Ziarul de Duminică

Rebela (I)/ de Sabina de Rochefort

Rebela (I)/ de Sabina de Rochefort

Autor: Ziarul de Duminica

19.02.2016, 00:00 167

Sabina de Rochefort, scriitoare de origine română stabilită în Statele Unite, revine cu un nou roman, după Domnişoara Bovary în New York – „o carte de debut pe măsura originalului”.

Amellia, o tânără născută într-un orăşel de lângă coasta Atlanticului, se confesează încă dinainte de a vedea lumina zilei, şi creşte sub ochii avizi ai cititorului, intersectându-se cu nenumărate personaje şi cu vieţile lor. Aflată sub vraja lui Samuel, un Pygmalion american, ea nu devine nici Galateea, nici Eliza Doolittle, ci reuşeşte să-şi creeze o nouă personalitate, plină de farmec şi prospeţime, în această rescriere contemporană a celebrului mit al metamorfozei şi al idealului de neatins.

Acţiunea se petrece în America zilelor noastre, între Florida, New York  şi Long Island, dar eroii sunt înconjuraţi de aura magică a Greciei antice, care transformă o virtuală poveste romantică de box office hollywoodian într-o subtilă „tragedie americană”.

*

*     *

L-am întâlnit pe Samuel în avion, eu eram fiica tânără ce mergea acasă la părinţi într-un weekend lung, el era fiul în vârstă ce se ducea să-şi vadă mama care era într-un cămin de bătrâni. El era la clasa întâi, biletul meu era în spatele avionului, pe penultimul rând, aproape de toaletă. Dar când am ajuns la locul meu, tipul din dreapta, care trebuie neapărat să spun că arăta extra, un amestec de Brad Pitt şi prietenul lui, George Clooney, tipul m-a întrebat dacă nu vreau să fac schimb de locuri cu prietena lui ca să poată ei să stea împreună. Am fost de acord imediat, iubirea trebuie ajutată, nu? Şi oricum, ce putea fi mai rău decât un scaun lângă toaletă? Dar surpriză, iubita avea loc  în faţa avionului! Am rămas bouche-bée, vorba profesoarei de franceză când zicea că o lăsăm cu gura căscată cât de inconştienţi suntem, de fapt cred că voia să spună idioţi, dar îi interzicea regulamentul. Nu i-am întrebat nimic pe cei doi,  erau în ceruri de fericire că vor sta unul lângă altul, era nepoliticos să întreb, şi ce rost avea, m-am aşezat pe noul loc tăcută şi liniştită ca un şoarece care a mâncat o bucată de brânză din cămară, de fapt o mulţime de brânză bună. Pe scaunul de lângă mine era un bărbat cam gras, ce ţinea ochii închişi, dar nu cred că dormea, că abia decolasem, cu părul vopsit ultra profesional, dacă nu te uitai bine şi nu te pricepeai, nici nu ai fi zis că e vopsit, un bărbat ce mirosea a Divine Man. Cum de ştiu? Păi la slujba mea întâlnesc aproape numai bărbaţi bogaţi şi majoritatea desigur că sunt şi bătrâni, ia ceva timp să faci bani, mai ales când e vorba de câteva zeci, sute de milioane, nu? Deci vrând, nevrând, am învăţat câte ceva despre bărbaţii bogaţi, cum se îmbracă, cu ce se dau pe piele după duş, cum se poartă cu cei mai săraci decât ei. Pe unii clienţi îi cunosc deja atât de bine că am curajul să-i întreb atunci când probează cămăşile ce apă de colonie folosesc, ce deodorant preferă, cum au dormit în noaptea precedentă. Şi pesemne pentru că mă văd aşa de gâsculiţă şi provincială, nu se sfiesc, ba aş zice, din contra, le face plăcere să vorbească despre ei, despre succesele şi pierderile în afaceri, despre necazuri, de orice fel ar fi ele, personale ori profesionale, deşi sunt sigură că au învăţat bine regula că nimeni nu trebuie să ştie nimic despre viaţa lor. Cred că pe mine mă consideră aşa de proastă şi inofensivă, încât uită de orice regulă şi îmi povestesc tot felul de chestii secrete, dacă aş fi vrut, pesemne că aş fi putut să fac şi nişte bani de aş fi cunoscut vreun jurnalist să-i spun nişte secrete din lumea afacerilor. Dar de ce să mă leg la cap când nu prea mă durea, aveam eu nevoie de bani, dar nici chiar aşa. Ştiam mirosul fiecărui client, asta e, mirosul e simţul meu cel mai dezvoltat şi cred că dacă m-ai pune cu ei într-o cameră în întuneric, i-aş recunoaşte pe fiecare din clienţii de la magazin după miros. Aşa că eram sigură că tipul de lângă mine folosea Divine Man, un aftershave ultra scump, care mirosea de parcă Dumnezu tocmai s-ar fi bărbierit şi îngerii l-au stropit cu apa paradisului. Când miroase aşa, uiţi că bărbatul înmiresmat e urât, prost crescut, idiot, sau chiar agresiv, îţi aminteşti numai că e bogat şi dacă o să ajungi vreodată în rai, slabă şansă pentru mine păcătoasa, aşa o să miroasă acolo. Şi am văzut imediat că purta o cămaşă Leo Darvari. 279,99 de dolari la noi la magazin. La preţul ăsta şi punând mâna pe ele aproape zilnic, sigur că le recunosc. Ştiu şi că Leo e stră-strănepotul unui aristocrat de demult din Italia. Cum de ştiu, e altă poveste, dacă o să am timp, o să v-o spun şi pe asta. Dar eram prea obosită ca să-l studiez mai mult pe vecinul meu de scaun, aşa că numai ce am închis ochii, am şi adormit, cele opt ore de lucru îşi spuneau cuvântul. M-a trezit vocea suavă a unei stewardese care îl întreba pe cel de alături de mine ce fel de şampanie vrea. Am deschis ochii şi atunci tipa m-a întrebat şi pe mine cu o voce care îşi pierduse dulceaţa:

– Şi pentru domnişoara?

– La fel, vă rog.

Desigur că la fel, nu ştiam prea multe despre şampania bună, nu eram atât de stilată, cum să ştiu eu ce fel de şampanie servesc în partea din faţă a avionului, eu întotdeauna am călătorit în spate. Când am luat prima înghiţitură am rămas trăznită, nu mi-aş fi imaginat vreodată că exista ceva aşa de bun pe pământ. Am văzut că bărbatul se uita amuzat la mine, sunt sigură că aveam ori faţa unui copil care a primit cea mai mare bomboană din viaţa lui, ori a unei tâmpite absolute care descoperă ca prin minune cât e de proastă.

– Îţi place?

– E divină, niciodată nu am băut  aşa ceva!

– Nu ai băut niciodată şampanie, sau nu aşa de bună?

– Nu am băut niciodată şampanie adevărată, doar vin spumos.

Ce rost avea să mint când era clar pentru el şi pentru oricine că nu făceam parte din lumea de la clasa întâi. El era elita, eu eram parte din clasa mijlocie, fără multă educaţie, că în cei doi ani de când eram la New York, îmi dădusem şi eu seama că 12 clase şi o şcoală de manichiuriste nu înseamnă prea multă educaţie, deşi acum doi ani aveam altă opinie. Părinţii mei nu călătoriseră mai mult de 1.000 km depărtare de casa noastră din partea veche a oraşului Fort Lauderdale, nu mâncaseră niciodată icre negre şi nu băuseră cocktailuri şi şampanie adevărată, ci doar vinuri de alea spumante, care parcă sunt apă minerală alcoolizată. Eram imaginea perfectă a personajului pe care îl întâlneşti în filme şi în cărţile romanţate care rămăseseră în camera mea mică din casa părintească, cărţi în care o fată tânără se trezeşte printr-un miracol lângă un bărbat bătrân şi bogat, şi la sfârşit ceva bani schimbă nişte conturi. Oricum eu eram lefteră aşa că nu era niciun pericol să pierd vreun ban. Într-un fel sau altul, banii sunt întotdeauna implicaţi în toate cele şi mai ales în poveştile dintre bărbaţi şi femei. Hainele de pe mine erau ieftine, cumpărate la magazine cu preţ redus, pe pantofi dădusem un fleac de bani, pe degete aveam nişte inele de argint, frumoase, dar nu preţioase. Dar, staţi aşa, la mâna stângă aveam un ceas Omega! Nu din cele foarte scumpe, dar totuşi un Omega! Greu de imaginat la o fată ca mine, nu? Vă spun eu ce şi cum imediat. Mai întâi i-am mulţumit mamei în gând că de mică mă bătuse tot timpul la cap – niciodată să nu ieşi din casă, nu contează unde te duci, chiar şi să iei pâine, fără să fii spălată şi să ai haine curate pe tine, dar mai ales când pleci într-o călătorie, pentru că nu se ştie ce se poate întâmpla. Însă era clar până şi pentru mine aşa cum eram cam simpluţă, mulţumesc, Joe, primul şi ultimul meu iubit, care mi-a zis în timpul certei finale ca sunt „naivă, proastă şi am capul sus în nori”, sintetizând cuvintele, ar fi o idioată simplă, nici măcar una complicată, nu? La început, Joe mi-a zis că sunt frumoasă, că sunt bună la suflet, că sunt minunată, că mă iubeşte mai mult decât pe orice altă femeie, dar nu după mult timp petrecut împreună, a inceput cu alt refren: că sunt prea frumoasă ca să rămân acolo în oraşul pensionarilor, că sunt prea plină de dorinţă ca să aparţin unui singur bărbat şi deci va veni curând ziua când îl voi înşela, că sunt parşivă ca orice femeie, că sunt a diavolului ca toate femeile frumoase, că nu voi fi doar a lui oricât l-aş iubi numai pe el, că nu va putea niciodată să mă strunească şi el vrea o femeie supusă, şi de aceea, după doar două luni de când începuse legătura noastră, iubirea noastră?, m-a lăsat singură, m-a abandonat aşa cum aruncă unii puii de căţea la margine de drum. M-a părăsit atunci când eu, ca proasta, i-am zis că nu pot trăi fără el, că suntem făcuţi unul pentru altul, că nu există mai mare potrivire decât aceea dintre trupurile noastre, de parcă aş fi încercat şi alt trup de bărbat. Şi atunci pesemne s-a speriat că va trebui să fie numai al meu, el care avea mai multe vieţi paralele şi intersectate, care avea încă o iubită la noi în oraş şi altele pe toată coasta de est a Floridei, de parcă ar fi fost comis-voiajor. Asta am aflat, după, că noi iubitele aflăm mai întotdeauna după.

M-a lăsat şi mi-a zis că sunt naivă şi proastă, şi în doar câteva minute iubirea cea mare s-a schimbat rapid în disperare şi dispreţ pentru el, bărbatul care nu fusese destul de bărbat ca să fie al meu şi numai al meu. Când, mai târziu, am aflat că la treizeci de ani Joe s-a însurat cu o femeie de patruzeci, nu prea frumoasă, dar prea bogată, şefa baroului unde el era încă stagiar fără prea multe şanse de avansare, m-a apucat râsul, şi am râs isteric de se mişcau perdelele de la geamuri. Abia atunci mi-am dat seama că faptul că eram săracă a avut un rol mare în decizia lui Joe de a mă lăsa – dacă am fi rămas împreună, ar fi trebuit să muncească mai mult, mai ales dacă m-aş fi dus la şcoală mai departe, sau până mi-aş fi găsit o slujbă. Atunci am înţeles pentru totdeauna sper, că iubirea poate avea două feţe, una a admiraţiei pentru cel iubit şi alta a dispreţului faţă de acelaşi om, încă iubit, sau deja pus alături, în dosarul cu amintiri. Trebuie să îi mulţumesc lui Joe cel şmecher, că m-a făcut să înţeleg la nici douăzeci de ani, că iubirea, mai strălucitoare decât aurul în lumina Raiului, devine uneori, de cele mai multe ori, opacă, ca o cochilie de scoică scoasă din apă pe uscat.

 

Fragment din romanul cu acealşi titlu în curs de apariţie la Editura Vremea

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO