Un român în Japonia. La prima vedere nimic neobişnuit. Doar că românul despre care vom vorbi este conferenţiar universitar la Facultatea de litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, şefa Departamentului de studii asiatice pe care, de altfel, l-a fondat şi predă studenţilor români limba japoneză. Eseistă, poeticiană, traducătoare, doamna Rodica Frenţiu, pasionată de spiritualitatea niponă, este o prezenţă apreciată la manifestările ştiinţifice consacrate acesteia şi a iniţiat o suită de expoziţii de caligrafie japoneză, de mare succes în România, dar şi în ţara de origine. Revenită de curând de la Tokyo, unde a vernisat o asemenea expoziţie, Domnia Sa a acceptat un dialog consacrat artei caligrafiei şi nu numai...
– Aţi debutat editorial în anul 2000 cu două lucrări care atestă preocupările Dvs. filologice din acel moment: ediţia unui text datând din 1689 – „Poveste la 40 de mucenici“ şi „Vieţile sfinţilor. Marginalii la un text hagiographic: «Dosoftei, Viaţa şi petrecerea svinţilor, Iaşi, 1682-1686»”. Şi tot în acel an, 2000, aţi publicat volumul „Haiku şi caligrame“, împreună cu Florina Ilis. Ce legătură secretă există în sufletul autorului între cele două zone tematice atât de diferite?
– Cred că destinul unui om se împlineşte cu fiecare zi care trece şi ceea ce pare, luat din contextul formării profesionale şi umane, disparat şi neintegrat, se dovedeşte a fi, în final, plin de înţeles. Să „ştergi praful de pe cronice bătrâne” cere aceeaşi răbdare şi „credinţă” pe care le implică şi exerciţiul caligrafiei. Şi poate că nu e nimic întâmplător în această aparentă coincidenţă: au apărut în acelaşi an titluri care vorbeau despre trecutul, prezentul şi... viitorul meu intelectual şi spiritual.
– Începând cu 2004, publicaţi frecvent lucrări consacrate caligrafiei japoneze. Şi aş aminti aici „Imagini-cuvinte în mişcare. Caligrafia japoneză”, 2004; „Caligrafia japoneză. Metamorfozele liniei”, 2006; „Lecţia de caligrafie japoneză”, 2008; „Une leçon de calligraphie japonaise/ A Lesson in Japanese Calligraphy”, 2010;„ Japanese calligraphy: the path between eye and spirit”, Sarrebruck: Editions Universitaires Européennes, 2011; „Caligrafia japoneză: meditaţii din vârful pensulei”, 2012. Cum aţi descoperit această fascinantă zonă a culturii nipone?
– Răspunsul se leagă de începuturile studierii limbii japoneze, la Universitatea Kobe, unde am ajuns în calitate de bursier al Ministerului Învăţământului Japonez. Imediat după sosirea în Ţara Soarelui Răsare, am intrat într-un program intensiv de limba japoneză, cu un orar zilnic de cursuri de limbă şi scriere, la Centrul pentru studenţi străini al universităţii. Şi deoarece, în limba japoneză, „a scrie” înseamnă folosirea a două silabare (hiragana şi katakana), a câte 46 de caractere fiecare, şi a 2000 de ideograme, numite kanji („caractere chinezeşti”), se creează impresia că, pentru învăţarea lor, memoria este un atu foarte important, ceea ce, intuitiv, nu mi se părea întru totul adevărat... Am luat, aşadar, pensula în mână într-o ordine de idei în care îmi doream să înţeleg cumva în profunzime una dintre cele mai vechi forme de scriere cunoscute de omenire, când nu memorarea se dovedeşte importantă, ci înţelegerea relaţiei între semnul grafic şi natură...
Caracterele chinezeşti (pictograme şi ideograme) amintesc de hieroglifele egiptene, deşi nu sunt atât de apropiate de obiectele reprezentate ca în vechea scriere egipteană. Dacă, în Egipt, se foloseau picturi abreviate pentru a reprezenta sunete, în Extremul Orient, caracterele chinezeşti înseamnă şi azi picturi stilizate ale lucrurilor sau ale conceptelor pe care le reprezintă, fără a fi însă picturi ale sunetelor. Întrucât nu sunt semne convenţionalizate, spre deosebire de alfabet, care a dezvoltat o formă liniară de reprezentare, sistemul de scriere propus de caracterele chinezeşti reprezintă o situaţie de echilibru unic în istoria scrierii, caracterele chinezeşti putându-se transforma uşor în mijloace de înregistrare şi transmitere a gândirii, rămânând, în acelaşi timp, semne grafice cu un potenţial imagistic foarte ridicat. Un caracter chinezesc, prin calitatea sa grafică, activează o formă ritmică cu o semnificaţie proprie, devenind, în felul acesta, un semn vizual care, în timp ce reprezintă un concept, permite şi recunoaşterea directă a unei gândiri simbolice. E o calitate grafică pe care o exploatează generos arta caligrafiei, revitalizând funcţiile semnului eliberat de obiectul său. Prin punct, linie, suprafaţă, lumină, spaţiu, sunet, ritm, mişcare, timp, caracterul caligrafiat reuşeşte să stimuleze nu numai simţul vederii, dar şi cel tactil, al atingerii directe...
Japonia a adoptat sistemul de scriere chinezesc (kanji) în secolul al VI-lea, o dată cu budismul. Ulterior, între secolele al IX-lea şi al XII-lea, prin deformarea grafică a caracterelor chinezeşti curente, se dezvoltă pe acest teritoriu şi silabarele kana, constituindu-se un sistem de scriere japonez ce-a fost şi este exploatat cu succes de arta caligrafiei.
– Care sunt trăsăturile principale ale caligrafiei japoneze? Cu ce o puteţi asemăna? Este vorba despre o scriitură stilizată sau, mai de grabă, de o modalitate de expresie?
– Linia caligrafică este o expresie energetică, dinamică şi senzitivă, definită, într-un anume fel, de spaţiul alb. Relaţia dintre linie şi spaţiu descrie o stare de profundă intimitate, ce poate fi asemănată raportului de tangenţă dintre materie şi aer, aşa cum este el valorificat de către sculptură. În scrierea caligrafică, semnul scris combină trăsătura pictografică cu cea fonetică: prima „vizualizează” un referent, în timp ce a doua „permite” citirea orală a unui cuvânt sau enunţ. Grafismul caracterelor caligrafiate e capabil să reveleze un sens, astfel încât forma vizuală a scrisului, după mesaj, să poată deveni medium pentru o nescrisă poezie.
În felul acesta, relaţia dintre imaginea vizuală şi cea scripturală poate fi interpretată din două perspective contradictorii. Pe de o parte, relaţia semnificant-semnificat pe care o generează pare să fie raportată la un semnificat nereductibil la un model, revelat de şi prin scriitură, aşa cum este el cunoscut într-o comuniune mistică, model în faţa căruia imaginea n-ar putea crea decât impresia unui mesaj degradat. Dar, dacă imaginea vizuală este, prin definiţie, un obiect, scriitura se bucură, în acest caz, de privilegiul ataşat imaterialităţii. Scriitura apare, în felul acesta, ca apanajul unei elite, pentru care este şi lectură şi practică, iar imaginea, marcând divorţul între descifrare şi practică, e pusă atunci în slujba scriiturii. O altă perspectivă, inversată, interpretează imaginea vizuală ca una panoramică, sinoptică, în care totul se oferă dintr-o dată, în timp ce imaginea lingvistică ar rămâne tributară linearităţii discursului, temporalităţii semnului care se scrie unul după altul. Caligrafia vine parcă să ofere viziunea totalizatoare, în care vizualul se combină cu scripturalul pentru a configura un tot armonios.
– Simultan, aţi publicat şi numeroase studii de semiotică a culturii şi poetică japoneză. Studiul acestor aspecte ale spiritualităţii nipone v-au condus la „descoperirea“ caligrafiei sau invers?
– Nu cred că aş putea face o ierarhizare cronologică. Preocupările mele legate de arta caligrafiei şi de domeniul semioticii culturale s-au sprijinit cumva reciproc, după cum s-au completat întotdeauna... Şi aceasta se datorează faptului că se întâlnesc în caligrafia japoneză două registre de imagini: o imagine vizuală, care ţine de intuiţie şi una verbală, care ţine de o funcţie de analiză abstractă, o operă caligrafică presupunând nu numai o percepţie prin simţuri, datorită caracterului său pictural, ci şi o îndepărtare de acest tip de percepţie, datorită aspectului de imagine lingvistică. Or, vederea este strâns legată de intuiţie, făcând din privitor un participant activ la ivirea a ceva în spaţiu, în timp ce imaginea lingvistică rămâne tributară linearităţii discursului, temporalităţii semnului, caligrafia însemnând, în cele din urmă, atât reprezentarea lumii prin intermediul liniei negre şi a spaţiului alb, cât şi descoperirea progresivă a semnificaţiei caracterelor caligrafiate. Sensul global se lasă descifrat instantaneu, dar şi gradat, făcând din lucrarea caligrafică un mod unic de manifestare a fiinţei în lume.
Concomitent denotaţie şi conotaţie, întrebări de felul „Ce este aceasta?” şi „Ce înseamnă aceasta?” par să-şi găsească răspuns într-o lucrare caligrafică printr-o analiză de tip semiotic. E un sens cultural şi spiritual care se cere şi se lasă descifrat, încărcătura semantică a acestei imagini aflându-se, neîndoielnic, dincolo de semnificaţia caracterelor caligrafiate. Imaginea vizuală şi cea verbală se sustrag înţelegerii intelective şi, deşi rămâne recunoscut în literalitatea sa, ruloul caligrafic maschează o altă faţă a sensului, ocultată. Şi totuşi, nu ar fi deloc vorba despre un sens ce-ar trimite la un concept univoc, ci, mai degrabă, la o reţea ideatică, ce poate să combine, firesc, până şi contrariile. Limbajul pictural şi textual devin dezvăluire, deşi adevărul ultim pare să nu existe sau, dacă există, importantă e nu ţinta, ci drumul înspre, revelaţia ce-o presupune căutarea sensului din urmă.
– Ce vă consideraţi: eseist, poetician, lingvist sau artist plastic? Vă întreb deoarece în ultimii zece ani aţi vernisat numeroase expoziţii de caligrafie japoneză. Între ele: „Kobe” (Japonia) (expoziţie colectivă) [2002]; „Osaka” (Japonia) (expoziţie colectivă) [2003];„ Imagini-cuvinte în mişcare. Caligrafia japoneză”, (expoziţie personală) [2004]; „Caligrafia japoneză. Metamorfozele liniei” [2006], „Kaze monogatari”, Tokyo (Japonia) (expoziţie personală) [2007]; „Închipuirile vântului”, [2008], „Jikū”, The Japan Foundation Japanese Language Institute, Urawa, Tokyo, Japonia, 2010 (expoziţie personală). Despre ultima Dumnevoastră expoziţie din luna ianuarie a acestui an de la Ambasada României din Tokyo, „Memoria clipei”, a apărut o cronică şi în publicaţia noastră.
– Din nou, îmi vine greu să impun o alegere... Cred că sunt câte puţin din fiecare…, într-o încercare de a pătrunde în universul semnificaţional al cuvântului şi de a înţelege felul în care acesta posedă viziunea realului profund, asupra căruia acţionează într-un anume fel magic, părând să aibă acces la lumea spiritului printr-un fel special de analogie, corespondenţă şi afinitate...
– Care sunt etapele realizării unei asemenea expoziţii?
– Mai întâi, pregătirea materialelor (hârtie, cărbune, pensule). Deoarece în ţară nu pot procura nimic din cele necesare, sunt nevoită să fac aceste „aprovizionări” în timpul stagiilor de perfecţionare din Japonia. Urmează alegerea expresiilor potrivite pentru gândurile/ sentimentele pe care doresc să le „vizualizez” şi exersarea lor, în minte sau pe hârtie. După ce am ales lucrările care mi se pare că pot... ieşi în lume, iau legătura cu ateliere japoneze de specialitate, pentru a monta caligrafiile pe rulou (suport din mătase sau hârtie). O expoziţie e, prin urmare, capătul unui drum început deja cu câţiva ani în urmă...
– Dar literatura japoneză? I-aţi consacrat un studiu lui Haruki Murakami. Aţi tradus din Mori Ōgai şi Nagai Kafū. Ce v-a determinat aceste opţiuni?
– Dorinţa de a micşora distanţa geografică faţă de Japonia, dar, în acelaşi timp, şi gândul de a aprofunda studiul limbii japoneze. Şi, nu în ultimul rând, încercarea de a face cunoscute publicului românesc nume ilustre ale literaturii japoneze moderne şi contemporane...
– Să revenim în România, unde sunteţi conferenţiar universitar la Facultatea de litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, şefa Departamentului de studii asiatice pe care, de altfel, l-aţi şi fondat. Cum se vede de aici cultura japoneză? După cum şi reciproca este valabilă: cum se vede din Japonia cultura română? Mai putem vorbi azi, în lumea contemporană globalizată şi multiculturalistă, de conexiuni între culturi şi civilizaţii?
– „Exotică. Fascinantă.” E un răspuns dat prin ochiul studenţilor care optează pentru specializarea Limba şi literatura japoneză din cadrul facultăţii noastre şi care-şi motivează alegerea în acest fel.
Cât despre perspectiva inversă, în continuare, cultura română este foarte puţin cunoscută publicului larg japonez. E adevărat însă că am cunoscut japonezi care ne vizitaseră ţara şi care aveau amintiri foarte frumoase despre sejurul românesc, pe care ţineau să le împărtăşească cu mult entuziasm...
Da, cred în întâlniri culturale şi, în această ordine de idei, aş menţiona donaţia a cinci sute de cireşi japonezi pe care oraşul Matsuyama şi Universitatea Ehime vor să o facă oraşului nostru, în această toamnă, pentru a ne bucura împreună, în următorii ani, de „sărbătoarea florii de cireş (hanami)”, la Cluj...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
