REPORTAJ / Trecutul trăieşte cu noi

10 iun 2009 Autor: Stan Constantin

REPORTAJ / Trecutul trăieşte cu noi

Căderea Zidului Berlinului

După fiecare şoc existenţial colectiv, comunitatile, prin vocile lor reprezentative, reflexive sau prin noile sale glasuri, şi-au pus această intrebare răvăşitoare – cum a fost posibil? Revoluţii, războaie sau evenimente cu impact devastator au generat-o şi ea a cutremurat lumea in egală măsură cu faptele de care omenirea lua cunoştinţă. Invinşii sau invingătorii din războaie au trecut prin aceleaşi crize majore datorate imposibilităţii de a găsi răspunsuri.

Şi germanii şi englezii (după cel de-al doilea război mondial), dar şi americanii (după Vietnam sau 11 septembrie) au cunoscut şocul teribil al contestărilor violente ale societăţilor, principiilor, valorilor care au făcut posibile apariţia absurdului tragic in viaţa de zi cu zi a omului ce părea cu nimic vinovat de cele petrecute. "Generaţia pierdută" (de după primul război mondial), "tinerii furioşi", "beatnicii" şi "hippies" (după cel de-al doilea) sunt mişcări sociale, politice şi culturale ale imposibilităţii de a găsi un răspuns satisfăcător intrebării "cum a fost posibil?" Or, atâta vreme cât nu există un răspuns izbăvitor, logic, raţional, frustrarea se menţine, dacă nu cumva se adânceşte, furia se dirijează ca intr-o mişcare browniană spre primul atom ce se iveşte in calea ei, pentru a-şi schimba imediat parcursul intâmplător. Primii vizaţi sunt fără indoială cei mai apropiaţi care ar fi putut face ceva pentru a opri mersul tragic al lumii, indeosebi părinţii, iar mai apoi, prin extindere, intreaga lor generaţie. Răul este frica, răul este oportunismul, răul este acceptarea laşă, răul este setul de valori şi principii in care au crezut, le-au apărat, le-au susţinut cu fervoare. Răul este că au crezut că el este binele.
Căderea comunismului este, ca fenomen istoric, comparabilă cu orice eveniment care a zguduit lumea din temelii. "Lagărul comunist" – cum, intr-o ironie cu efect de bumerang, il numeau chiar conducătorii comunişti - a fost cu adevărat un lagăr. In locul sârmei ghimpate – graniţele bine păzite, in locul paznicilor, supraveghetorilor, kapo-ilor – un aparat represiv cu ramificaţii şi in verticala dar şi in orizontala societăţii, in locul ideologiei naziste – o aproape aceeaşi ideologie nazistă. Şi, ca şi in cazul lagărelor ce impânziseră Europa in timpul celui de-al doilea război mondial, un refuz de a lua act de prezenţa lor, de a accepta existenţa lor in tot ceea ce aveau mai atroce. Cei din interiorul lagărului acceptau răul ca pe o fatalitate, contribuind prin colaboraţionism, tăcere sau frică la perpetuarea sa, cei din afară, din interese, pactizare, ignoranţă şi incapacitate de a gândi răul in dimensiunile lui reale, susţinându-l tacit. Ceea ce au văzut şi conştientizat şi unii şi alţii, după ce sistemul s-a prăbuşit, a fost cutremurător, devastator şi paralizant. Ce fel de oameni au fost cei care l-au pus in mişcare, dar ce fel de oameni sunt şi cei care l-au suportat şi, uneori, l-au hrănit cu energiile lor? Vinovăţia se impărţea egală şi fără putinţă de inţelegere şi, deci, iertare. Răul era disipat şi de aflat in orice componentă a sistemului oricât de mică sau de aparent nevinovată ar fi părut ea: in felul de a gândi, de a se imbrăca, de a educa pe alţii sau de a se autoeduca, in valorile şi principiile ce-au guvernat o astfel de lume, in simbolurile, in instituţiile sale. In fond, doar anecdotica mai reţine că la Bastilia nu se afla decât un biet deţinut de drept comun când ea a fost cucerită şi dărâmată. Istoria păstrează momentul in simbolul Bastiliei!
Furia tinerilor este astfel, cel puţin in parte, justificată. Circumstanţele i-au ferit să aibă un trecut pe care să-l judece inţelept sau la rece, cu care să fie mai puţin aspri sau ingăduitori. Nu au de ce şi nici nu au cum. Ei văd, constată, adesea simt pe propria piele că lumea celor dinaintea lor a fost monstruoasă. Şi, evident, nu mai vor să trăiască – nici măcar nu vor să conceapă că şi ei ar putea trăi – intr-o astfel de lume.Au tot dreptul să creadă asta, sunt obligaţi, aş zice, să creadă chiar dacă nu va fi să fie aşam chiar dacă in această furie pot construi o lume la fel de dominată de principiul răului.
Ceea ce s-a intâmplat timp de 20 ani in societatea românească a perpetuat revolta, revolta tinerilor. Sistemul pare a fi acelaşi, doar cârpit pe ici pe colo, lumea trecutului nu este doar o posibilă ameninţare şi o stafie care să mai bântuie visul unuia sau altuia, ci işi arată deseori faţa extrem de concretă. Este greu de crezut că trecutul se retrage făcând o graţioasă reverenţă prezentului şi mai ales viitorului. Dacă el ar fi ceva abstract, o "ideaţiune", probabil că aşa ceva ar fi cu putinţă. Dar nu e! E alcătuit din oameni, din realităţi extrem de palpabile şi sensibile, din energii, aspiraţii şi şanse ce nu se pot reteza brutal, la grămadă. In numele unor idei nobile s-au mai comis crime abominabile. Vrând-nevrând suntem condamnaţi să trăim impreună şi cu trecutul nostru, atât la nivel individual cât şi colectiv.
 
 

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.06.2009

 
Cuvinte cheie:
şoc existenţial colectiv
, comunitati
, revolutii
, razboaie
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide