lângă canapea ca să n-o trezească pe Deborah, pentru că trezirea ei ar putea să o oblige să vorbească, şi în ziua nunţii tale sunt anumite încercări de care ar trebui să fii ferit. Ele două nu se cunosc prea bine, dar sunt unele lucruri mărunte legate de Deborah care stârnesc dispreţul Cynthiei, ca şi cum ar fi locuit împreună mulţi ani la rând. Pijamalele de flanel, de pildă. E cu doi ani mai mare decât Cynthia, dar atât de friguroasă congenital, încât parcă ar fi colegă de cameră cu Ruth într-un azil de bătrâni. Casa a fost cumpărată cu gândul la o a doua viaţă, o viaţă în care copiii erau mari şi plecaţi pe drumurile lor, ceea ce explică de ce există o singură cameră pentru oaspeţi. Deşi canapeaua pare satisfăcător de incomodă, Cynthia s-a gândit la o campanie de a o trimite pe Deborah la Clubul Atletic împreună cu toţi ceilalţi invitaţi, pentru ca Marietta, domnişoara ei de onoare şi cea mai bună prietenă, să stea în locul ei în casă. Dar obligaţiile de familie sunt nerezonabile. Nu are absolut nici o logică faptul că această tocilară asexuată şi în mod clar ostilă trebuie să se numere printre domnişoarele ei de onoare, şi, ca urmare, una dintre multele prietene apropiate ale Cynthiei să se simtă rănită; totuşi, iat-o aici.
În bucătărie, Ruth, mama Cynthiei, al cărei nume de familie este acum Harris, bea în picioare o ceaşcă de ceai, într-un halat de baie până la glezne, verde, pe care îl ţine cu mâna închis la gât. Cynthia trece pe lângă ea şi deschide frigiderul fără niciun cuvânt.
– Warren a ieşit, spune Ruth, ca răspuns la o întrebare pe care Cynthiei nici nu-i trece prin cap să o pună. S-a dus să-ţi ia nişte cafea. Noi nu ţinem în casă decât decofeinizată, aşa că a ieşit special pentru tine.
Cynthia se încruntă gândindu-se la insolenţa cafelei decofeinizate, un fetiş al celor bătrâni şi deprimaţi. Aruncă nişte pâine pe blat şi se ridică în vârful picioarelor ca să caute în dulap, acolo unde îşi aduce aminte că sunt ţinute gemurile vechi; apoi, simţind privirea mamei sale, întoarce capul ca să se uite peste umăr şi spune:
– Ce-i?
E lenjeria; faptul că defilează de colo-colo în ea, dar şi Lenjeria în sine, lipsa ei de insipiditate, faptul că fiica ei a devenit o femeie căreia îi place să cheltuiască mulţi bani pe lenjerie. „Neruşinare” e cuvântul potrivit. Tot ce vrea Ruth e puţină solemnitate pentru ziua de azi, dintre toate zilele, un sentiment adecvat de nervozitate sau chiar de teamă, pentru care apoi s-ar putea gândi la o modalitate de a-l linişti.
Un ultim moment de dependenţă. Dar nu; a devenit clar, cu săptămâni în urmă, că pentru fiica ei toată povestea asta nu e deloc un rit de trecere către condiţia de femeie – e o petrecere, o mare petrecere pentru ea şi toţi prietenii ei, iar Ruth şi Warren sunt acolo doar ca să achite nota de plată. În ultimii şase sau opt ani, aproape de fiecare dată când îşi vedea fiica, o anumită expresie apărea pe faţa lui Ruth, o expresie gen „las’ că vezi tu”, deşi întrebarea „ce să văd?” nu e una la care ar putea răspunde, aşa că nu deschide gura. Stomacul plat al Cynthiei, şoldurile ei înguste şi puternice şi, în primul rând, felul în care umblă cu o asemenea lipsă de pudoare într-un trup a cărui apropiere de idealul modern cu siguranţă că urmează să provoace o gamă imprevizibilă de reacţii: femeile mulţumite de sine sunt adeseori privite cu dispreţ în această lume, şi de mulţi ani, în general doar încruntându-se, Ruth încearcă să-şi strecoare părerile în conştiinţa publică. Dar se mustră singură; astăzi, oricât ar contrazice-o cineva, nu e o zi oarecare. Simte ecoul stins al propriei groaze în ceasurile de dinaintea primei sale nunţi, o groază care era în parte sexuală, ceea ce poate fi privit ca o legătură între ele, chiar dacă sexualitatea fiicei sale e un subiect pe care ea a pierdut de mult curajul de a-l aborda.
– Aşadar, spune ea, încercând un ton împăciuitor. Asta e ziua ta specială.
Şi Cynthia se întoarce, cu gura deschisă, şi râde – un râs pe care Ruth l-a mai auzit înainte, unica alinare pentru ceea ce este un refugiu în amintiri din vremea când singurul ei copil era bebeluş.
În spatele lor, ceasul digital de pe cuptorul cu microunde arată, clipind în tăcere, ora şapte şi jumătate. În living, Deborah, care fusese trezită de propriul sforăit, scoate un mic geamăt pe care nu-l aude nimeni şi îşi înfundă şi mai mult capul în spaţiul dintre perne şi spătarul canapelei. La Clubul Atletic, recepţionera de weekend studiază hârtia printată pe care o ţine în mână şi sună în camera lui Adam. A văzut programarea Evenimentelor Zilei şi a recunoscut numele lui ca fiind cel al mirelui; la salutul de trezire scris în partea de sus a hârtiei adaugă şi propriile ei urări de bine, pentru că l-a văzut aseară şi i se pare drăguţ.
– Mulţumesc, spune Adam şi închide. Şi se duce direct la fereastră ca să vadă cum e vremea. Dar fereastra lui are vedere spre alee; probabil că o să-şi dea mai bine seama de prognoza zilei de la televizor. Îl deschide, cu sonorul mut, dar apoi se întinde din nou în pat, cu degetele împletite la ceafă, şi uită să-l mai privească. Nu poate să sufere să doarmă singur şi poate că acesta este motivul pentru care a petrecut minutele de dinainte să sune telefonul visând ceva bizar, un vis în care conducea o maşină fără volan, o maşină care răspundea la cele mai uşoare schimbări ale centrului său de greutate, la fel ca un skateboard sau o sanie.
Mai are o oră până la micul dejun în restaurantul hotelului cu părinţii şi cu fratele său mai mic şi cavaler de onoare, Conrad. După ce se gândeşte la asta, încearcă să uite din nou totul, pentru ca să pară sincer nevinovat dacă întârzie. Are o uşoară mahmureală după cina de aseară, deşi, reflectează el, alţii vor avea de ce să fie mult mai mahmuri decât el. E prea devreme ca să o sune pe Cynthia, care probabil că încă mai doarme. Ceea ce l-ar calma cu adevărat ar fi să facă sex cu ea – de fapt, aşa încep cele mai multe dimineţi ale sale; sexul îi alungă neliniştile vagi cu care se trezeşte –, dar astăzi aşa ceva nu are să se întâmple. Brusc, îşi arcuieşte spatele şi bate cu pumnul în peretele de deasupra tăbliei patului, în peretele pe care camera lui îl împarte cu cea unde stă Conrad. Conrad nu aude; s-a trezit deja de-o oră şi acum stă sub duş şi îşi repetă toastul. A fost singura obligaţie care l-a făcut să şovăie când a acceptat rolul de cavaler de onoare. Ori de câte ori trebuie să vorbească în public se înroşeşte şi tremură; şi ar fi relativ uşor să facă asta în faţa unei săli de bal pline de străini şi nu în faţa prietenilor şi familiei care au voie să-l tachineze nemilos pe termen lung, oameni în faţa cărora nici nu se pune problema să se prefacă măcar pentru câteva minute că ar fi altcineva.
– Sunt un cuplu magic, spune el, pentru că aceasta este o frază la care s-a poticnit la repetiţiile anterioare; şi acum e prea târziu ca să o refacă. Sunt un cuplu magic! Rahat!
Şi o ia de la început.
Cei care se trezesc în celelalte camere de la primul şi al doilea etaj ale Clubului Atletic sunt prieteni ai mirelui şi ai miresei – cupluri de prieteni, prieteni care au adus cu ei însoţitori deosebit de serioşi sau de promiţători – şi aproape toţi se pomenesc acţionând, la acea oră, dintr-un impuls sexual care este neliniştitor de puternic până şi pentru efervescenţa tinereţii. Unii râd, iar alţii se uită în ochii partenerilor lor cu o nevoie a cărei amintire îi va face să-şi evite privirile peste o oră. Ei nu sunt obişnuiţi cu destrăbălarea camerelor de hotel; iar siguranţa că în acest weekend anume nu doar s-au infiltrat într-un club convenţional, ci chiar au pus stăpânire pe el oferă un sentiment tainic de grup fiecărei partide de sex, un simţământ de orgie care îi face să dorească să îi ofenseze pe străini, să se epuizeze până ce zidurile acestei clădiri se prăbuşesc.
Chiar e un cuplu care loveşte atât de zgomotos tăblia patului de peretele din spatele patului părinţilor lui Adam, încât mama lui se roagă în gând să nu-i cunoască pe cei doi. Îi spune soţului ei să sune la recepţie şi să se plângă, dar el este în baie şi aude, ca de obicei, doar ceea ce vrea să audă. La opt treizeci, maşina Mariettei intră pe aleea din faţa casei familiei Harris. Ea şi Cynthia, încă dezbrăcată, se sărută în bucătărie ca două surori.
– Dumnezeule, e-al dracului de cald aici, spune Marietta. O, bună, doamnă Sikes. Adică doamnă Harris!
E mai mult decât poate suporta Ruth; zâmbeşte premonitoriu şi se retrage din bucătărie.
– Ei, mergem să ne ocupăm de păr? spune Marietta, dar apoi, brusc, Deborah apare în pragul uşii, cu părul încâlcit, cu faţa iritată de la stofa aspră a canapelei, uitându-se la ele cu o ură tribală.
– Îţi sună telefonul, îi spune surorii sale vitrege, după care se întoarce şi pleacă.
Telefonul este pe podeaua dormitorului, sub jacheta pe care Cynthia a purtat-o la cina de aseară. Marietta o urmează prin living.
– Mersi că mi l-ai adus, Debski, spune Cynthia, deşi Deborah a dispărut în baie. Deci, nu ţi-ai adus rochia? Unde e?
– În congelator, spune Marietta.
– O, nu fi copil. N-ai auzit? E Ziua mea Specială.
– Păi, asta era ideea. Tu eşti mireasa. Încă mai poţi să schimbi toată ţinuta obligatorie în, să zicem, ţinută de plajă.
– Poartă tu maiou la nunta ta, scârbă, spune Cynthia. Nu aşa umblăm noi aici în Pittsburgh.
– Am senzaţia aia de murdărie, spune Marietta. Asta-i tot ce zic.
Fragment din „Privilegiaţii” , de Jonathan Dee, în curs de apariţie la Editura Litera. Traducere de Mirella Acsente
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
