Despre soarta uneia sau alteia dintre institutiile teatrale am mai vorbit inauntrul acestei rubrici. Am observat ca teatrele, ca si oamenii, au o existenta mai lina sau mai agitata, mai bogata in evenimente si intamplari de tot felul sau mai - asa zicand - anosta in functie nu doar de traditiile istorice ale ansamblului sau de componenta sa la zi, nu doar de abilitatile administrative ale conducatorului sau de generozitatea finantatorului, ci si de o forta misterioasa, indescriptibila si imprescriptibila, care s-ar putea chema "spiritul locului".
Teatrul Mic din Bucuresti lasa impresia ca se afla intr-o relatie complicata cu entitatea sa tutelara subtila. Aflata sus pe creasta valului in ultimul deceniu pre-revolutionar, scena de pe Sarindar (si odrasla ei de langa Piata Rosetti, Teatrul Foarte Mic) a fost nevoita sa intre in submersie dupa 1990, izbutind totusi, la rastimpuri, sa se inalte deasupra valurilor spre a sorbi o gura de aer - si a recadea la loc. Montarile rasunatoare, "spectacolele-eveniment", au ramas insa o amintire a vremurilor cand (directorul aflandu-se in raporturi calde cu Puterea) aici "se putea" ce nu se putea in alte teatre: texte mai indraznete, mizanscene mai opulente, publicitate mai agresiva. De cativa ani, la "carma" Teatrului Mic sta actorul si regizorul (convertit in vedeta de televiziune si om de afaceri) Florin Calinescu; dupa cateva episoade furtunoase, cand, s-ar fi zis, directorul si trupa isi incearca rezistenta intr-un Skanderbeg epuizant pentru ambele parti, un anume calm pare sa se fi instapanit asupra institutiei, care, de doi-trei ani incoace, scoate premiere in ritm multumitor, cautand sa impace pe toata lumea: daca Sala Mare este rezervata literaturii dramatice clasice sau modern-clasicizate, Teatrul Foarte Mic a devenit un fel de laborator dramaturgic si regizoral deschis textelor contemporane (mai ales romanesti) si modalitatilor (mai mult sau mai putin) experimentale de punere in scena. Aceasta specializare nu este, totusi, una strict canonizata - fapt dovedit si de ultimele doua premiere: Hamelin de Juan Mayorga, in regia lui Claudiu Goga, si Jacques sau supunerea de Eugen Ionescu, in regia lui Florin Fatulescu; ambele, la sediul din Sarindar (recte Constantin Mille). Ordinea cronologica a celor doua productii este, de fapt, inversa, dar eu le-am vazut in aceasta succesiune si astfel le voi si comenta, din motive "pedagogice".
Hamelin (jucata, daca nu ma insel, in premiera pe tara) este o piesa apartinand unui autor spaniol relativ tanar (nascut in 1965) si, conform caietului-program, foarte premiat in tara sa. Nu cunosc alte scrieri ale lui; cea de fata (tradusa fluent de Iulia Butta) atesta faptul ca, desi e licentiat in filosofie si matematica si desi are preocupari poetice si romanesti, Mayorga pare fascinat mai degraba de ziaristica. Titlul textului e derutant. Hamelin spune o faimoasa poveste medievala, era un orasel invadat de sobolani, de care locuitorii nu mai stiau cum sa scape; aici descinde intr-o buna zi un strain care promite sa anihileze plaga in schimbul unei anumite plati; orasenii accepta; omul scoate un fluier (un flaut) si incepe sa cante o melodie atat de tulburatoare incat toate animalele se iau dupa el si, astfel, sunt scoase din targ; cantaretul se intoarce sa-si primeasca plata, dar targovetii nu-si respecta cuvantul; suparat, strainul incepe din nou sa cante, adunand in urma lui toti copiii din oras, care, ca vrajiti, il urmeaza in lumea larga, de unde nu se mai intorc nicicand acasa. Piesa preia alegoria in chip oarecum schiop, caci imagineaza, pornind de la fapte relatate in presa, o istorie de pedofilie nepedepsita juridic din lipsa de probe; individul care-i racoleaza pe copii ar fi fluierasul din poveste. Nu este o victorie literara; nu e nici o victorie dramaturgica, in ciuda ambitiei autorului de a introduce in actiune (mai bine zis, in marginea ei) un Povestitor care emite, cum ar veni, indicatiile scenice si serveste de "interfata" intre personaje (sau actori?) si public. Interesant (pentru ca surprinzator) la inceput, procedeul devine repede plictisitor, chiar agasant, in spectacol - poate, (si) pentru ca nu produce, sub raport ideologic sau estetic, nicio consecinta relevanta. E o "chestie" - si-atat. In decorul figurand izbutit o scena lipsita de orice decor (semnatari: Stefan Caragiu si Liliana Cenean), regizorul Claudiu Goga s-a marginit la a deplasa actorii dintr-un loc in altul si la a le da (banuiesc) tonul "de baza". In consecinta, Radu Zetu, Mihaela Radescu, Ovidiu Niculescu, Liliana Pana, Dana Dembinski-Medeleanu, Radu Iacoban si Cristina Mihailescu se deplaseaza si rostesc (in genere, fara accidente). In rolul anchetatorului, Gheorghe Visu incearca un personaj mai nuantat, a carui dominanta psihica ar fi vointa inflexibila de a-i pedepsi pe faptasi; din fericire, actorul are farmec. Un portret pregnant da Dorin Andone (copilul agresat softly). In Povestitor, Marius Cordos, un foarte bun, altminteri, actor ("importat" de la Brasov), se "implica", dupa parerea mea, in mod deloc necesar: daca Povestitorul ar fi vorbit "alb", in contrast cu ceilalti, tensiunea dramatica, zic eu, ar fi avut numai de castigat.
Cativa dintre actori - si aceiasi excelenti scenografi - se regasesc pe afisul celuilalt spectacol: Jacques sau supunerea de Eugen Ionescu. Text emblematic pentru teatrul absurdului, Jacques... este o parabola a inregimentarii - fie si sub drapelul grotesc al... cartofilor cu slanina, simbol al filistinismului (nu numai) gastronomic - magistral compusa intr-un registru comic ce aluneca pe nesimtite, aproape, in tragic. Regizorul roman-american Florin Fatulescu a urmat intocmai, in mizanscena, acest traseu (deloc usor!), reusind sa creeze si sa anime o lume profund nociva sub aparenta ei bonoma. Spectacolul are ritm si are miza (langa mine, un tanar, total captivat, comenta microbistic "fazele": "Nu se poate!", "Acum sa vezi!"), e hazos, simpatic si, spre final, nelinistitor - ca si piesa; actorii - Oana Albu, Mihaela Radescu, Radu Zetu, Tatiana Constantin, Avram Birau, Dana Dembinski-Medeleanu - joaca dezlantuit, cu verva si vioiciune. O aparitie speciala marcheaza Radu Gheorghe, care, prin umorul sau cald si prin abilitatea cu care manuieste instrumentele muzicale, starneste imediat "raspunsul" salii. In rolurile celor doi tineri nonconformisti ce se vor conforma treptat, Radu Iacoban si Valentina Popa sustin multumitor partea finala (cea mai grea) a piesei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
