Robert Şerban este scriitor, jurnalist şi editor. Trăieşte în Timişoara.
Cărţi publicate: Fireşte că exagerez (poezie),1994;Odyssex (poezie), 1996; Piper pe limbă (interviuri), 1999; Pe urmele marelui fluviu / Auf den Spuren des grossen Stroms (poezie şi proză, coautor), 2002; Timişoara în trei prieteni (poezie, coautor), 2003; A cincea roată (interviuri), 2004; Barzaconii / Anus dazumal (proză, 2005); Cinema la mine-acasă (poezie), 2006; Athenee Palace Hotel (teatru, coautor), 2007; Ochiul cu streaşină (publicistică), 2007; O căruţă încărcată cu nimic/ Ein karren beladen mit nichts (poezie, coautor), 2008; Moartea parafină (poezie), 2010; Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă (memorialistică), 2013; Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu (memorialistică), 2014.
În 2009, i-a apărut, în Germania, volumul de poezie Heimkino, bei mir (Pop Verlag), în 2010, în Serbia, volumul bilingv Биоскоп у мојој куђи/ Cinema la mine-acasă (Meridijani), în 2012, în Ungaria, volumul de poezie Illatos koporsó (L'Harmattan).
A obţinut Bursa Fundaţiei Soros (1995) şi rezidenţe literare în Krems (Austria, 2005), Thusis (2007, Elveţia), Winterthur (2009, Elveţia), Viena (Austria, 2013).
Poemele lui Robert Şerban au fost traduse în mai multe limbi (germană, sârbă, polonă, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, idiş, maghiară, norvegiană, suedeză, arabă, ucrainiană etc.) şi au apărut în numeroase antologii şi publicaţii literare din România şi din străinătate.
- Domnule Robert Şerban, iată că, după o pauză de opt ani (enorm pentru o viaţă de poet şi de literat!), acceptaţi să răspundeţi câtorva întrebări pentru „Ziarul de Duminică”. Continuaţi, ca şi la precedentul nostru interviu, să faceţi de toate: scrieţi cărţi, conduceţi o editură, sunteţi jurnalist, vă ocupaţi de proiecte culturale. Cum reuşiţi să le îmbinaţi cu succes?
- Nu ştiu dacă îmbinarea asta e cu/de succes, însă, dacă de la distanţă aşa pare, nu vă pot contrazice... În mod cert, îmbinarea cu pricina implică o forjare de energie, de timp (care ar putea să fie unul mai puţin galopant), de bucurie. Bucuria de a produce bucurii altora. Apoi, pur şi simplu nu-mi place să-mi pierd vremea nefăcând nimic, nu-mi place să trag mâţa de coadă. Am căpătat un fel de dexteritate de a face mai multe lucruri deodată şi un fel de viteză cu care îmi duc lucrurile la bun sfârşit. De fapt, nu întotdeauna la... bun, căci nu întotdeauna viteza e benefică. Şi, sincer să fiu, îmi doresc un timp mai mare pentru reflecţie decât am acum. Vreau mai puţină acţiune şi interacţiune, mai puţin... succes, mai multă tihnă.
- Insist, totuşi: care dintre ocupaţii, premiat pentru amândouă, vă este mai aproape de suflet, cea de poet sau jurnalismul?
- Fac jurnalism fiindcă materia primă e aceeaşi ca în literatură: cuvintele. Acum 20 de ani făceam presă cu exaltare şi entuziasm, trăiam cu gândul că articolele mele, indiferent din ce specie şi despre ce domeniu erau, trebuiau să schimbe lumea. În mai bine! Mă rog, să o mişte o... câtime înspre acolo. Eram convins că adevărul din cuvintele ce apăreau în jurnal era unul tare şi puternic, căci erau scrise cu onestitate, cu echilibru, cu, da, responsabilitate. Şi acum cred la fel, doar că lumea presei româneşti s-a schimbat. În rău! Acum 20 de ani, departamentul marketing şi management nu aveau nicio... interacţiune cu cel editorial. Jurnalistului nu-i păsa de unde vine publicitatea, nu-i păsa că X îşi plăteşte reclamă la ziarul la care lucra: era în offside, îl... fluiera. Era o ruşine, ca jurnalist, să fii de o parte sau de alta a politicii, să ţii cu un partid ori cu altul. Preferinţele tale nu aveau voie să se vadă în ceea ce scriai. Acum... Dependenţa politico-financiară a presei româneşti de astăzi e atât de puternică, încât pare că nu mai există decât două soluţii: fie tabloidizezi, fie eşti într-o barcă politică. Mă tem că excepţiile nu prea contează. Iar dacă da, vor fi studiate la facultăţile de profil... Am făcut o paranteză prea mare şi prea banală ca să ajung la un răspuns simplu: mi-ar plăcea ca ocupaţia mea de bază să fie aceea de scriitor de literatură.
- Aţi avut, în timp, două dintre emisiunile culturale cele mai gustate din ţară – „A cincea roată” şi „Piper pe limbă”, în care aţi invitat enorm de mulţi scriitori. De ce nu publicaţi interviurile cu toţi invitaţii? Volumul „A cincea roată”, apărut acum vreun deceniu, a fost, din câte îmi amintesc, selectiv.
- Şi eu mă întreb de ce nu fac asta... De ce nu strâng între coperte cele mai interesante dintre dialogurile pe care le-am avut în faţa camerelor de filmat. Sunt câteva sute, iar câteva zeci sigur sunt cum trebuie. Dar, domnule Ţurlea, e mult, foarte mult de muncă, fiindcă acele dialoguri trebuie înregistrate de pe DVD pe reportofon, iar apoi transcrise. E o bătaie de cap uriaşă, în faţa căreia am o... timiditate. Deocamdată, nu am timp şi pentru asta acum, dar o voi face, la un moment dat. Sper că nu peste... decenii. Eu cred în continuare că dialogul cu scriitorii poate stârni curiozităţi, poate determina eventualul cititor să devină şi un lector al cărţilor celui intervievat. Interviul cu un scriitor este o uşă virtuală spre opera acelui scriitor.
- Editura la care lucraţi, Brumar, este una dintre cele mai elegante din ţară şi tipăreşte an de an zeci de volume de poezie. Cum rezistă financiar, într-o lume în care toţi se plâng că nu se mai cumpără cartea?
- Rezistă cu greutate, e foarte dificil. Cartea de poezie nu e o afacere. Mă tem că niciun fel de carte, în România, nu mai este o afacere. Editura are datorii, patronul s-a tot împrumutat la rude şi la prieteni. Nu e defel uşor... Uneori mai găsim câte un sponsor, alteori îl găseşte chiar autorul. Aşa reuşim să publicăm volume de poezie. Care, cum ştiţi, se vând foarte... cătinel. Dar am şi o veste excelentă: se scrie poezie foarte bună în România!
- Există vreun criteriu aparte al selecţiei poeţilor pe care îi publicaţi la Brumar?
- Nu trebuie să fii poet de geniu ca să apari la Brumar. O literatură nu-i burduşită cu cărţi geniale. Din păcate, acelea sunt rare. Trebuie să ai un manuscris bun ca el să poată deveni o carte cu sigla Brumar.
- Aţi promovat, în emisiuni şi la editură, scriitori din întreaga ţară, prin urmare nu vă stăpâneşte vreun demon al provincialismului. Cum aţi reuşit?
- Am o reţea de prieteni-scriitori foarte eficientă, care mă anunţă atunci când în Timişoara vine – în trecere sau cu ţintă – o personalitate din lumea culturală. (Personalităţi pot să fie şi oameni tineri). Având acces la aceste informaţii, am putut să invit la emisiuni şi o mulţime de autori care nu trăiesc în Timişoara şi în împrejurmi. Apoi, lumea literară, deşi e foarte frumoasă, nu este una prea numeroasă. Ne cam ştim unii cu alţii. Iar ăsta e şi un avantaj, căci un dialog, fie el şi televizat, e, în definitiv, o confesiune. Or, într-un fel vorbeşti cu un cunoscut (mai relaxat, mai dezinhibat, mai cald), în alt fel cu un om pe care îl vezi pentru prima dată. Cine îşi deschide inima unui necunoscut?
- Simţiţi vreo deosebire în viaţa culturală timişoreană faţă de cea de la aşa-zisul centru?
- Da, bineînţeles că există. Este, în primul rând, una cantitativă, care, datorită legii proporţiilor, printre altele, generează şi una calitativă. Oferta culturală a Bucureştiului e una complexă şi tentantă. Am prieteni timişoreni care fac turism cultural în capitală ca să vadă un spectacol de teatru sau unul de operă sau un festival sau un muzeu. În Timişoara sunt doar două muzee funcţionale. Nicio casă memorială... Oricât ne-am făli noi, trebuie să fim raţionali şi să recunoaştem că, în zona vieţii culturale, avem multe puncte lipsă. Şi, dacă nu vom fi cu băgare de seamă, mai strângem...
- Sunteţi unul dintre poeţii foarte premiaţi. V-au influenţat în vreun fel premiile?
- În lumea literară românească un premiu nu contează decât... o zi. Ziua în care îl iei şi când dai de băut, sau, dacă n-ai primit decât o diplomă (deci nu şi nişte bani), când crezi despre tine că eşti bun. Singur, în absenţa amicilor. Apoi, a doua zi, dacă ai toate ţiglele pe casă, cum se spune, îţi vezi mai departe de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru mine, premiile au fost motive de bucurie... fâstâcită. M-a încercat un fel de vinovăţie că am luat eu un premiu, şi nu un confrate. Îţi vine să te scuzi şi să dai vina pe juriu sau pe cei care ţi l-au dat.
- Scrieţi extrem de uşor, dar în literatură aţi ales doar poezia. De ce?
- Ce bine că pare că este cum spuneţi! În realitate, nu scriu deloc uşor, mai ales poezie. Dimpotrivă, scriu greu şi puţin. Îmi cântăresc de mai multe ori cuvintele, le suspectez, le amuşinez, le tai, le înlocuiesc, le citesc cu voce tare, uneori pe silabe, ca să aflu dacă au un ritm, o melodie, dacă se leagă, aşa cum trebuie, unul de altul, dacă... spun cu adevărat ceva. Mie îmi trebuie un timp de încălzire pentru a scrie poezie. Rareori îmi vine aşa, hodoronc-tronc. De cele mai multe ori citesc ceva înainte de a scrie. Uneori doar citesc, fără să simt nevoia să aştern ceva pe hârtie. În fond, cred că din tot ce înseamnă un text cel mai minunat lucru e scrisul la el. Nu aplauzele, nu gloria de după, nu critica, nu premiile, nu bătăile pe umăr, nu manualele în care ai fost consemnat. Nu. Clipele acela în care îţi ţii respiraţia ca să nu sperii cuvintele cele bune, cele tari, cele fireşti, acolo e miracolul scrisului...
De dragul adevărului literar trebuie să vă spun că nu scriu doar poezie, ci şi proză. Un gen de proză în care elementul autobiografic are, până acum, pondere. Voi scrie proză în continuare, iar dacă relaţia mea cu timpul se va... ameliora, îmi voi termina şi romanul început cu niscai ani în urmă. Îmi doresc asta, căci e acolo şi o parte din povestea copilăriei mele, a adolescenţei mele, sunt acolo personaje pe care le-am cunoscut, lucruri pe care le-am visat, le-am imaginat...
- Spuneaţi într-un interviu mai vechi că poeţii sunt ca aruncătorii de grenade, că poeţii sunt un paradox. De ce?
- Nu mai ştiu la ce mă gândeam atunci... Probabil că, deşi poeţii scriu lucruri emoţionante, surprinzătoare, uneori dramatice, sunt, nu puţini dintre ei, pragmatici şi foarte eficienţi. Sunt oameni bine ancoraţi în real, cu o serie de responsabilităţi care nu prea au de-a face cu ludicul. Fiindcă poezia e şi un joc: unul cu tine şi cu firele cele mai subţiri care te leagă de lumea asta. Şi chiar de cealaltă. Mai e ceva: nu te-ai aştepta de la oameni care scriu poezie la fel de fel de răutăţi, de colportări, de mizerii. Deşi scriu lucruri tulburătoare, profunde, poeţii pot fi şi ticăloşi. Nu e un paradox ăsta? Pentru mine este!
- Cum vedeţi poezia română de azi?
- Dacă România ar exporta poezie, am fi o ţară putred de bogată, iar nivelul vieţii de aici ar fi sus, sus, pe metereze. Asta întrucât cred că există o densitate mare de texte bune şi foarte bune, de poeţi viguroşi, cu o forţă extraordinară în versuri. Mai mult, poeţii foarte tineri scriu excelent şi sunt conectaţi la ceea ce înseamnă lirica universală contemporană. Schimbul e bun, cum s-ar zice. Cred că nesiguranţa zilei de mâine, nisipurile mişcătoare ale vieţii noastre, un fel de sălbăticire a societăţii generează o poezie de forţă. E principiul acţiunii şi reacţiunii. Iar poetul e un ins... reactiv. Cel mai reactiv, dacă permiteţi!
- Precedentul nostru interviu apărea în 2006, un an par, despre care spuneaţi că vă plac pentru că sunt mai strălucitori pentru dumneavoastră. Prin ce va străluci 2014?
- Dragă domnule Ţurlea, aveam răspunsul la întrebare la degetul mic, dar când să-l transcriu, hop!, mi-am amintit adevăratul răspuns care – îl ştiţi sigur! – e cam aşa: când îţi faci planuri, Dumnezeu zâmbeşte. Prin urmare, tac: mie mi-e frică de Dumnezeu şi când zâmbeşte!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
