- În afară de producător al filmului, aţi fost şi coautor. De ce v-aţi dorit să spuneţi povestea acestor caricaturişti politici?
- Eu am iniţiat proiectul fiind un vechi prieten al lui Plantu, caricaturistul francez de la Le Monde. Mi se părea important, mai ales în perioada aceasta a noastră, în care sunt mai multe evenimente care se întâmplă în lumea întreagă. În primul rând, este o scădere a valorii politicii, nu vorbesc numai de oamenii politici, ci mai ales despre noi, oamenii de rând, cetăţenii, că nu mai credem în politică. A nu crede în politică, pentru mine, este foarte periculos, eu venind dintr-o ţară în care a fost dictatură, pentru că dictaturile se ivesc atunci când nu mai credem în politică, atunci când nu mai facem nimic, atunci când credem că orice am face nu are niciun sens, niciun rost şi atunci se strecoară dictatura.
Asta pentru că cetăţeanul nu mai votează, nu îşi mai dă cu părerea, nu se mai bate pentru o societate a lui mai bună, pentru el, pentru copiii lui. Mi se pare fenomentul acesta foarte îngrijorător chiar dacă oamenii politici, unii care ne înconjoară, sunt corupţi sau sunt foarte slabi, dar ei nu sunt decât o oglindă a noastră. Dacă ei sunt mediocri, poate că pe undeva suntem noi mediocri. Şi mi se părea fenomenal de a întâlni destinele acestor oameni care, micuţi cum sunt, se bat în umbră, îşi riscă viaţa, riscă să se ducă în închisoare pentru noi, pentru o societate unde avem libertatea de expresie şi ştim foarte bine că jurnalismul este în prima linie şi, când jurnalismul pică, adică atunci când nu mai avem nicio libertate de a ne exprima, democraţia va muri în curând. Pe de altă parte, încep să mă satur să văd în toată media, mai ales pe televiziuni, internet ş.a.m.d, falşi eroi ai societăţii noastre, care sunt modele pentru noi, pentru copiii noştri, sunt toţi falşi. Câteodată mă întreb oare ce ne aduc ei, ce ne învaţă, cu ce mă inspiră, cu ce mă duc mai departe. Am descoperit eroii aceştia moderni care trăiesc micuţi, săraci, în umbră şi, pentru mine, ei sunt modelele mele.
- Mihai Stănescu spunea că nu te mai ceartă nimeni atunci când faci o caricatură. Credeţi că, în România, mass-media, caricaturiştii şi-au pierdut din putere, de aici şi cele spuse de domnul Stănescu? A spus acelelucruri cu o oarecare tristeţe.
- Da, şi-a pierdut puterea. Şi ce am înţeles eu, ce spunea între linii, e că s-a ivit o mare indiferenţă. Că ei îi ceartă pe unii sau demască ceva nu mai interesează pe nimeni. Revenind la ceea ce am spus, cred că toată lumea e indiferentă, nu îi mai pasă, deci nu mai face politică. Politică vorbesc din bunul simţ, nu politica aia mare, dar bunul simţ să spună „asta nu îmi convine şi acţionez”. (...) Era foarte trist şi foarte adevărat ceea ce spunea Mihai Stănescu. Spunea „azi nu ne mai bagă nimeni în închisoare, nu ne mai ceartă”, înseamnă că trăim în nişte societăţi în care toată lumea doarme şi mâine se vor scula şi vor spune „Aoleu, dictatura”.
- Da, spuneaţi că marele duşman este somnul şi aţi mai afirmat că nu mai există a treia linie de infanterişti care să ajute la lupta caricaturiştilor. S-a resemnat societatea definitiv şi de aici şi lipsa de activism?
- Da, cred că societatea s-a resemnat şi are o capacitate de lectură mult mai redusă. E paradoxal. Vorbeam ieri cu nişte prieteni cum sub Ceauşescu se cumpărau cărţi, se cumpăra poezie, erau cozi la librării, aveam un duşman comun toţi, dar toţi ne interesam şi eram educaţi, ca să spun aşa. De când avem libertatea de a avea tot, nu mai trebuie să ne batem, nu mai trebuie să facem cozi, nu ne mai educăm, nu mai gândim, am impresia că suntem atât de mult invadaţi de toate gândirile, de toate opiniile, pe internet, prin televiziune, prin toate media, pe tablete, pe telefoane, că de fapt nu ne mai forjăm noi gândirea noastră proprie, să dăm la o parte tot ce e praf şi ceea ce nu are nicio importanţă, tot ce este poluare, şi avem o linie de conducere cu opinii diferite. Politica asta e: a alege, a avea o opinie şi bineînţeles diferită unul de celălalt. Asta e democraţie.
- În documentarul dumneavoastră, unul dintre caricaturişti spunea că libertatea a ajuns un cuvânt manipulat, ruinat. Nu mai există libertate?
- Sunt cuvintele şi acţiunile poluate. Asta e problema. Este totul recuperat. Cred, tunisiana spunea lucrul acesta, pentru că efectiv oricine vine la putere sau orice face politică spune „eu reprezint libertatea”. Toţi reprezintă libertatea, deci cuvântul s-a devalorizat, pentru că ei spun un lucru şi apoi nu o fac. Şi noi nu mai avem timp şi nu mai stăm să ne gândim ce este libertatea, ce înseamnă libertatea pentru un om, pentru noi. Ce înseamnă respectul faţă de celălalt?
- Ce înseamnă libertate?
- Libertatea înseamnă, cred eu, diversitatea gândirii şi ca fiecare să fie tolerant, să aibă o opinie, dar să fie tolerant faţă de opinia celuilalt şi să o asculte. Asta e baza libertăţii şi a democraţiei. Vedem că începe din ce în ce mai multă intoleranţă, integrism, fiecare crede iarăşi că are adevărul, că numai lui îi aparţine adevărul şi nu respectă adevărul celuilalt. În momentul acela, libertatea se duce. Şi libertatea se duce când nu mai facem nimic. Bine, asta e lupta mea, să-i scol pe cetăţeni din somn, să le spun „sculaţi-vă, că sunteţi importanţi şi că aveţi capacitate (...) şi oamenii politici sunt oglinda voastră. Dacă voi sunteţi mediocri, ei vor fi mediocri. Să nu credeţi că e numai vina lor.”
- Aţi şi spus că zi de zi vedeţi cum dispare democraţia peste tot în lume. Este şi cazul României?
- E foarte mult şi în cazul României, dar şi cazul Franţei, şi al Americii. Se introduce foarte greu şi politicul corect, adică fiecare se autocenzurează. Noi ştim asta, pentru că, pe timpul lui Ceauşescu, el, săracul, nici nu avea nimic de făcut câteodată pentru că noi ne dădeam în cap. Spuneam „asta nu mai pot să o fac pentru că nu o să-i placă, asta nu o să o fac pentru că o să mă bage în închisoare”, deci nu mai aveam niciun curaj şi nicio opinie personală. Asta o văd şi în România. Văd în România unde se spune „asta nu mai putem, pentru că e inutil”. Aud şi aici, bine, nu sunt un specialist al politicii române, dar am venit cu câteva zile înainte de alegeri, dar aud şi aici „oricum sunt toţi corupţi, oricum nu avem nimic de făcut”. E tot timpul ceva de făcut.
- Care ar fi varianta?
- Varianta este ca cei nemulţumiţi să aibă o idee, să se organizeze şi, dacă ei sunt cinstiţi, să spună: „Ok, facem o asociaţie, un partid”. E tot timpul ceva de făcut. Tot timpul cineva are nevoie şi de noi şi de ei, deci nu îţi plac ăilalţi, ok, organizează-te. Fă tu, dar nu fi corupt mai târziu, adică nu începe spunând „Eu sunt adevărat şi am nişte idei bune şi eu nu voi fi corupt, şi nu voi lua bani, şi voi sprijini pe unii şi pe alţii” şi după aia, când ajungi acolo sus, faci ca ceilalţi.
- Este autocenzura mai periculoasă ca cenzura?
- E la fel de periculoasă. Sunt cele două părţi ale monedei. Cenzorul este plătit ca să facă asta, să nu poţi să spui nimic, ca să nu emiţi o opinie diferită, autocenzura, îţi este frică de cenzor şi de poliţie şi de aia închizi gura şi nu mai spui nimic. Contribui la clădirea acestui regim totalitar.
- Dar, în zilele noastre, se mai poate cenzura?Dacă autorităţile mai pot jongla astfel încât cenzura pe care o impun să nu mai fie atât de vizibilă.
- E o cenzură diferită acum. E o cenzură politic corectă, o cenzură economică, sunt cenzurile mult mai diferite „în democraţie”. Chiar şi în Franţa. De exemplu, să zic, un ziar, Le Monde care este vestit în lumea întreagă, el, normal, nu are cenzură, dar, când începi să spui nişte lucruri care nu îi plac acţionarului principal, mai bine nu le spui, pentru că îţi este frică de faptul că te va da afară. Dacă spui împotriva partidului socialist, pentru că ziarul Le Monde e mai mult de stânga, unii spun „mai bine nu zicem, pentru că deja este fragil partidul socialist”. Astea sunt tot cenzuri.
- Dar credeţi că prin dezvoltarea social media, a zonei online, caricaturiştii, presa şi-au pierdut puterea şi din cauza faptului că a început printul să dispară? Are un efect acest lucru?
- Sunt două efecte. E unul negativ, care este diluarea, prin prea multă informaţie se pierde informaţia. E clar. Când omul are impresia că, uitându-se pe internet, poate să ştie tot, are impresia că ştie tot, dar el surfează. Se duce la suprafaţă, deci crede că tot timpul el este în contact cu lumea şi că ştie tot despre lume, dar, de fapt, se anulează informaţia, pentru că nu e niciodată profundă, poate fi manipulat. Pe de o parte da, are un acces mai larg prin internet şi poate accede la unele lucruri foarte importante, dar trebuie să aibă timp să aprofundeze, dar, pe de altă parte, se diluează tot. Când citeşti o carte despre un subiect, intri mai adânc în subiectul acela şi înţelegi culturile, diferitele nuanţe. De exemplu, când a fost războiul în Irak, toţi aveam o opinie – „da, nu, să mergem, să-i dăm în cap lui ăla, că e dictator”. Nimeni nu a avut timpul, deci s-a diluat informarea, să spună care este specificitatea Irakului. Câţi şiiţi, câţi sunniţi, care sunt forţele, care este cultura lor profundă, ce consecinţe ar avea să-l dăm pe Saddam Hussein la o parte, care este contextul geopolitic împrejur, între Iran, între Israel, Turcia, Siria. Toată lumea credea că ştie tot, dar nu ştia decât un singur lucru: că Hussein era efectiv un dictator, că făcuse un genocid cu kurzii, dar atâta tot, dar fiecare credea că ştie.
- În documentarul dumneavoastră au fost prezentate poveştile a 12 caricaturişti. Spuneaţi că sunt mai mulţi. La care dintre cei care nu sunt prezenţi în film aţi renunţat mai greu?
- Erau zone geopolitice, bineînţeles că aş fi vrut să iau pe cineva din România, Mihai Stănescu, o figură şi aţi văzut cum vorbeşte, este extraordinar, şi de sens şi de umor, ceea ce căutam, iar desenele lui sunt extraordinare. Sunt puternice, povestea lui cu dictatura, deci aveam despre ce vorbi. Aş fi vrut să iau un italian şi până la urmă nu am luat, pentru că pe timpul acela au fost conflicte între un desenator italian de la ziarul La Republica şi Partidul Liga de Nord. La cine am mai renunţat greu? Voiam să iau un african anglofon, după acea sirianul, Ali Ferzat, căruia Assad (Bashar al-Assad, n.r.) i-a rupt degetele, se vede un pic în film. Aş fi vrut să îl prezint mai mult. Un film trebuie să fie de o oră şi jumătate, care este deja un format mai lung decât la televiziune. Din fericire, l-am făcut pentru cinema. Dacă îl făceam mai scurt era superficial. Doar punctam, nu se înţelegea nimic şi nu ne identificam cu ei. Eu voiam să-i cunoaştem bine.
- În anumite ţări, filmarea a fost o adevărată provocare, precum în China, Venezuela. În care dintre aceste ţări a fost mai greu?
- Cel mai greu a fost în China, Venezuela şi Rusia. În China a fost foarte greu, pentru că dădeam piste false, ştiam că, dacă ne prind acolo, era cam rău.
- Ce se putea întâmpla?
- Puteau să ne ia materialul, să-i bage în închisoare pe toţi din echipă, cum a fost acum în Indonezia cu doi ziarişti francezi, e interzis când nu ai autorizaţie – şi nu am cerut autorizare pentru că ştiam că nu am fi primit-o. Deci, eram ilegal. Nu puteam să risc viaţa echipei mele de filmare şi nu puteam să risc nici materialul, pentru că de aia ne-am dus. Am pregătit-o foarte prudent. Echipa s-a dus cu avioane diferite, să nu îi identifice că ajung toţi în grup, materialul închiriat acolo era pentru un documentar chinez, echipă falsă care să umble ca să fie ei urmăriţi cu materialul. Apoi, s-a luat alt material. Când te duci să-l filmezi pe Ai Weiwei, el este opozantul numărul unu al regimului chinez. Trebuie să fii foarte prudent. În Venezuela, lucrurile nu sunt atât de oficiale, dar e ca aici, îmi aduc aminte că, într-un timp, huliganii te băteau. În Venezuela nu îţi interzic, dar, dacă nu le place şi nu le-a plăcut, pentru că iarăşi intervievam o opozantă, îţi sparg capul, îţi sparg aparatul. Aveam un asistent care cunoştea fiţele astea, el a fost răpit de două ori, eram atenţi. Ultimul cadru al filmului, unde ea scrie „Libertad” (libertate, n.r.) pe plajă, l-am făcut la 4 - 4.30 dimineaţa, pentru că altfel era în pericol. Şi noi, dar şi ea.
- Cât timp aţi lucrat la acest documentar?
- Cred că am început cu doi ani înainte să scriu, să organizez, să facem „castingul”, pentru că erau festivaluri de caricatură unde veneau unii dintre ei. Mergeam tot timpul ca să-i intervievăm ca să vedem cine vorbeşte bine, cine vrea, cine nu vrea, cui îi este frică. De exemplu, am avut la început o chinezoaică şi ne-am dat seama că îi este puţin frică. I-am spus: „noi nu vrem să îţi creăm probleme, am simţit că nu prea vrei să spui şi să faci, filmul ăsta va fi văzut în lumea întreagă, deci toate ambasadele Chinei din lumea întreagă o să dea raport, nu vreau să ai probleme”. Toţi care sunt în film erau de acord şi le-am povestit toate consecinţele posibile.
- Spre exemplu, caricaturistul chinez...
- Chinezul ne-a zis că „vreau să filmez că dacă mă filmaţi o mă protejaţi, nu o să mă poată băga în închisoare, pentru că voi fi cunoscut în lumea întreagă”. El, oricum, este protejat de fanii lui. Spune că ce pune el pe internet într-o zi are 5 milioane de like-uri, 5 milioane înseamnă că are fani.
- Care a fost cea mai mare mulţumire a dumneavoastră după realizarea acestui film?
- Au fost două evenimente. Unul a fost că filmul merge la Cannes şi că pot să-i aduc pe cei 12, a costat, am strâns, dacă puteam să-i strâng pe cei 12 care, din punct de vedere uman, era formidabil să se cunoască, pe fiecare l-am filmat în ţara lui, unii se cunoşteau, dar majoritatea nu. Şi să fie cei 12 care să urce scările astea unde de obicei sunt marile vedete – Brad Pitt, Angelina Jolie –, mi s-a părut recompensa mea şi a noastră ca vedetele dintr-o seară să fie ei. Aştia care sunt săracii în umbră. Îmi era frică de mulţi, să nu cumva să nu aibă rochii, să nu aibă pantofi, eram pregătiţi cu casele de modă să le dăm smochinguri şi ei şi-au încropit. Nu aveau nevoie de nimic. (...) La fiecare le-am cerut să aducă un desen, Cannes-ul fiind a doua cea mai mare manifestare mediatică din lume după Jocurile Olimpice, le-am zis „dacă aveţi ceva de spus, aici e locul”. Când am fost sus pe scări, fiecare a deschis un desen, unde denunţa ceva din ţara lui şi era formidabil.
- Cum au trăit ei momentul de la Cannes?
- A fost formidabil. (...) Chinezul (Pi San, n.r.), care este nemaipomenit, el este înconjurat de oameni, de fani, şi plângea şi a spus: „Deci nu sunt singur”. El credea că este singur pe lume, să se bată atât de mult şi atât de greu împotriva oficialităţilor şi a descoperit în filmul ăsta că sunt mulţi. (...) Şi era fericit. Ne-am întors la Paris după aceea, vorbea tot timpul, eu credeam că chinezul o să fie mai rezervat. Vorbea tot timpul, avea traducătoarea lui, nu vorbeşte decât chineză, câteodată traducătoarea, care era atât de obosită, pleca acasă, şi el rămânea. Chiar dacă nu se înţelegeau, se înţelegeau în desene. Era fericit. La american la fel. S-a recunoscut meseria lui, să spună fraza: „Fiul o să vadă, în fine, că fac o meserie serioasă”. Extraordinar. Tunisiana, care avea doi prieteni în închisoare, un desenator şi un blogger, la Cannes şi-a scris pe mâini „Eliberaţi-i pe prietenii mei” şi dădea nume. Unul dintre ei a fost eliberat.
Sunt evenimente mici, dar pentru mine sunt semnificative. Pentru mine asta e: oameni vii care fac politică, sunt vii, nu dorm. Unul e în închisoare şi spune eliberaţi-l. Ea ştie că s-ar putea să o bage şi pe ea în închisoare spunând asta. Are curaj şi unul ca ei, doi-trei, ei sunt în prima linie, o iau în figură în fiecare zi, dar, dacă noi suntem imediat în spate, nu o s-o mai ia. Dacă vor simţi regimurile astea că nu e nimeni în spate şi ei sunt singurei, o să-i radă. Acolo este responsabilitatea noastră, să nu lăsăm niciodată oamenii singuri. (...) Ce a făcut o caricatură, e de închisoare?
- Şi la Cannes cum a fost primit documentarul?
- Erau oamenii în picioare, 10 minute de aplauze în picioare şi ei nu înţelegeau ce se întâmplă. Ei sunt obişnuiţi, sunt singuri, de aia l-am întrebat pe Mihai (Stănescu, n.r.), nu prea a vrut să răspundă din pudoare, dar oamenii aştia se şi bat, şi riscă, ei ştiu, cum e desenul publicat, sunt mai multe şanse să-şi primească lovituri decât să fie felicitaţi. Ei ştiu asta. Plantu spune în film: „câteodată, trei zile, nu mai răspund la telefon, ştiu că o să fiu insultat, ameninţat”. Sunt foarte singuri. La Cannes, să fie înconjuraţi de media, de oameni care îi felicită, care îi pupă, care îi aplaudă aşa, era nemaipomenit...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
