Epoca in care Rodica si Iacob Lazar au urmat Institutul de Arte Plastice din Bucuresti a fost, fara indoiala, evul intunecat al invatamantului romanesc. In 1948, agitarea "borcanului universitar" adusese la suprafata scursuri proletcultiste, veleitari de doua parale, oportunisti (din nefericire, unii de mare talent, vezi cazul Jules Perahim). Cei doi tineri artisti se simteau insa atrasi de "oile negre" ale Institutului - Ressu si Ciucurencu. Pentru aceste simpatii nepermise, aveau sa plateasca. Redam, in cele ce urmeaza, un dialog viu intre cei doi soti-artisti. (Marcela Gheorghiu)
Dosare albe, dosare negre
- Cand am intrat in Institut, Dohatcu mi-a atras atentia: "Ressu, Ciucurencu, Medrea, Darascu, astia conteaza. Restul sunt o adunatura, din conjuncturi politice". Intr-adevar, pe vremea aceea, Institutul era plin de parveniti politic. Foarte puternic era pe atunci Perahim. Cand intra el in Institut, parca tremura si cladirea; toata lumea stia ca era in relatii foarte bune cu Gheorghiu-Dej si cu Chivu Stoica.
Pentru ca nu aveam bani ca sa-mi cumpar culori, desenam foarte mult. Dupa un an de pregatire generala, se facea o repartitie arbitrara, examinatorii fiind foarte superficiali. Daca desenai mult, trageau concluzia ca esti bun la grafica. M-au repartizat, asadar, la sectia grafica, si asa m-am trezit in clasa lui Perahim.
Perahim era un om foarte pregatit si inteligent, insa eu deja fusesem orientat de Dohatcu, asa incat nu-i acordam o prea mare atentie. Perahim a simtit si m-a propus pentru exmatriculare.
- Eu am fost exmatriculata fara drept de revenire. Pentru mine a fost o nenorocire. Intrasem la Institut, eram fericita... Profesorul ma pregatise foarte bine, asa incat la Iasi am intrat a doua. Primul intrase un ziarist care era mai versat decat mine. Atunci s-a desfiintat Institutul de Arte din Iasi si urma sa merg la Cluj sau la Bucuresti. M-au repartizat, din oficiu, la Cluj. Tatal meu insa era var cu Ion Vicol - profesor, in acei ani, la Conservatorul din Bucuresti. El m-a ajutat sa vin aici, la Institutul de Arte Plastice. Astazi, daca stau sa ma gandesc, cele mai fericite perioade din viata mea au fost copilaria in Husi si anii de studiu la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti. Va dati seama, asadar, ca exmatricularea a fost o lovitura cumplita pentru mine. In anul acela si Cilievici a ramas repetent, si Iacob... Valul de exmatriculari si persecutii din 1953 a venit ca rezultat al unei dispozitii de sus prin care se solicita explicit ca in toate facultatile din tara trebuie sa apara "niste victime"; s-au folosit de dosare, desigur. Si desi Iacob avea o origine sanatoasa, tot i-au gasit nod in papura: purta un maiou mai decoltat...
- Nu din cauza asta am fost exmatriculat. Trebuia sa-i prezint lui Perahim, in fiecare saptamana si luna, desene. El mi le nota cu "bine" si "foarte bine". Dar eu stiam ca, in scoala, autoritatea in materie era Ressu. Umblam deci cu mapa de desene sa i le arat lui Ressu, dar nu indrazneam sa ma apropii de el. Doar ca Ressu m-a vazut, la un moment dat, si mi-a zis "Hai, mai pustiule, arata-mi, sa vad ce stii sa faci!". Am crezut atunci ca Ressu o sa se uite la toate desenele, dar el a luat o foaie, a mai luat una si apoi mi-a zis: "Hai, cara-te, desenul nu-i o joaca!" A fost o lectie mare, recunosc, usturatoare, fiindca pana atunci ma considerasem sus de tot, de vreme ce Perahim ma nota numai cu "bine" si "foarte bine". Faptul ca ma duceam cu desenele la Ressu s-a aflat insa repede in clasa si, la o analiza a muncii, o colega a spus: "Pe la Iacob vine Ciucurencu, se duce la Ressu" si atunci Perahim mi-a pus eticheta: "Formalist". Picasem cum nu se poate mai bine pentru el, deoarece doar un pretext ii trebuia, Ciucurencu si Ressu fiind foarte prost vazuti in scoala. Abia erau tinuti. De aceea am fost eu exmatriculat.
- Eu nu aveam "origine sanatoasa". Parintii mei au fost considerati chiaburi, pentru ca erau oameni instariti, cu toate ca tata era fiu de taran si venise in Husi numai cu un covrig in buzunar. Erau amandoi profesori; mama preda fizico-chimie, iar tata era maistru de lucru asimilat unui profesor...
- Da, dar a generat si multe invidii. Cand s-a intors de pe front a fost numit director de liceu, fapt care i-a nemultumit pe multi cu vechimi mai mari decat a lui si care ar fi fost mai indreptatiti sa ocupe acest post. Dar cum el venise de pe front si era si fiu de taran, regimul a spus: e de-al nostru. Era, e drept, un om foarte capabil si gospodar, a facut minuni in scoala din punct de vedere administrativ; dar in momentul in care i s-a cerut de la partid sa mearga la sate si sa lamureasca taranii sa intre "la colectiva", a refuzat: "Asa ceva eu nu fac", a zis el. L-au dat afara imediat si i-au facut si dosar. Asta a fost motivul real pentru care sotia mea a fost exmatriculata. Pretextul a fost ca socrul meu avea o suta de stupi. Or, in momentul in care s-a trezit cu ea acasa, data afara din Institut, a luat hotararea sa omoare stupii. Evreii din Husi care se aflau atunci in pozitii de conducere si care ii purtau recunostinta socrului meu inca de pe vremea cand, pe front fiind, refuzase sa conduca un pluton de executie impotriva unui grup de evrei, i-au spus sa le vanda lor stupii, adica statului. In felul acesta s-au rezolvat multe. La sfatul lor, "Daca esti dat afara pe usa, intra pe fereastra!", socru-meu a venit la Bucuresti la Institut s-a dus la Baraschi, omul zilei la acea data (avea vreo sapte ateliere, ii sculpta pe Stalin si pe Lenin, a fost unul dintre primii artistii care au avut automobil). Baraschi l-a inteles pe socrul meu si Rodica a fost reinmatriculata. E drept, a trebuit sa repete anul, dar ea a fost fericita si asa. In plus, cu banii obtinuti pe stupi, socrul meu ne-a cumparat aceasta casa, intr-o perioada in care criza locuintelor era acuta. Cand ma uitam pe fereastra la casele de vizavi, vedeam iesind de acolo, ca in filmele lui Chaplin, zeci de insi, ingramaditi, saracii, ca sardelele.
Nu eram infumurat
- Adevarul este ca o simpatizam de mai multa vreme. Eram cu un an mai mare, ea facea arta monumentala, iar eu treceam prin atelierul ei, unde lucrau vreo opt studenti. Ma opream de fiecare data la sevaletul ei, inainte sa vina, fara sa stiu deci cine lucreaza acolo, si admiram de fiecare data acel desen viguros care o detasa de ceilalti. "Aici e unul talentat", imi spuneam de fiecare data. Cand, la sfarsitul anului, a venit expozitia cu lucrarile de an, l-am intrebat pe Stefan Constantinescu: "Maestre, cine e autorul?", referindu-ma, desigur, la lucrarea ei. Ma asteptam sa aud un nume de baiat. Dar maestrul zice: "E o fata, cea mai talentata dintre ei". De atunci am inceput s-o salut.
- Mie insa imi era antipatic, pentru ca era infumurat. Etala tot timpul o incredere in el care mi-l facea nesuferit...
- Nu eram infumurat. Munceam foarte mult si nu era in capul meu altceva decat asta. De aceea, probabil, eram tot timpul incruntat si nu ma uitam la nimeni. Cine ma vedea, desigur, putea trage concluzia ca sunt antipatic si increzut, dar nu eram nici pe departe asa. In orice caz, mai tarziu am aflat ca, salutand-o cu simpatie, ea ma injura cu o fierbinte antipatie. Ne-am cunoscut mai bine intr-o tabara de vara, in Muntii Apuseni, la Pades, facand un drum impreuna. Destin! Tot destinul a fost cel care a actionat cativa ani mai tarziu. Fiind cu un an inaintea ei, terminasem Institutul mai devreme si faceam grafica impreuna cu Cilievici - un varf al generatiei noastre, poate cel mai bun dintre noi. Aveam succes. De unde plecaseram, de la o saracie lucie, de nu aveam ce sa mancam, cand am inceput sa vindem, mancam la Capsa si aveam si chelner. In cativa ani eram in asa o voga - facusem niste ilustratii de referinta atunci -, incat am devenit subiect de istoria artelor la Institut, iar sotia mea trebuia sa invete despre mine la examenul de stat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
