Mi-au trebuit cinci ani să înţeleg adevărul, că totul s-a terminat, că sunt doar pentru decor, că Don are nevoie de cineva să joace rolul soţiei ideale. L-am jucat şi încă îl mai joc, nu spun nu, am ales să stau cu el şi să cresc copii într-o familie, dar m-am eliberat în seara când am decis să mă culc în altă cameră. Mi-au trebuit cinci ani ca să plec din dormitor, cine mai poate crede aşa ceva în ziua de azi.
Aşa am descoperit fericirea să dorm singură, să mă culc când vreau, să citesc reviste până la miezul nopţii, să mănânc în pat prăjituri şi îngheţată, să mă uit la filmele care îmi plac mie şi pe care el nu le-ar privi nici să-l împuşti. Dacă nu e baschet sau politică, nu se uită la nimic la televizor – baschet şi bere, asta e tot ce îi trebuie, pe nevastă cu cât o vede mai rar, cu atât mai bine, amantele sunt suficiente. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, m-am deşteptat şi eu la bătrâneţe. Nu sunt aşa de proastă să mă culc cu alt bărbat aici, să mă aibă cineva la mână, nevasta unui politician e întotdeauna o pradă uşoară pentru şantaj.
În seara zilei în care am decis să port perucă, am ieşit în oraş şi m-am plimbat pe Champs Elysée, la un moment dat am cumpărat un ziar şi m-am uitat din curiozitate la anunţurile bărbaţilor care îşi ofereau serviciile. Fără să mă gândesc prea mult am însemnat cu pixul unul şi l-am sunat. Nici măcar nu l-am ales după poză sau vârstă, oricum nu aş fi chemat unul de peste 40 de ani că sunt sătulă să-l văd pe Don cât de rău a îmbătrânit, l-am ales după nume! Nu ştiu de ce mi-a plăcut mie cum suna Hugues, numele avea ceva dulce în el. S-a nimerit că Hugues era chiar dulce, şi mai era şi simpatic.
L-am chemat să vină la Ritz în restaurant la ora nouă, şi după două cupe de şampanie şi un steak au poivre, ce flămând mai era, bietul de el, am urcat împreună în apartamentul meu. Nici nu mi-am închipuit că poate fi aşa de uşor să găsesc pe cineva care să mă facă fericită! Ce bine e să dormi în braţele unui bărbat tânăr care miroase frumos şi nu sforăie, am dormit în noaptea aia de parcă aveam 18 ani. Nici măcar nu era prost, dimineaţa la cafea mi-a povestit viaţa lui, cum la 16 ani a fugit de acasă, dintr-un sătuc în Bergerac; cum a ajuns în Paris, cum a pozat unui sculptor care l-a recomandat şi altor artişti, şi tot aşa. Plata pentru pozat nu era de loc suficientă, artiştii nu au bani, asta e drept, aşa că îşi oferea serviciile femeilor bogate, turiste de preferinţă. Mi-a plăcut că a fost sincer şi nu a insistat când i-am spus principiul meu, nu e bine să te vezi a doua oară cu cineva într-o situaţie ca aceasta, de ce să creezi sentimente când e vorba doar despre servicii plătite. Hugues a jucat perfect rolul de gigolo sincer.
Călătoriile în străinătate au fost şi sunt salvarea mea, mai ales de când am descoperit cât e de uşor să găseşti într-un oraş mare un tânăr gata să ia masa cu o americancă bogată într-un restaurant de lux şi să doarmă într-un pat somptuos într-un hotel de cinci stele. Chiar dacă dormitul e scurt, că doar nu-i plătesc să doarmă, văd în ochii lor cât de bine se simt răstigniţi în aşternuturi de mătase, cu o adevărată doamnă lângă ei, nu o fluşturatică tânără fără bani, cu unghiile roase şi părul răvăşit, vopsit în trei culori. Dacă ar fi să fac un clasament între francezi, spanioli şi italieni – aceştia sunt preferaţii mei pentru că pot să mă înţeleg în limbile lor – i-aş pune pe primul loc pe italieni. Deşi nu sunt mai buni la pat decât spaniolii, care au un temperament de speriat, italienii câştigă puncte fiindcă au şi umor, amorul cu ei e o bucurie, nu numai o plăcere. Ce poate fi mai bun decât un bărbat care te face să râzi când eşti în pat cu el! Francezii sunt excelenţi mai ales la discuţii intelectuale, chiar şi băieţii aştia tineri au o cultură impresionantă, cine a mai auzit ca un gigolo să-l fi citit pe Malraux sau pe Jung!
Am fost şi sunt întotdeauna prevăzătoare, îi întâlnesc mai întâi la restaurant, mâncăm ceva, bem un pahar, două de şampanie, niciodată mai mult, şi apoi urcăm la mine în cameră. Dacă tânărul nu este pe gustul meu, se mai întâmplă şi asta, după ce mâncăm, mă scuz, îi spun că am o migrenă bruscă, sau o altă minciună de felul ăsta şi plec singură la culcare. Oricum îl plătesc pentru toată noaptea, de ce să-l fac pe bietul băiat să se simtă respins, ce vină are el dacă mi-e nu-mi place cum arată!
Aşa că deşi mi-a venit mintea la cap cam târziu, am învăţat repede să-mi fac o viaţă plăcută şi să rămân şi nevastă ideală de guvernator. Primul care recunoaşte că sunt soţia perfectă pentru funcţia lui, e Don. Ce idiot! Nici acum nu pot să-mi explic cum de l-am luat de bărbat. Aveam admiratori cu grămada, eram frumoasă, bogată, dintr-o familie de vază, educată, pe atunci nu se duceau multe fete la Harvard, vorbeam franceza, nu că interesa pe mulţi în America la timpul ăla, şi puteam să aleg dintr-o mare de admiratori, colegi de la facultate sau nu. Studiam finanţe, nu că mi-au folosit la ceva studiile alea în viaţă, în afară de a cheltui cât mai mulţi bani, dar mă duceam şi la unele cursuri de arte frumoase. Acolo erau cei mai interesanţi băieţi, mai romantici, vorbeau frumos, aveau vise măreţe şi din păcate, bani puţini, dar ai mei părinţi, mândri că au fata la Harvard, îmi dădeau mereu mai mult decât puteam cheltui, şi mă străduiam, nu vorbă. Singurul de care îmi amintesc şi acum e Samuel. Arăta bine Samuel în studenţie, păcat că era atât de obsedat de Grecia veche, se tot uita la cărţi cu fotografii de morminte descoperite prin peşteri şi eu nu voiam decât să mă sărute. Eram cu adevărat îndrăgostită de el, şi el nu avea niciun sentiment faţă de mine, ce sentimente, el de fapt nu mă vedea, acum, peste atâţia ani, trebuie să recunosc că lui Sam nu îi păsa deloc de existenţa mea, oricât ar suferi orgoliul meu, ăsta e adevărul. Într-o zi eram vreo zece studenţi la o terasă şi nu ştiu cum s-a nimerit, dar Samuel stătea pe scaunul de lângă mine şi după vreo trei beri, am căpătat curaj şi i-am băgat mâna prin deschizătura cămăşii, m-am făcut că glumesc bineînţeles, nu mai ţin minte ce am zis de toată lumea a râs, iar Samuel s-a înroşit tot de parcă ar fi stat sub soarele Greciei o zi întreagă. Apoi mi-am apropiat buzele de faţa lui şi l-am şi sărutat.
„Eşti precum Elena din Troia”, a strigat un coleg mai nebun, Michael Bauman, care murea de dragul meu, „Priviţi-o, Elena din Troia a ieşit la atac!”.
Am atacat eu, dar degeaba, Sam nu a răspuns în niciun fel, nu ştiu dacă a fost şocat de îndrăzneala mea, sau nu mă plăcea de loc, n-a făcut nimic să continue ce începusem eu, şi în seara aia la cămin, înainte să adorm, mi-a trecut prin cap că poate e homosexual. A doua zi, când aveam împreună un curs de istoria civilizaţiei, m-am aşezat lângă el, şi în timpul celor două ore, fără pauză, că aveam o idioată de profesoară pe care o lua valul şi nu se mai oprea din vorbit, m-am apropiat de el cât mai mult şi l-am atins pe mână. Ce nebună eram! Samuel s-a înroşit tot şi a încetat să ia notiţe, oricum era un semn că simţea ceva, nu? Dar asta a fost totul, nu a schiţat nici cel mai mic gest că e interesat de mine, aşa că ce puteam să fac, încetul cu încetul l-am lăsat în pace. Mai citesc din când în când prin ziare despre el, ştiu că a ajuns ceea ce a vrut, expert în Grecia antică, mare profesor universitar. O dată, cu ani în urmă, eram la Barcelona şi am văzut din întâmplare în El Pais că la Centrul Cultural American, era o prelegere despre femei faimoase din Grecia antică ţinută de profesorul Samuel Melinger. Ce credeţi că am făcut? Bineînţeles că m-am dus. M-am îmbrăcat cu ce am avut mai bun, mi-am pus o perucă roşcată, lentile verzi şi m-am dus. Am stat în primul rând, picior peste picior şi tot timpul prelegerii m-am uitat la el, cum ridica ochii de pe hârtii, cum mi-i fixam pe ai mei într-ai lui, dar nimic, nici o reacţie. Era ca şi cum nu ar fi trecut niciun an, nici o zi din vremea studenţiei. Sam nu reacţiona la privirea mea, deşi arătam bine, aveam vreo 45 de ani şi păream mult mai tânără, orice bărbat are măcar o clipire în ochi când o femeie se uită timp de o oră insistent la el. Samuel nimic. Îmi pare rău de mor că nu am avut curajul ca la sfârşitul conferinţei să mă duc la el şi să-i spun cine sunt. Dar dacă nu şi-ar fi amintit de mine? O mai mare umilinţă decât asta nu aş fi trăit în viaţa mea. De multe ori mă gândesc cum ar fi fost viaţa mea dacă Samuel ar fi răspuns insistenţelor mele, dacă s-ar fi îndrăgostit de mine. Câţi copii am fi avut, unde am fi locuit, cât de mult ar fi durat iubirea noastră? M-ar fi înşelat? Nu cred, sigur Samuel e bărbatul unei singure femei, nu cred că l-aş fi înşelat nici eu dacă m-ar fi iubit, dacă nu, cine ştie, poate mi-aş fi căutat vreun amant, pentru că o femeie care nu e iubită devine ori depresivă ori isterică, ceea ce niciun soţ nu îşi doreste, nu? Dacă vrea o nevasta mulţumită, trebuie să o mulţumească, nu?
Dar să las divagaţiile, mai am o oră şi trebuie să plec la aeroport, întotdeauna, mai ales duminica la amiază, plec mai devreme, nu se ştie cu traficul asta, de ce să pierd avionul pentru o oră de aşteptat în plus la aeroport. O să stau numai două zile dar şi alea sunt bune, mă voi relaxa total. Mâine dimineaţă sunt în Paris, la hotel, sub duşul puternic care o să scoată toată amorţeala adunată în bietele mele oase, oricât ar fi de confortabile paturile de la business class, nu se pot compara cu patul de acasă sau de la un hotel de lux. Iar seara, la un club de jazz, singură la o masă, o anonimă oarecare, cu un pahar de whisky în faţă, o să ascult până după miezul nopţii muzica mea preferată, care o să-mi încălzească inima cum nimeni, niciodată, nu a reuşit să o facă. A avut grijă Dumnezeu de noi femeile singure, a lăsat muzica pe pământ. Pentru asta, dragă Doamne, meriţi cu adevărat o rugăciune şi un pahar de vin băut în cinstea ta. Noroc!
Fragment din romanul cu acealşi titlu în curs de apariţie la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
