Mulţi amici şi-au făcut bloguri. La obişnuita mea ridicare dinsprânceană, mă mitraliază cu argumente care încep cu vremurile cares-au schimbat şi se termină cu atotcuprinzătorul «comunicare». Cândîşi mai domolesc patima, recunosc că blogul e, totuşi, un cronofagşi că de multe ori sfânta comunicare se rezumă la discursuriparalele. E greu să ai cu adevărat un dialog pentru că cei maimulţi comentatori pornesc de la premiza că sunt singurii deţinătoride adevăruri şi că au dreptul să spună orice. Inclusiv în cuvinteinjurioase ori cu cu afirmaţii care sunt atât de nedrepte, încât tedeprimă. Unul nu ar recunoaşte că abia atunci s-a gândit laproblema pe care tu ai expus-o şi la care ai meditat poate un picmai mult decât el, că poate cunoşti domeniul ceva-ceva maibine.
Am fost crescut - şi ca mine sunt toate cunoştinţele meleliterare - într-o altă atitudine faţă de actul scrisului şi deactul lecturii. De pildă, pudoarea pe care o afişez faţă demanuscris. Îmi displace profund ca un ochi străin să răscoleascăprin pagina încă neterminată, prin textul meu până când eu însuminu-i pun capăt, considerându-l demn de a fi făcut public, chiardacă acel public poate însemna doar un prieten. Chiar şi-aşa, îlconsider încă un bun personal, o încercare.
Orice om care scrie are nevoia validării. Tot timpul. Cu fiecaretext scris. Am fost învăţat că acest act al validării înseamnătipărirea, după care urmează comentarea, în primul rând acititorilor specializaţi (critici, colegi de breaslă), după caremai târziu vine valorizarea, aşezarea într-o serie de autori. Totdin acele timpuri, am înţeles că între succesul de public şivaloare nu există un raport direct proporţional.
Există şi în literatură cazuri celebre, dar cele din pictură mi separ cele mai deconcertante. Multe, foarte multe genii nu au vândutnimic sau au vândut aproape nesemnificativ faţă de autori mediocri,dar răsfăţaţi ai vremurilor şi ai publicului lor.
În acelaşi timp, mi se vor aduce drept contraargument şi cazuri încare genialitatea a mers mână în mână cu succesul de public. Şiunele, şi altele sunt dovezi ale ideii că succesul rămâne onecunoscută, în reţeta lui intrând elemente de neştiut şi denecontrolat. În fine, tot "pe stil vechi", am conştientizat că,odată trimisă în lume, opera se susţine singură. Autorul nu maipoate interveni în înţelegerea şi valorizarea ei decât asumându-şiriscul de a fi uşor penibil.
Într-o bună măsură, tot ceea ce am învăţat în anii mulţi de cândscriu s-a dat peste cap odată cu apariţia şi folosirea în moddiscreditar, fără nicio regulă (mai ales a bunului-simţ) atehnologiilor moderne. A dispărut, în primul rând, acel minimfiltru de valorizare şi validare care era tipărirea. Mulţi autoriîşi fac un titlu de glorie din a fi autori numai pe blogulpersonal. Recunosc că nici cartea tipărită nu mai este o garanţie aunui ochi critic, specialist în editare de cărţi. Rubrica lui Alex.Ştefănescu din Ziarul de Duminică este un argument copleşitor.Uneori, îmi pun întrebarea dacă ar găsi tot atâtea cărţi bunetipărite în cultura română câte cărţi proaste dibuieşte şi,bănuiesc, îl asaltează! Dar ce s-ar întâmpla dacă ar recenzablogurile...
Absenţa spiritului critic se asociază unei libertăţi fără limite,dar şi fără orizonturi. Asta pentru că pe de o parte cumpărareaunui domeniu îl face pe autor să înţeleagă ce este un bun, oproprietate privată. Or, omul, în casa lui, poate să se poarte şisă vorbească după cum vrea şi după cum îl duce mintea, iar pe dealtă parte pentru că nimeni nu obligă pe nimeni să ia act de celescrise pe un blog personal. Atâta doar că odată postat şi posibilde accesat produsul literar devine public şi ar trebui să se supunăaceloraşi norme la care se supune orice alt act săvârşit înpublic.
Văd în blogurile de literatură aceeaşi nevoie de validare, delegitimare şi de notorietate pe care orice autor o are, chiar dacăautorii tocmai asta reclamă: dreptul de a nu fi instituţionalizaţi.Am eu însă o bănuială: că orice autor de pe internet îşi doreşte săfie descoperit de cineva (în special de un editor) care să-i facăpropunerea de ieşire din spaţiul virtual în spaţiulinstituţionalizat şi tradiţional al literaturii. Cum revistele numai au decât în rare cazuri poşta redacţiei şi cum autorii noştriau devenit atât de orgolioşi încât nu s-ar mai "umili" să trimităun text şi să aştepte cu sufletul la gură verdictul, soluţiapostării pe internet a fost şi mai la îndemână, şi mai vanitoasă.Nu trebuie să îţi cultivi iluzii dacă vrei să nu ai un car dedeziluzii.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii deFilologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al AcademieiRomâne (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fostpremiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentrujurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",în "Ziarul de Duminică".
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor dinBucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
