O carte pentru fani, dar şi pentru cei care chiar n-au habar de muzica lui Leonard Cohen*). Fanilor lui Cohen, această carte le poate oferi multe momente de apropiere de idolul lor şi de înţelegere amănunţită a gândurilor aflate în poeziile lui şi în versurile celor mai cunoscute cântece. Cartea nu e o biografie tipică, de aceea poate fi extrem de utilă şi altora. Rare sunt cărţile în care frământările muzicii din ultima jumătate de veac să fi fost mai bine surprinse. Dar chiar şi probleme mai îndepărtate în timp – chestiuni ale evreităţii, apariţia sionismului şi frământările din sânul lui etc. Leonard Cohen a avut o viaţă fascinantă. Un tânăr evreu canadian trecut prin toate chinurile unei cariere de succes, cu momente dese de cădere şi de depresie, cu perioade în care a părăsit pentru ani buni scena (fie că vorbim de scenele în care îşi recita poeziile, fie că vorbim de sălile de concerte), pentru a reveni mereu mai puternic şi, în final, foarte aproape de publicul ce îl adoră. Cartea lui Liel Leibovitz ne ajută, măcar în parte, să îl descoperim pe Cohen. Să înţelegem hotărârea lui de a deveni un fel de pustnic până aproape de sfârşitul vieţii, retrăgându-se o perioadă, în anii 1960, pe insula grecească Hydra, împreună cu muza sa, Marianne, şi fiul acesteia sau, dimpotrivă, într-o sihăstrie budistă, unde spera să-şi vindece unul dintre momentele sale de depresie frecvente. Leonard Cohen a început să cânte pentru prima oară la vârsta de 32 de ani. Ce a urmat a fost ca un miracol.
„Din momentul în care oamenii au aflat că scriam o carte despre el, am auzit o grămadă de poveşti legate de Leonard Cohen. Am stat de vorbă cu unii dintre prietenii şi colegii săi muzicieni, am scormonit prin scrisorile şi carneţelele sale şi am citit interviurile date presei timp de cinci decenii. Niciunul dintre aceste lucruri nu a explicat îndeajuns cariera sa ciudată. După cum observa jurnalistul Bruce Headlam, Cohen face parte dintr-un club exclusivist de artişti - celălalt membru putând fi Ray Charles - care nu se încadrează realmente în nicio perioadă anume, fiind întotdeauna în răspărul vremurilor: «Era prea tânăr ca să fie un beatnic, prea bătrân ca să fie un cântăreţ de muzică folk şi a anunţat că voia să schimbe faţa literaturii canadiene înainte ca vreo astfel de faţă să fi existat cu adevărat. A trăit în Tennessee, lângă Nashville, la începutul anilor 1970, înainte de renaşterea muzicii country, iar în anii 1980, când toată lumea a trecut la supercolor, el a rămas la alb-negru. La începutul anilor 1990, când toţi ceilalţi erau deprimaţi, Cohen - acest doctor Kevorkian al muzicii pop - a început să se distreze, făcând videoclipuri muzicale, acceptând cu graţie premii şi apărând la petreceri la Hollywood împreună cu prietena sa, actriţa Rebecca de Mornay.» Cel de-al doisprezecelea album de studio al său, lansat în 2012, când avea 77 de ani, a fost primul care a intrat în top ten-ul revistei Billboard; celelalte albume abia dacă au fost remarcate. Adorat în Europa, Cohen era o asemenea ciudăţenie pentru publicul american, încât Walter Yetnikoff, monarhul de la Columbia Records, 1-a convocat pe Cohen la o întâlnire, s-a uitat la costumul negru, la două rânduri, al cântăreţului de vârstă mijlocie şi i-a zis printre dinţi: «Uite, Leonard. ştim că eşti mare, dar nu ştim dacă eşti şi bun. » A fost modul prin care Yetnikoff a ales să-i spună lui Cohen că şefii casei de discuri hotărâseră să nu distribuie ultimul său album. Various Positions, în Statele Unite. Nu era, spunea Yetnikoff, suficient de contemporan. Cultura, în cele din urmă, a fost de partea lui Cohen: piesa centrală a albumului, un imn despre dragoste şi mântuire, încărcată de imagini biblice, a devenit unul dintre cele mai interpretate cântece ale ultimelor trei decenii. În 2008, de exemplu, nu mai puţin de trei versiuni ale piesei Hallelujah au urcat în top 50 în Marea Britanie, iar cântecul a apărut pe coloanele sonore ale unor blockbustere începând cu Shrek şi terminând cu The Watchmen.
Puţine lucruri din viaţa lui Cohen explică aceste oscilaţii uriaşe. Povestea sa se încadrează perfect în ceea ce poate fî numită o biografie rock'n roll: şi-a pierdut un părinte la o vârstă fragedă (la fel ca John Lennon, Paul McCartney, Jimmi Hendrix, Neil Young), găsindu-şi alinare în poezie (la fel ca Jim Morrison, Joni Mitchell, Patti Smith), părăsind apoi ţara sa natală; pentru o vreme, s-a stabilit într-un loc exotic (din nou, asemenea lui Morrison, Keith Richards), a luat o grămadă de droguri {la fel ca mai toată lumea), s-a luptat cu depresia (la fel ca David Bowie, Syd Barrett, Brian Wilson) şi a trăit suficient de mult ca să vadă cum a devenit el însuşi o figură iconică pentru muzicieni mai tineri (cei puţini, cei norocoşi). Dar cei mai mulţi dintre colegii de generaţie ai lui Leonard Cohen fie au murit în urmă cu 40 de ani, fie continuă să bată scenele în nesfârşite turnee nostalgice, în timp ce el devine din ce în ce mai bun sau măcar mai vizibil din punct de vedere cultural şi mai popular din punct de vedere comercial. Zâmbim când Mick Jagger urcă pe scenă şi încearcă să cânte toate piesele care i-au făcut celebri pe Stones, pentru că ni se pare amuzant ca un bărbat de vârsta lui să încerce să reia aceleaşi zvâcniri provocatoare din şolduri care l-au făcut atât de sexi şi de cool cu aproape o jumătate de secol în urmă. Când însă Leonard Cohen, cu zece ani mai bătrân decât Jagger, se duce la microfon, nu râde nimeni La un concert al lui Cohen, simţi aceeaşi vibraţie pe care-o simţi într-o biserică sau într-o sinagogă, un sentiment ce vine din înţelegerea faptului că vorbele şi melodiile pe care le vei auzi reprezintă cele mai mari eforturi pe care noi, oamenii, le putem face pentru a surprinde tainele ce ne înconjoară şi că ascultând, închizând ochii şi cântând împreună cu el poţi şi tu să evadezi cumva dincolo. Avem poeţi mai buni şi romancieri mai capabili decât Leonard Cohen. Compozitori binecuvântaţi cu mai mult talent decât el au scris cântece, au devenit faimoşi şi, la scurtă vreme, steaua lor a pălit. Însă Leonard Cohen rezistă şi prosperă pentru că el nu este, realmente, nici poet, nici romancier, nici compozitor sau, cel puţin, nu în mod esenţial. Cohen este ceva mai complex, genul de om ai cărui pori absorb particulele de frumuseţe, de durere şi de adevăr ce plutesc imponderabil peste tot în jurul nostru, dar pe care doar puţini dintre noi le observă. El este în armonie cu divinitatea, oricare ar fi aceasta, nu cu frământările gânditorului sau cu obstrucţiile fanaticului, ci cu inima uşoară a credinciosului - nu degeaba, într-un cântec, vorbeşte despre sine însuşi ca despre «micul Ştrul care a scris Psaltirea». Cu milenii în urmă, când am început să ne punem aceleaşi întrebări fundamentale la care încă medităm, i-am numit pe cei ca el profeţi, ceea ce însemna nu că ei puteau prezice viitorul, ci că erau în stare să înţeleagă mai bine prezentul, văzând un nivel mai înalt de semnificaţie a vieţii. Titulatura este valabilă în continuare.
Aşadar, ce ne spune nouă profetul Cohen? Şi de ce-1 ascultăm cu atâta atenţie? Acestea sunt întrebările ce stau în centrul cărţii de faţă. Nu-i uşor să le găseşti răspuns; unele teme, precum teologia sau rock'n roll-ul ori orgasmele, îşi pierd adesea prospeţimea dacă sunt închise între paginile unei cărţi, iar opera lui Leonard Cohen este obsedată, în egală măsură, de toate trei. Pentru a le studia fără a le priva de vitalitate, ele trebuie observate în mediul lor natural. Uneori, sunt cel mai bine înţelese atunci când sunt văzute prin prisma unei anumite poveşti din viaţa lui Cohen; alteori, implică meditaţii mai profunde. Te poartă prin domeniile escatologiei iudaice şi budismului zen, ale poeziei canadiene şi rock'n roll-ul ui american, ale dorinţei trupeşti şi lăcomiei de câştig. Nu sunt întotdeauna accesibile raţiunii. Dar ele ni l-au dat pe omul nostru şi, odată cu el, ne-au oferit permisiunea de a reconsidera genul de sentimente - harul, mântuirea -care, până târziu în adolescenţa noastră ca specie, ne-au ocupat cea mai mare parte a timpului, iar acum, când suntem cu toţii maturi, sună prea sălbatic pentru a fi relevante şi prea periculos pentru a mai bântui altundeva decât în cuşca unei discipline intelectuale. Şi singurul cuvânt ce se cuvine rostit, în schimb, este Aleluia.”
*) Liel Leibovitz - Hallelujah. Rock&Roll, izbăvire şi viaţa lui Leonard Cohen, Editura Publica, Colecţia „Victoria Books”, Bucureşti, 2014
Traducere din engleză de Louis Ulrich şi Tudor Ulrich
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
