Ziarul de Duminică

Războiul nu are chip de femeie/ de Svetlana Aleksievici

Războiul nu are chip de femeie/ de Svetlana Aleksievici

Autor: Ziarul de Duminica

24.03.2016, 23:37 963

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit. „Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” — Vladimir Voinovici

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. „Războiul nu are chip de femeie” s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.

 

O casă învechită, cu patru etaje, la marginea Min­skului, din cele ridicate în grabă şi, cum părea pe atunci, provizoriu îndată după război, tandru împresurate,încă de mult, cu tufe de iasomie. De aici au început căutările mele, ce aveau să se prelungească şapte ani – şapte ani neaşteptaţi şi chinuitori în care am descoperit lumea războiului, lumea aceea al cărei înţeles nu ne e nici până azi lămurit întru totul. În care am simţit durere, ură, is­pitire... Duioşie şi nedumerire… În care am încercat să înţeleg cum se deosebeşte moartea de ucidere şi unde se află graniţa dintre omenesc şi neomenesc. Ce se întâmplă cu omul care rămâne singur cu gândul acesta nebunesc că poate să-şi omoare semenii? Ba chiar că e obligat să-i omoare. Ani în care am descoperit că, în război, în afara morţii, există o mulţime de alte lucruri – tot ceea ce există şi în viaţa noastră obişnuită. Războiul este şi el un mod de viaţă. Ani în care m-am lovit de numărul nesfârşit de adevăruri omeneşti. De enigme omeneşti. În care am meditat asupra unor probleme a căror existenţă nici mă­car n-o bănuiam înainte. De pildă, de ce nu ne uimeşte răul – oare ne lipseşte capacitatea de a fi surprinşi de rău?

Drum şi drumuri… Zeci de călătorii prin toată ţara, sute de casete înregistrate, mii de metri de bandă. Cinci sute de întâlniri, după care am încetat să le mai număr, chipurile mi se ştergeau din memorie, rămâneau numai vocile. În memoria mea se aude un cor. Un cor uriaş, din care uneori nici nu se disting cuvinte, răsună numai un bocet. Recunosc: uneori n-am crezut că voi fi în stare să străbat drumul acesta până la capăt. Să-l răzbesc. Am avut momente de îndoială şi de teamă, când mi-am do­rit să mă opresc sau să mă dau deoparte, dar n-am mai putut. Devenisem prizoniera răului, privisem deja în hău ca să pot să înţeleg ceva. Acum, mi se pare, am ajuns să ştiu anumite lucruri, dar am încă mai multe întrebări, iar răspunsuri găsesc mai puţine.

Dar atunci, chiar la începutul drumului, nu bănuiam nimic din toate astea…

Mă adusese în casa aceea o scurtă ştire din ziarul lo­cal, care anunţa că, de curând, la Uzina de Autovehicule Udarnik, avusese loc festivitatea ieşirii la pensie a conta­bilului principal Maria Ivanovna Morozova. În timpul războiului, se arăta în nota aceea, Maria Ivanovna fusese lunetistă, avea nu mai puţin de unsprezece decoraţii şi şaptezeci şi cinci de victime la activ. Mi se părea greu de conciliat profesiunea militară a acestei femei cu ocupaţia ei din anii de pace. Cu fotografia spălăcită din ziar. Cu toate aceste semne ale unei existenţe comune.

… O femeie măruntă, având în jurul capului o îndu­ioşătoare coroniţă, răsucită din cosiţa prelungă, şedea pe divanul încăpător, acoperindu-şi chipul cu palmele:

– Nu-nu, nu vreau să-mi amintesc... Nu vreau să mă întorc acolo… Nu pot… Până în ziua de astăzi nu mai pot vedea filme de război... Eram o copiliţă pe atunci. Vi­sam şi creşteam, creşteam şi visam. Şi deodată – războiul. Mi-e chiar milă de tine… Ştiu eu ce spun… Vrei cu ade­vărat să afli? Te întreb ca şi cum ai fi copilul meu… Sigur că a rămas uimită: Şi de ce ai venit la mine? Cu soţul meu ar trebui să vorbeşti, lui îi place să-şi amintească... N-a uitat nimic: cum îi chema pe ofiţeri, pe generali, numerele unităţilor... Eu – nu. Îmi aduc aminte numai ce am trăit eu însămi... Numai războiul meu. În jur erau mulţi oameni, dar eram mereu singură, pentru că omul e întotdeauna singur în faţa morţii. Îmi amintesc de o singurătate cumplită. M-a rugat să opresc magnetofonul: Am nevoie de ochii tăi ca să-ţi pot povesti. Cutia aceea o să ne deranjeze.

Dar peste câteva minute a uitat de el...

 

Maria Ivanovna Morozova (Ivanuşkina), fruntaş, lunetistă:

„O să-ţi spun o poveste simplă… Povestea unei fete obişnuite din Rusia, aşa cum erau o mulţime pe atunci…

Pe locul unde se afla satul meu natal, Diakovskoe, e acum raionul moscovit Proletarski. Când a început răz­boiul, n-aveam nici optsprezece ani. Aveam două cosiţe lungi-lungi, până la genunchi… Nimeni nu credea că războiul are să ţină mult, toţi aşteptau de la o zi la alta să se termine. Să alungăm duşmanul. Am muncit pe câmp, în colhoz, apoi am terminat nişte cursuri de contabili­tate. Războiul continua… Prietenele mele… Colegele de la curs ziceau: «Trebuie să mergem pe front». Parcă plutea deja în aer. Ne-am înscris toate la nişte cursuri or­ganizate pe lângă comisariatul militar. Unele poate că ve­niseră ca să nu rămână singure, nu ştiu. Acolo ne învăţau să tragem cu carabina, să aruncăm grenade. La început… Eu, recunosc, mă temeam să iau puşca în mână, nu-mi plăcea. Nici nu-mi puteam închipui că am să mă duc să omor pe cineva, pur şi simplu voiam pe front şi gata! Eram patruzeci de tinere la cursurile acelea. Din satul nostru patru, din cel vecin cinci, într-un cuvânt, câteva fete din fiecare sat. Şi numai fete. Băieţii plecaseră deja pe front, care putuse. Uneori venea curierul militar în toiul nopţii, le dădea două ore să-şi strângă lucrurile şi îi lua cu el. Se întâmpla să-i adune chiar şi de pe câmp. (Tace.) Acum nu-mi mai aduc aminte – mai făceam pe­treceri sau nu, dar, dacă făceam, atunci fetele dansau în­tre ele, fiindcă băieţi nu mai rămăseseră. Deveniseră mai tăcute satele noastre.

Curând a apărut apelul CC al Comsomolului către tineret. Duşmanul ajunsese la porţile Moscovei... Eram chemaţi să ne apărăm Patria. Cum adică să cucerească Hitler Moscova? N-o să-l lăsăm! Nu numai eu, toate fetele cereau să plece pe front. Tatăl meu lupta deja. Am cre­zut că noi suntem singurele... Mai deosebite… Când am ajuns la comisariat, curtea era ticsită de fete. Am rămas cu gura căscată, şi inima a început să-mi bubuie de emoţie. Selecţia era foarte severă. Primul lucru: fireşte, trebuia să fii sănătoasă tun. Mă temeam că n-au să mă ia: în copi­lărie fusesem cam slăbuţă şi bolnăvicioasă – firavă, cum spunea mama. Din cauza asta alţi copii mă necăjiseră când eram mică. Apoi, dacă în casă, în afară de fata care pleca pe front, nu mai rămâneau alţi copii, iarăşi te refuzau, pentru că nu-ţi puteai lăsa mama singură. Ah, mamele noastre! Nu li se mai uscau lacrimile pe faţă… Ne ocărau, ne ru­gau… La mine rămâneau două surori şi doi fraţi, e drept, toţi mult mai mici decât mine, dar se ţinea seama. Mai era însă o problemă – din colhoz plecaseră toţi bărbaţii, n-avea cine lucra la câmp, şi preşedintele nu voia să ne dea drumul. Într-un cuvânt, am fost respinse. Ne-am dus la comitetul raional al Comsomolului, ne-au refuzat şi acolo. Am alcătuit o delegaţie pe raion şi ne-am dus la comitetul regional. Alt refuz. Toate ardeam de dorinţa de a pleca, eram pline de avânt. Atunci am hotărât, dacă tot eram la Moscova, să mergem la Comitetul Central al Comsomo­lului, la vârf, la prim-secretar. Să facem tot ce putem… Cine avea să vorbească în numele nostru, cine era mai curajos? Am crezut că vom fi singurele – când colo, pe co­ridor n-aveai unde arunca un ac, necum să răzbaţi până la secretar. Era plin de tineri din toată Uniunea, mulţi dintre ei fuseseră deja sub ocupaţie şi ardeau de dorinţa de a-i răzbuna pe cei apropiaţi, ucişi de fascişti.

Spre seară am ajuns totuşi la unul dintre secretari. Ne întreabă:

– Cum o să mergeţi pe front, dacă nu ştiţi să trageţi cu puşca?

Am spus toate în cor că învăţaserăm...

– Unde?... Cum?... Dar să pansaţi o rană vă pricepeţi?

În cercul acela de pe lângă comisariat, medicul raio­nal ne învăţase să pansăm. Atunci cei din birou au tăcut şi s-au uitat la noi mai serios. Şi mai aveam un atu – nu eram, adică, singurele, acasă aşteptau încă patruzeci de fete şi toate ştiau să tragă cu puşca şi să acorde primul ajutor. Ni s-a spus:

– Întoarceţi-vă în sat şi aşteptaţi! Problema dumnea­voastră va fi soluţionată pozitiv.

Ce fericite ne-am întors! N-am să uit… nu-nu…

Şi, în câteva zile, aveam ordinele de mobilizare în mână…

Ajunse la comisariat, am intrat pe o uşă, pe alta ne-au scos... Eu îmi împletisem o coadă lungă şi frumoasă, am ieşit fără ea... Fără cosiţă… M-au tuns soldăţeşte… Mi-au luat şi rochia... N-am apucat să-i dau mamei nici rochia, nici cosiţa... Mă rugase tare să fac în aşa fel, încât să-i rămână ceva de la mine, un lucruşor de-al meu... Ne-au îmbrăcat numaidecât în bluze militare, ne-au dat bonete, raniţe şi – în eşalonul de marfă, pe paie. Dar erau paie proaspete, miroseau încă a câmp.

Ne-am urcat în tren vesele, cu râsete şi gălăgie. Glu­mind. Îmi amintesc că am râs mult.

Nu ştiam încă în ce unităţi suntem înrolate, nici unde mergem. La urma urmei, pentru noi nici nu era prea important ce anume aveam să fim. Să ne vedem pe front! Toţi luptau – trebuia să luptăm şi noi. Am ajuns la gara Şcelkovo. Am aflat că, în apropiere, funcţiona o şcoală de trăgători de elită. Era limpede: acolo ne trimi­seseră, să ne facem lunetiste. Toate ne-am bucurat. Era o specializare adevărată. O să tragem cu puşca.

Am început cursurile. Studiam regulamentele – al serviciului de garnizoană şi de gardă, cel disciplinar, mascarea în teren, protecţia antichimică. Toate fetele erau foarte silitoare. Ne-am deprins să montăm şi să de­montăm cu ochii închişi puşca cu lunetă, să determinăm viteza vântului, mişcarea ţintei şi distanţa până la ea, să ne săpăm locaşe de tragere, să înaintăm târâş. În scurt timp, ştiam deja toate astea. Nu voiam decât să ajungem mai repede pe front. În focul luptei… Da-da… Când s-au terminat cursurile, am obţinut, la probele de tra­gere, nota maximă. Cel mai greu, îmi aduc aminte ca aievea, era să te scoli la alarmă şi să te echipezi în numai cinci minute. Ceruserăm cizme cu unul-două numere mai mari, ca să nu pierdem nici o clipă, să ne echipăm cât mai rapid. În cinci minute trebuia să fii îmbrăcată, încălţată şi să te aliniezi în front. Au fost cazuri – nu puţine – când ajungeam în front cu picioarele goale în cizme. Unei fete – cât pe-aci să-i degere picioarele. Plutonierul a băgat de seamă, i-a făcut observaţie, apoi ne-a învăţat să folosim obielele. Parcă-l văd înălţându-se deasupra noastră, a tuturor, şi strigând: «Cum să fac eu din voi, mototoalelor, soldaţi, şi nu ţinte pentru friţi?» Mototoale, mototoale… Toţi ţineau la noi şi în acelaşi timp ne plângeau de milă… Iar noi ne supăram că le era milă. Nu eram şi noi soldaţi ca şi ei?

În sfârşit, am ajuns pe front. Lângă Orşa... În Divi­zia 62 Puşcaşi... Comandantul, iarăşi parcă-l am dinaintea ochilor, colonelul Borodkin, cum ne-a văzut s-a şi întu­necat la faţă: de fete ducea el lipsă... Vezi Doamne, ce-i aicea, damenvals? Corp de balet? Aici e război, nu petre­cere. Un război cumplit… Apoi însă s-a mai îmbunat, ba, chiar ne-a invitat la el la masă. Într-o vreme, auzim cum îl întreabă pe adjutant:

– N-avem şi noi ceva dulce la ceai?

Noi ne-am înfuriat: drept cine ne lua? Veniserăm să luptăm, iar el ne trata ca pe nişte domnişoare. E drept, după vârstă, i-am fi putut fi fiice.

– Ce mă fac eu acum cu voi, dragile mele? De unde v-au mai luat şi pe voi?

Aşa ne-a întâmpinat, aşa se purta cu noi. Or, noi ne credeam soldaţi sadea... Daaaa! La război!

A doua zi ne-a pus să-i arătăm cum ştim să tragem şi să ne mascăm în teren. Am tras bine, mai bine chiar decât lunetiştii rechemaţi din linia întâi pentru nişte cursuri de două zile şi care s-au mirat foarte că ne pricepem şi noi la acelaşi lucru ca şi ei. Vedeau probabil pentru prima oară în viaţă femei-lunetist. A urmat mascarea în teren... Vine colonelul, umblă ce umblă prin luminişul acela, apoi se urcă pe o moviliţă – nu descoperă pe nimeni. Când, deo­dată, moviliţa de sub el dă glas şi zice, pe un ton plângăreţ:

– Tovarăşe colonel, nu mai pot – sunteţi prea greu...

Râs ce-a fost acolo! Nu-i venea să creadă că ştim să ne camuflăm atât de bine.

– Ei bine, zice, retrag tot ce-am spus despre voi.

Dar şi după aceea – se vedea – era muncit de gânduri, multă vreme nu s-a putut obişnui cu noi.

Ieşim noi în prima zi «la vânătoare» (aşa spun lune­tiştii) – eu şi perechea mea, Maşa Kozlova. Ne mascăm şi aşteptăm culcate: pe seama mea era observarea inamicu­lui, Maşa – cu puşca. Deodată, ea îmi şopteşte:

– Trage, fată, ce stai?! Uite un neamţ...!

– Eu sunt cu observarea, zic, trage tu!

– Până ne lămurim noi, ia-l de unde nu-i! zice ea.

Eu o ţin pe-a mea:

– Întâi trebuie întocmită harta de tragere. Să marcăm reperele: şura, mesteacănul acela...

– Începi ca la şcoală, cu hârţogăraia? Eu una n-am venit să învârt hârţoage, ci să trag!

Văd că Maşa s-a înfuriat de-a binelea.

– Atunci trage, zic, ce te zbârleşti la mine?!

Uite aşa ne-am dăscălit una pe alta. Între timp, într-a-devăr, un ofiţer neamţ le dădea soldaţilor indicaţii. S-a apropiat o căruţă, şi soldaţii, înşiraţi în lanţ, au început s-o descarce. Ofiţerul a stat ce a stat, a dat un ordin şi s-a făcut nevăzut. Noi nu conteneam cu sfada. Văd că şi-a făcut apariţia în bătaia puştii de două ori şi-mi dau seama că, dacă-l mai scăpăm o dată, scăpat rămâne. Şi, când apare a treia oară – e vorba de o clipă: ţinta ba apare, ba dispare –, mă hotărăsc să trag. Mă hotărăsc, şi deodată mă fulgeră un gând: «Doamne, dar e un om, fie şi duş­man, dar om!» Au început să-mi tremure mâinile, îmi simţeam întreg trupul invadat de febră. Un fel de frică... După ţintele de placaj, era greu să tragi într-un om viu. Îl vedeam prin cătare, îl vedeam bine. Parc-ar fi fost la doi paşi… Şi înăuntrul meu ceva se împotriveşte… Ceva nu mă lasă, nu mă pot hotărî. Dar mi-am impus şi-am apăsat pe trăgaci... El a dat o dată din mâini şi-a căzut. Nu ştiu dacă era mort sau nu. Dar după asta am înce­put să tremur şi mai tare. O spaimă mi se strecurase în inimă: ucisesem oare un om?! Trebuia să mă obişnuiesc cu gândul că era posibil. Da... Într-un cuvânt, groaznic! Nu pot să uit…

Când ne-am întors şi-am povestit în pluton ce se în­tâmplase cu mine, s-a convocat o şedinţă. Organizato­rul nostru de comsomol era Klava Ivanova, care-mi tot spunea: «De ăştia nu trebuie să-ţi fie milă, trebuie să-i urăşti».

Fasciştii îi uciseseră tatăl. Câteodată începeam să cân­tăm, iar ea ne ruga: «Încetaţi, fetelor!» zicea. «Întâi să spulberăm năpârcile astea şi-apoi ne punem pe cântat.»

Nu dintr-odată… Nu dintr-odată am reuşit. Asta nu e treabă de femei – să urăşti şi să omori. Nu e pentru noi… Trebuia să te convingi singură. Să-ţi impui…”

 

Fragment din Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici, în pregătire la Editura Litera. Traducere din limba rusă: Ion Covaci. Ediţie revizuită şi note: Justina B

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO