- Sunt atât de mulţi cei care vă consideră „maestrul prozei scurte româneşti”, încât aş umple o pagină doar înşirându-le numele şi alte pagini extrăgând esenţa afirmaţiilor lor, spuse foarte diferit. Cum vă simţiţi în această postură? Credeţi cumva că sunt exagerări?
- Mă simt excepţional. În zilele cu soare sunt aproape convins că-i vorba de mine. Pe urmă-ncepe ploaia, se face ora prânzului, şi-ncep să mă îndoiesc. Ca să-mi treacă îndoiala, recitesc laudele cele mai înalte, adică pe cele în care sunt numit maestru. Din nefericire, în acel anumit tip de realitate în care trăiesc nu plouă niciodată şi nici nu vine ora douăsprezece, prin urmare mă reîntorc la începutul senzaţiei şi iar nu-s convins că se vorbeşte despre mine. Dacă totuşi eu sunt subiectul, atunci e limpede că nu-s exagerări, dimpotrivă.
- De douăzeci de ani lucraţi în sistemul editorial. Vă ajută sau vă împiedică în creaţia proprie?
- M-a ajutat în primii ani. Redactam cărţi atât de proaste, încât scriam bine prin compensaţie, ceea ce nu înseamnă mare lucru. Înseamnă doar că inventam nişte texte ceva mai bune decât porcăriile care mă făceau uneori să-mi pierd vederea, cheile şi uzul raţiunii. Poţi lucra fie cărţi slabe, care au consecinţa descrisă, fie cărţi bune – de care nu te bucuri, pentru că trebuie să fii atent la fiecare vocabulă, semn de punctuaţie, la sintaxă şi mai ales la poze. Şi dacă nu mă bucur, paradoxul nu mai e paradox, ci numai ceva firesc: cărţile bune nu m-au ajutat în propriu-mi scris, aşa cum se întâmplă ori de câte ori citesc ca om liber un volum care mă entuziasmează. De la o vreme trec însă printr-o perioadă cu adevărat fastă: nu mai redactez în fiecare zi, ci mai mult lecturez manuscrisele trimise editurii pentru evaluare. Avantajul este uriaş: cu mai mult timp la dispoziţie, pot să mă gândesc în voie la ce vreau să scriu. Încă n-am apucat să trec la faza de scris, dar sunt sigur că se va întîmpla după ce-mi voi primi cadoul de la Moş Crăciun. Mă stimulează teribil cadourile de sărbători.
- Dar faptul că aţi fost (poate mai sunteţi în adâncul sufletului) medic? Cu umorul ştiut spuneaţi odată că sunt „o droaie de medici care scriu mai prost decât o domnişoară chiuretată”...
- N-am fost medic în adâncul sufletului nici când profesam. Îmi plăcea histologia – studiul celulelor pe care din păcate nu-l puteam exersa pe pacienţi. Pe de altă parte, am spus cândva că oamenii nu merită să fie ajutaţi – aşa gândeam când eram tânăr. Acum mi se pare că trebuie să fie ajutaţi din plin, pentru că s-a apropiat vremea maladiilor, a senilităţii, îmi mai cade şi-o pleoapă, mi se pare. Dar adevărul este că bolnavii mă impresionează nepermis de mult, de-asta şi încercam să meditez cinic, deci bine am făcut c-am renunţat la medicină: aş fi plâns toată viaţa. În concluzie, dacă faptul c-am fost medic m-a ajutat cumva la scris, atunci fenomenul s-a petrecut în paginile mele lirice, cred că am două. Însă nu le-am publicat.
- Aţi fost fascinat de Céline. Îl mai iubiţi?
- Da, dar sunt prudent. Am vrut să citesc în urmă cu vreo doi ani Nord – un roman care n-a apărut pe timpul marilor mele lecturi –, şi n-am reuşit să trec de primele treizeci de pagini, a fost o experienţă foarte tristă. Prin urmare, deşi am perioade când recitesc volumele care m-au marcat, de Céline am decis să nu mă mai ating. Ar fi groaznic dacă m-ar dezamăgi Moarte pe credit sau Călătorie la capătul nopţii. În schimb, îl privesc cu bucurie vorbind în cele câteva videoclipuri care există pe YouTube.
Răzvan Petrescu - foto Rareş Avram
- Scrisul e carnivor, spuneaţi cândva. Mai credeţi în această afirmaţie? De ce?
- Consumul e imens. Atunci când eşti pretenţios cu tine, totul se accelerează, atenţia, concentrarea, pulsul, timpul, spălatul pe dinţi îl faci pe repede-înainte, dacă am fi filmaţi cred c-ar ieşi o peliculă ca-n anii ’20, mai ales când mergem pe stradă şi mintea ne e ocupată de replici, cuvinte, virgule, finaluri, de-asta nici n-apucă maşinile să dea peste noi, suntem mult mai rapizi. Începi să neglijezi tot ce nu are legătură cu textul tău, or asta înseamnă viaţa însăşi, a ta şi a celor din jur, uiţi de familie, prieteni, obligaţii, distracţii, lege, iar când îţi aduci aminte eşti deja prea bătrân, copiii au crescut, şi nici n-ai terminat cartea. Sau vrei să începi alta.
- Aţi mai spus că „scrii ca să scapi”. De ce vreţi să scăpaţi?
- De moarte, desigur. După cum ştie toată lumea, scriitorii rămân în viaţă şi după ce pompele funebre au terminat cu ei, li s-a aruncat pământ pe capac şi au trecut secolele. Umblă liniştiţi peste tot, cu paşi mărunţi şi mâinile la spate, nu se miră de progres, zâmbesc când văd că sunt citiţi în metrou, în parc, pe stradă, în poieniţe. Din păcate unii sunt arestaţi din cauza îmbrăcăminţii, se pare că gulerele de dantelă din secolul XVII îi scot din minţi pe poliţişti. Dar pe scriitori nu-i deranjează nici asta, deoarece intră-n vorbă cu puşcăriaşii, se inspiră, joacă table, se împrietenesc cu marii gânditori.
Înainte de ’89 scriam şi ca să evadez din ce era în jur. Acum scriu din acelaşi motiv, însă gândul că pot vota îmi dă aripi.
- Nu o dată aţi afirmat că „literatura este o relaţie cu moartea”. Ideea aceasta face tandem cu vreun „sentiment tragic al vieţii”?
- M-am răzgândit, nu mai este. Relaţia este cu viaţa, moartea nici nu există – tocmai am spus-o –, cât despre sentimentul tragic al vieţii cred că este o extrem de bombastică figură de stil care nu foloseşte nimănui mai ales acum, când toţi oamenii trebuie să gândească pozitiv, să fie fericiţi – au şi ghiduri ajutătoare –, să se îmbrăţişeze, să mângâie porumbeii pe cioculeţe, să dea apă cui vrea să bea apă, să iubească natura, să trăiască plenar. Tragic era pe vremuri, când nu aveam curent electric.
- Care e rolul intelectualului în societate, mai concret al scriitorului? Poate el face ceva pentru bunul ei mers?
- Singurul rol al scriitorului în societate este să-i ajute pe vârstnici. Pentru aceasta trebuie dus de mic la căminul de bătrâni ca să se înveţe cu bucuriile vieţii ce apune. E adevărat că nu-i bine să fie lăsat multă vreme în azil – îi poate enerva până la atac cerebral pe ocupanţi cu pretenţia de a fi ascultat în fiecare seară când citeşte în jur de 60 de pagini din textele care nu i-au văzut lumina tiparului sau au văzut-o şi-au orbit. Prin urmare literatul poate fi util ca om de serviciu în acelaşi aşezământ, e rolul maxim pe care l-ar putea îndeplini cu succes.
Un al doilea rol maxim ar fi să ocrotească femeile. Căile nu sunt nenumărate, ci numărate de indieni, în consecinţă beletristul trebuie să citească cu atenţie în hindusă, apoi să aplice. Dacă nu aplică corect, e benefic să fie penalizat – poate nu neapărat în mod curios, sunt destui oameni de litere care abia aşteaptă să fie pedepsiţi. O fi din pricină că nu le vine lumina din stânga.
Ce mai poate face un scriitor pentru bunul mers al societăţii? În primul rând să nu mai scrie. În ultimul rând, dacă nu se poate abţine, să scrie cât mai puţin dar realist, despre oameni aşa cum sunt, cu greutăţile şi fizionomiile lor, fără să confabuleze sau să se piardă în redarea comportamentului psihologic al animalelor. În acest sens, trebuie să înceapă cu prezentarea unui buldozer.
Să nu uit: ocrotirea femeilor se face cel mai bine cu ele aşezate-n poala literatului în timp ce acesta scrie la computer. Astfel, lui îi va veni foarte greu să vadă monitorul, se va zbuciuma, se va chinui, iar literatura va avea numai de câştigat.
Răzvan Petrescu la Club - foto Tudor Bogdan Alexandru
- Dar literatura ajută cu ceva?
- Ajută. Face omul mai voinic. Îi înăspreşte trăsăturile, le virilizează, îi creşte mustaţa. Pentru femei nu e chiar ceva de dorit, dar merită sacrificiul. Ochii celui care citeşte se oţelesc şi devin albaştri, i se modifică statura, e îndesat şi începe să semene cu un viking, caută coif pe e-bay, scut, sabie, lanternă. Astfel echipat, cititoru-i gata să înfrunte pericolele oceanului, ale economiei de piaţă, să plece cu barca, să sfideze furtunile, să se ducă şi dracului doar să nu mai rămână-n ţară. (Nici o ţară nu e bună, expresia că-i ca o mamă a fost inventată de feministe care alăptau.) Prin urmare literatura întăreşte spiritul de aventură şi întăreşte-n general, cine n-a observat fenomenul nu ştie de fapt să citească. Spiritului de aventură i se adaugă uneori melancolia celui plecat pe mare, şi, astfel, se poate spune că literatura ajută coafezele şi preşedinţii.
Există cazuri când romane puternice au dus la destrămarea unor orânduri – cea feudală e un exemplu, s-a prăbuşit global din cauza lui Hamlet –, au schimbat comportamente, stiluri de dans, rochii, căciuli, polii bateriilor. Neuroştiinţa şi astrologia s-au dezvoltat tot graţie unor cărţi extraordinare. Ductul lacrimal a apărut astfel în urma lecturii lui Sofocle. Şi s-a lărgit extrem în zilele noastre din cauza Elenei Udrea. În practică, nu există absolut nimic care să nu fie o expresie a literaturii, râul, ramul, totu-i ficţiune. Mai ales râul.
Incursiunea în hidrologie (oceane, râuri, puhoaie) nu e gratuită, pentru că apa-i un element vital, din apă suntem făcuţi şi-n apă ne vom întoarce (în Biblie citatul e inexact pentru c-au vrut să-l mulţumească pe Dumnezeu care-i încântat de lut ca un copil), suntem alcătuiţi din apă în proporţie de 80 la sută, trebuie să bem doi litri pe zi de apă pentru a avea o sănătate excesivă şi numai aşa, sănătoşi, putem aprecia literatura care la rândul ei ne va împinge să dorim eliberarea din societatea mizerabilă în care trăim, căci dacă scriitorul scrie ca să scape de lume şi de moarte, cititorul citeşte din aceleaşi motive, că doar n-a murit nimeni cu o carte-n mână, chiar dacă ar fi frumos ca imagine. În rezumat, literatura ar putea face ca societatea să se golească ca o cochilie, să se sfărâme, să se pulverizeze şi, astfel, să evolueze singură spre neant iar noi să trăim frumos, ca negrii.
- Am aflat că aţi scris acum vreo zece ani poezii de dragoste. Le veţi publica vreodată sau vreţi să uitaţi împrejurarea?
- Am scris poezii de dragoste doar în clasa a IX-a, cu creionul. Fata nu mă iubea şi era toamnă. După câteva luni n-am mai iubit-o nici eu şi am aruncat versurile dar mi-a rămas sentimentul acut de jenă care m-a străbătut după ce le-am recitit, era în 1972, un an fabulos. Cum pe măsură ce trece timpul simt că mă apropii de vârsta liceului, probabil că-n scurtă vreme voi trece din nou la astfel de scrieri, cu condiţia ca fata pomenită să nu aibă acum varice abdominale, sau să găsesc o alta de 15 ani.
Mi se vor publica însă, la Curtea Veche Publishing, scrisorile pe care le-am trimis celui mai bun prieten al meu care-a fugit în Franţa în 1980. Aveam 23 de ani, nu eram scriitor, ci doar un student la Medicină înnebunit de lumea-n care trăiam. Nu puteam însă să scriu nimic despre ea, prin urmare băteam câmpii la modul sentimentalo-suprarealist. Nu mă recunosc deloc în acele pagini, deci pot pretinde că-s altcineva.
- Mai scrieţi piese de teatru? Nu greşesc dacă spun că cele scrise până acum au avut un succes egal cu al prozei scurte.
- Nu mai scriu aşa ceva de 20 de ani, deoarece am descoperit cu vremea bucuria monologului care nu-i indicat într-o piesă de teatru, că pleacă sala, sau vine Andrei Şerban şi-l pune pe actor să ţină discursul sau toastul în vreme ce sare de la trambulină. Nu pot fi atât de crud.
- Cum vă explicaţi plăcerea fabulaţiei?
- Prezentăm în scris drept reale nişte persoane şi fapte imaginare – eu cred că-i o boală mintală lăsată în afara studiilor de psihiatrie datorită eforturilor oculte ale grupurilor militar-industriale care controlează lumea şi-s înţesate cu literaţi. Prin extensie, fabulaţie înseamnă minciună, aşadar e grav. De la greci încoace suntem expuşi născocelilor unor cete tot mai mari de beletrişti, suntem minţiţi, manipulaţi, distruşi psihic fără ca măcar să ne dăm seama. Şi-n acelaşi timp, creşterea alarmantă a numărului scriitorilor într-un ritm pandemic sugerează că-i vorba nu doar de-o boală mintală, ci şi de una infecţioasă, a cărei contagiozitate sporeşte lunar, aşadar presupun că-i vorba de-o nouă formă de encefalită virală cu ciclu. Studii de fiziopatologie nucleară arată destul de limpede afectarea unor zone esenţiale ale cortexului, cum ar fi zona 52 (centrul altruismului, prieteniei şi reflexelor sfincteriene), şi a ariei Broca (centrul abnegaţiei şi al vederii laterale). Ramolirea substanţei cerebrale a lobilor temporo-parietali explică şi de ce scriitorul plânge sau râde împreună cu personajele pe care le-a inventat, sau de ce râde singur.
- Se citeşte sau nu se citeşte azi, la noi? Sunt atâtea păreri care se bat cap în cap, că nu poţi fi decât derutat.
- Sincer, nu-mi dau seama. Nu poţi judeca nici după numărul celor care vin la târgurile de carte, pentru că mulţi se duc acolo doar ca să privească stripteuzele şi să mănânce un mic de sezon, nici după numărul cărţilor vândute de edituri într-un an, deoarece nu toate volumele cumpărate sunt şi citite, unele-s doar îndesate-n rafturi ca să arate frumos biroul şi bucătăria, altele sunt aşezate-n stive pentru la iarnă, fiindcă n-au prea mai rămas păduri bune de foc, le-au tăiat elveţienii. Dar am încredere în viitor, căci nu-i al nostru.
- Sunteţi orgolios, ca orice creator? Până unde merge acest orgoliu?
- Da. Sunt extrem de orgolios, şi pe bună dreptate. Mă consider de talia lui Cervantes, curând voi scrie-n spaniolă – trebuie să aştept doar să-mi treacă răceala ca să pot vorbi peltic ca ibericii. Am făcut cât de mult rău am putut mai întâi primilor cititori care aveau vreo obiecţie la textele mele – le puneam gogonele terciuite pe scaunele de lectură, pe urmă pioneze, mă rog, lucruri obişnuite –, în consecinţă cititorii ulteriori n-au mai contenit să mă laude. Cu criticii am fost mai aspru, şi nu m-am limitat la a-i suna la telefon în miezul nopţii ca să-i înjur şi-apoi să-i ameninţ cu morţi violente, unora le-am spart cauciucurile chiar dacă nu aveau maşini, pe alţii i-am bătut măr în faţa crematoriului, în sfârşit, celor mai îndrăzneţi le-am răpit copiii sau iubitele – ca fapt divers, au suferit mai mult după iubite decât după copii. Faptul că nu suport nici o critică i-a îmboldit pe câţiva pictori notorii să-mi facă portretul în mărime naturală, e o muncă extenuantă să-mi şterg tablourile de praf în fiecare dimineaţă, dar satisfacţia resimţită când îmi privesc ochii verzi şi urechile de pianist celebru face ca efortul să-mi fie pe deplin răsplătit. Iată până unde merge orgoliul, până la istovire.
- Unde credeţi că se află literatura noastră astăzi? Ce i-ar fi caracteristic?
- Nu suntem nici în urma, nici înaintea cuiva, ne-am găsit locul, şi e un loc normal, chiar meritoriu. Asta ar însemna că-i minunat dacă n-ar exista atâtea ţări care să fi obţinut acelaşi calificativ. Literatura română nu mi se pare că are ceva neapărat caracteristic, şi cred că-i perfect aşa, altfel n-ar mai citi-o nimeni de când cu globalizarea. Gerald Martin, biograful lui García Márquez, spune că acum se scrie bine şi foarte bine, dar nu mai există cărţi mari. Poate are dreptate, însă cum sunt un pesimist care gândeşte pozitiv, sunt sigur că-n curând va apărea şi o carte foarte mare, cam de dimensiunile Catedralei Neamului, şi va avea calitatea de-a pluti, deschisă, cu coperta-n sus, deasupra noastră. Va bloca complet razele soarelui şi ne vom întuneca tot mai mult, vom deveni invizibili.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
