Ziarul de Duminică

Războiul celor Două Roze / de Ziarul de duminică

Războiul celor Două Roze / de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica

25.08.2016, 23:56 226

Conn Iggulden

Pasărea furtunii

Editura Nemira

O nouă serie extraordinară de romane istorice apare la editura Nemira – Războiul celor Două Roze, cu primul volum, Pasărea furtunii, de Conn Iggulden, în traducerea lui Silviu Genescu.

Pentru pasionaţii de istorie sau pur şi simplu cei care vor romane pline de personaje memorabile şi întorsături de situaţie, seria Războiul celor Două Roze spune povestea tulbure şi fascinantă a celor 30 de ani de război civil între cele mai mari familii nobiliare din Marea Britanie: Casa York şi Casa Lancaster, una dintre ce mai brutale şi sângeroase perioade din istoria Regatului. Este totodată perioada istorică şi politică poate cea mai controversată şi renumită, cu numeroase reprezentări în cărţile de istorie, romane, filme şi seriale.

Conn Iggulden scrie în stilul marilor romane istorice, reuşind să alcătuiască o tapiserie amplă şi însufleţită a epocii pentru povestea spusă într-un ritm alert, care ţine cititorii atenţi şi fascinaţi.

Romanul Pasărea furtunii începe în 1437, la ani buni după domnia bravului Henric al V-lea, când pe tron a urcat fiul său, Henric al VI-lea. Renumit pentru blândeţea lui, sănătatea şubredă îl face un monarh slab, care nu poate conduce decât cu ajutorul apropiaţilor. Există însă destui nobili, printre care ducele de York, convinşi că Anglia trebuie guvernată cu mână de fier pentru a supravieţui. Teritoriile ei din Franţa sunt ameninţate şi sunt zvonuri despre o răzmeriţă iminentă. Se răspândesc temerile că Anglia nu va rezista, cu atât mai mult cu cât Henric al VI-lea vrea să o ia de soţie pe Margareta de Anjou.

Celelalte romane din seria Războiul celor Două    Roze sunt: Trinity (2014), Bloodline (2015) şi Ravenspur (2016) care vor fi şi ele traduse la editura Nemira.

Conn Iggulden, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de romane istorice din zilele noastre, a semnat numeroase volume de gen, care se bucură de un real succes. Fiu al unui englez şi al unei irlandeze, s‑a născut în 1972, a crescut cu poveştile mamei şi a început să scrie încă de mic poezie şi povestiri. A studiat literatura engleză, materie pe care apoi a şi predat‑o. Dar în scurtă vreme a ales să se dedice în întregime scrisului şi a debutat cu romanul The Gates of Rome, primul din seria în cinci volume Emperor, construită în jurul vieţii lui Iuliu Cezar. În 2007 a apărut prima parte din seria Conqueror, tot în cinci volume, ficţiune amplă desfăşurându‑se în imperiul mongol, Ginghis‑Han fiind unul dintre protagonişti. Seria Războiul celor Două Roze a debutat în anul 2013 cu romanul Pasărea furtunii, după care au urmat încă trei volume.

 

Prolog

ANNO DOMINI 1377

Sub pat, ligheane cu sânge regesc, închis la culoare, zăceau uitate acolo de doctor. Alice Perrers se odihnea pe un scaun, gâfâind din pricina efortului de a-l ajuta pe regele Angliei să intre în armura sa. Aerul din încăpere era îmbâcsit cu acreala mirosului de transpiraţie şi moarte, iar Eduard părea propria sa efigie, palid şi cu barba colilie.

Pe Alice o podidiră lacrimile în timp ce-l privea. Lovitura    care-l doborâse pe Eduard la pământ venise din cerul senin al unei zile de primăvară, nevăzută şi îngrozitoare, pe aripile unui vânt cald. Se aplecă cu grijă înainte şi-i şterse saliva din colţul gurii lui lăsate. Cândva, fusese atât de puternic, un bărbat între bărbaţi, care putea lupta din zori şi până-n seară. Armura-i lucea,cu toate astea era însemnată şi scrijelită precum pielea pe care oproteja. Sub ea, muşchii şi oasele îşi pierduseră vigoarea. Aşteptă să-l vadă deschizându-şi ochii, nefiind sigură de claritatea gândirii lui. Era conştient când şi când, momente ale unei vieţi tot mai firave şi mai scurte, pe măsură ce treceau zilele. Se trezise în zori şi-i şoptise să-i fie pusă armura. Doctorul sărise din scaunul său, dând regelui să bea încă una din licorile sale mizerabile.

Nevolnic ca un copil, Eduard refuză amestecul împuţit, începând să tuşească atunci când bărbatul continuă să-i ţină bolul la gură. Pe Alice o cuprinse mânia când văzu una ca asta. Cu toate protestele furioase ale doctorului, îl izgoni pe acesta din apartamentul regelui, plesnindu-l cu şorţul şi neluând în seamă ameninţările sale, până când izbuti să închidă uşa după el. Eduard o văzuse ridicând cămaşa de zale de pe suportul armurii. Zâmbi o clipă, apoi ochii săi albaştri se închiseră şi se lăsă înapoi pe perne. În următoarea oră, pielea ei deveni trandafirie din cauza efortului, ştergându-şi fruntea cu dosul palmei în timp ce se muncea cu legăturile din piele şi cu fierul, trăgându-l pe nbătrân înainte şi-napoi, fără  niciun ajutor din partea lui.

Totuşi, fratele ei era cavaler şi astfel nu era pentru prima dată când îmbrăca un bărbat, pregătindu-l de luptă. Când îi puse pe mâini mănuşile armurii şi se lăsă pe scaun, el abia dacă mai era conştient, gemând încet, aproape căzut în leşin. Degetele lui zvâcniră pe păturile boţite până când ea icni şi se ridică, dându-şi seama ce voia. Alice se întinse spre sabia uriaşă agăţată de peretele încăperii, fiind nevoită să-şi folosească ambele mâini pentru a o aşeza acolo unde palmele lui puteau apuca mânerul. Fusese o vreme când Eduard mânuise spada de parcă n-ar fi cântărit nimic. Îşi şterse lacrimile fierbinţi în timp ce mâinile lui se strânseră într-un spasm, mănuşa armurii scârţâind în tăcere.

Arăta din nou ca un rege. Reuşise. Dădu din cap bucuroasă că, atunci când i se va împlini sorocul, regele va arăta aşa cum era cât trăise. Băgând mâna în buzunar după un pieptăn, începu să-i aranjeze barba albă şi părul încâlcite. Nu-i luă mult. Faţa lui era lăsată într-o parte, ca şi cum se topise o bucată de ceară fierbinte, iar respiraţia lui se auzea ca o horcăială sacadată.

La douăzeci şi opt de ani, era cu aproape patruzeci de ani mai tânără decât regele, însă până la boala sa Eduard fusese viguros şi puternic, de parcă ar fi fost hărăzit să trăiască pe vecie. Era rege deja când ea se născuse şi nimeni dintre cei cunoscuţi de ea nu şi-l putea aminti pe tatăl lui, nici pe marele Ciocan al Scoţienilor,care domnise înaintea lui. Familia Plantagenet îşi lăsase urma în Anglia şi devastase Franţa în bătălii pe care nimeni nu crezuse că le-ar fi putut câştiga. Pieptănul se încurcă în barba lui. Ochii cei albaştri se deschiseră la atingerea ei şi, istovit, regele o privi. Alice se cutremură sub uitătura lui cumplită, care-i  adâncise  slăbiciunea pentru atâta amar de vreme.

– Sunt aici, Eduard, spuse ea aproape în şoaptă. Sunt aici. Nu eşti singur.

O parte a feţei lui se zbârci într-o strâmbătură şi-şi ridică mâna stângă, cea bună, ca s-o tragă de mână şi să i-o coboare, cea în care ţinea strâns pieptănul. Răsufla din greu, iar pielea i se îmbujoră de efortul de a vorbi. Alice se aplecă mai aproape, sprea-i auzi cuvintele  bolborosite.

– Unde sunt fiii mei? zise el, ridicându-şi capul în aşa fel încât se desprinse de pe pernă, apoi căzu la loc.

Mâna dreaptă-i tremura pe mânerul spadei, simţindu-se în siguranţă cu ea.

– Vin, Eduard. Am trimis mesageri după John, să-l aducă de la vânătoare. Edmund şi Thomas sunt în aripa cealaltă.Vin cu toţii.

În timp ce vorbea, putu auzi un tropăit pe trepte şi zarvă de glasuri bărbăteşti. Îi cunoştea bine pe fiii lui şi se pregătise, ştiind că momentele ei de intimitate erau pe sfârşite.

– Mă vor trimite de-aici, dragostea mea, dar n-am să fiu prea departe.

Se aplecă şi-l sărută pe buze, simţind căldura nefirească a respiraţiei sale amare. În vreme ce se aşeza înapoi, putu desluşi vocea hârşâită a lui Edmund spunând altor doi despre un rămăşag pe care-l pusese. Ar fi fost bine ca fratele mai mare să fi fost printre ei, însă Prinţul Negru murise cu un an înainte, fără a mai putea moşteni vreodată regatul tatălui său. Se gândi că pierderea moştenitorului tronului fusese prima lovitură care dusese la toate celelalte. Un tată n-ar trebui să-şi vadă fiii pierind înaintea lui, îşi zise ea. Era ceva cumplit de suportat, fie el rege sau om de rând.

Uşa se deschise cu un pocnet care o făcu pe Alice să tresară. Cei trei bărbaţi care intrară semănau cu toţii cu tatăl lor, în feluri diferite. Cu sângele bătrânului Longshanks curgându-le prin vene, erau unii dintre cei mai înalţi bărbaţi pe care-i văzuse ea vreodată, astfel că umplură încăperea şi ea se trezi înghesuită chiar înainte de a deschide gura.

Edmund de York era zvelt şi cu părul negru, aruncând o căutătură piezişă când dădu cu ochii de femeia care stătea cu tatăl lui. Nu fusese niciodată de acord cu ibovnica părintelui lor şi, în timp ce Alice se ridică şi rămase sfioasă, sprâncenele sale coborâră închipuind o expresie tăioasă. Lângă el, John de Gaunt avea aceeaşi barbă ca şi tatăl său, cu toate că era încă bogată şi neagră, tăiată în „V“, ascunzându-i gâtul vederii. Fraţii se înălţau lângă tatăl lor, privindu-l în vreme ce ochii lui se închiseră din nou.

Alice tremura. Regele-i fusese protector, iar ea îşi adunase o adevărată avere. Devenise bogată din această asociere, însă era perfect conştientă că oricare dintre bărbaţii din încăpere putea porunci să fie înşfăcată dintr-o simplă toană, iar proprietăţile şi pământurile să-i fie luate după nicio altă hotărâre decât cuvântul lor. Titlul de duce era încă atât de nou, încât nimeni nu le pusese autoritatea la încercare. Se ridicau deasupra conţilor şi baronilor aproape ca nişte regi în toată puterea cuvântului, aflându-şi semenii şi egalii numai printre cei din această încăpere, în acea zi.

Lipseau doi capi ai celor cinci mari case. Lionel, ducele de Clarence, murise cu opt ani înainte, lăsând în urmă-i doar o fetiţă. Fiul Prinţului Negru era un băiat de zece ani. Richard moştenise Ducatul de Cornwall al tatălui său, după cum va moşteni însuşi regatul. Alice îi cunoscuse pe amândoi copiii şi spera doar că Richard va supravieţui puternicilor săi unchi suficient de mult ca să ajungă rege. În sinea ei, n-ar fi dat nicio para pe şansele lui.

Cel mai tânăr dintre cei trei era Thomas, ducele de Gloucester. Poate pentru că era cel mai apropiat de vârsta ei, o tratase întotdeauna pe Alice cu blândeţe. Era singurul dintre ei care luase seamă de prezenţa ei în timp ce era ridicată în picioare şi tremura.

– Ştiu că ai fost o mângâiere pentru tatăl meu, lady Perrers, zise Thomas. Însă acum e momentul să rămână cu familia sa.

Alice clipi printre lacrimi, recunoscătoare pentru cumsecădenie. Edmund de York vorbi înainte să apuce ea să răspundă.

– Vrea să spună că ar trebui să pleci, fată, spuse el.

Nu privi spre ea, având ochii aţintiţi spre figura tatălui său zăcând în armura lui, pe aşternuturile albe.

– Ieşi!

Alice plecă degrabă, ştergându-şi uşor ochii. Uşa era deschisă, iar ea privi înapoi spre cei trei fii aplecaţi deasupra regelui muribund. Închise uşa cu grijă şi suspină luând-o prin Palatul Poleit.

Rămaşi singuri, fraţii păstrară tăcerea multă vreme. Tatăl lor fusese ancora vieţii lor, singura constantă dintr-o lume violentă. Domnise timp de cincizeci de ani, iar ţara devenise puternică şi bogată sub stăpânirea sa. Niciunul dintre ei nu-şi putea imagina un viitor fără el.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO