"Cea mai veche religie politică a unui popor civilizat a fost venerarea de către egipteni a Soarelui", afirmă Eric Voegelin. Acesta consideră că întreaga arhitectură a cultului Soarelui este o bună oglindă a problemei religiilor politice de sorginte mediteraneană.
"Religiile politice", binecunoscutul bestseller scris de filosoful Eric Voegelin, a apărut în limba română în traducerea lui Bogdan Ivaşcu la Editura Humanitas (2010). Salutar, volumul este tipărit în colecţia Zeitgeist coordonată de Vladimir Tismăneanu, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Acelaşi Bogdan Ivaşcu este autorul unui amplu studiu introductiv. Acesta arată că pentru Voegelin "pretenţia separării stricte a celor două domenii - religie şi politică - nu se susţine"…
Filosof format la Viena într-o splendidă atmosferă de emulaţie intelectuală interbelică, Eric Voegelin este obligat să plece în Statele Unite în 1938 tocmai ca o consecinţă a scrierii acestei cărţi. Era epoca de ascensiune a regimurilor totalitare pe care Voegelin le demască fără rest. Ca o compensare, după război a fost invitat chiar în Germania unde a predat ştiinţe politice la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. Preocupat de religiile politice întreaga viaţă şi de fenomenologia violenţei politice, Eric Voegelin (1901-1985) a publicat mai multe volume pe aceste teme, între care o impresionantă serie intitulată "Order and History" între anii 1957 şi 1987.
"Când se vorbeşte despre religie ne gândim la instituţia Bisericii, iar dacă se vorbeşte despre politică ne gândim la Stat. Aceste două organizaţii se confruntă una cu alta ca entităţi distincte, clar definite, iar raţiunea intimă de care sunt impregnate cele două realităţi instituţionale nu este una şi aceeaşi. Statul şi spiritul secular şi-au cucerit sferele puterii în bătălia crâncenă împotriva Sfântului Imperiu al Evului Mediu, iar în cursul acestei încleştări s-au dezvoltat simboluri lingvistice care nu reflectă însă realitatea în sine, ci caută să captureze şi să apere poziţiile adverse ale confruntării", subiniază autorul încă din start. El precizează că suntem obligaţi să gândim cu elasticitate ariile conceptelor: "Pentru o înţelegere adecvată a religiilor politice, conceptul de «religios» trebuie extins pentru a include nu doar religiile mântuirii, dar şi toate celelalte fenomene care însoţesc dezvoltarea statelor, fenomene pe care le credem a fi de natură religioasă. Mai mult, trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr conceptul de stat este limitat la relaţii organizatorice definite de o dimensiune strict secular-umană, fără nici o conexiune în sfera religiosului" (p. 77-78).
Consecinţa afirmaţiilor de mai sus este construită pas cu pas: o nouă ştiinţă a politicii. În viziunea lui Voegelin, dincolo de aparenţe, de imediat, vectorii politicului sporesc, se rafinează. Astfel, apare aproape inevitabil o nouă critică a spiritului civilizaţiei occidentale. Autorul porneşte de astă dată de la gnosticism. Cu alte cuvinte, notează Bogdan Ivaşcu, "hermeneutica voegeliană a istoriei prezintă civilizaţia occidentală ca scena bătăliei între două sisteme autointerpretative: filosofia clasic-creştină şi filosofia Gnozei în ipostazele ei diverse" (p. 47). Ei bine, această bătălie, purtată timp de secole, ar fi generat consecinţe vizibile până în zilele noastre...
De unde şi o întreagă desfăşurare de forţe pe care autorul o demască fără rest în tot atâtea capitole: ecclesia, spiritual şi temporal, apocalipsa, leviatanul, comunitatea intramundană ş.a.m.d.. Nici o diferenţă între mişcările milenariste, între cei care aşteaptă apocalipsa furnizată de diversele credinţe şi religii, între, mai nou, adepţii new-age ai schimbărilor profeţite cu privire la anul 2012, şi frica imensă de prăbuşire, de răsturnare a sistemului comunist. De unde şi zugrăvirea iadului capitalist în culori dintre cele mai sumbre - fapt care, iată, continuă şi astăzi în momente de criză…
Ne amintim la rândul nostru de monstruoasele ceremonii ceuşiste de pe stadioane, de faptul că treptat, pe măsură ce dictatura se întărea, dispăreau din spaţiul public "icoanele" celorlalţi conducători comunişti pentru a lăsa loc numai celor două tablouri aflate obligatoriu în orice instituţie: chipul Elenei şi chipul lui Nicolae Ceauşescu...
În altă ordine de idei cine îşi imaginează că mascarada intitulată "Cântarea României", continuată cu "Antena vă aparţine" şi cu "Cenaclul Flacăra", ultimile două conduse de acelaşi măscărici-pontif, Adrian Păunescu, nu ar fi fost în sine de asemenea veritabile ceremonii cvasi-religioase este naiv. Toate acestea erau o imitaţie a ceremoniilor desfăşurate cândva (tot pe stadioane!) pentru venerarea lui Hitler, sau, mai aproape de noi, în dictaturile comuniste asiatice de care Ceauşescu era atât de încântat. Faptul că unii dintre noi au amintiri personale duioase - participau, este adevărat, şi cantautori valoroşi, uneori muzica & poezia erau de bună calitate etc. - nu sunt decât anecdote care confirmă cu prisosinţă afimaţiile anterioare. Sistemul găsise multiple formule parşive de a se insinua în subconştientul participanţilor astfel încât înşelăciunea să funcţioneze la limita perfecţiunii. Scopul a fost acelaşi, indiferent de bomboanele (pseudo)culturale furnizate: întărirea sistemului (religios) totalitar comunist !
Să mai notăm o recomandare semnată de Vladimir Tismăneanu, eminent profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Maryland (SUA) el însuşi autorul unei cărţi despre acelaşi subiect ("Despre comunism. Destinul unei religii politice", Ed. Humanitas, 2011), asupra căreia vom reveni: "Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Raymond Aron a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a şterge distincţia dintre ceea ce ţine de regatul imanent şi ceea ce defineşte imperiul transcendent. Oricine va vrea să înţeleagă gramatica ezoterică a comunismului şi pe cea a fascismului şi substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Voegelin"...
Un ultim pasaj care, în ordinea spirituală reală - şi a păcii aduse de Hristos: "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze" (Ioan 14, 27) - trimite la potenţialul eminamente negativ al acestor dictaturi, iată doar trei versuri dintr-o odă închinată cândva lui Hitler, dar care are corespondenţe în toate dictaturile comuniste (p.148):
"Nu-mi da voie să mă aşez.
Nu-mi da voie să-mi am împlinirea şi să cer pacea.
Aruncă-mă în orice disperare şi nelinişte a inimii"...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
