ROMAN SERIAL/ De florile mărului (II). Avalanşa

6 ian 2010 Autor: Alexandru Potcoava

"Pentru patruzeci de oameni şi şase cai." Zugsfuhrerul Lanyi citi ce scria pe latura vagonului, apoi sări inăuntru. Se inghesui lângă soldaţii lui pe podeaua acoperită cu un strat gros de paie şi porunci să se inchidă uşa şi să se aprindă focul in godin. Când trenul se puse in mişcare, ceainicul dădea deja in clocot pe sobiţa de fontă din mijlocul vagonului.

Companiile de marş ale Regimentului 61 infanterie K.u.K. Timişoara luară drumul Italiei in două garnituri de tren. Era inceputul lui noiembrie 1916. Soldaţii lui Lanyi incepură să cânte ca să mai uite de frig. Terminaseră cu ceaiul şi trecuseră la grog. Gamelele cu apă fiartă, rom şi zahăr se legănau in ritmul melodiilor. Peste o săptămână, vocile tăcură. Uşa vagonului fu dată la o parte şi un val de aer geros ii cuprinse pe toţi intr-un giulgiu invizibil. Panorama piscurilor inzăpezite ii ului şi ii inspăimântă fără margini. Erau cu toţii oameni de pustă. Nu văzuseră, cei mai mulţi, in viaţa lor picior de munte. Acum insă fuseseră aruncaţi in creierii Alpilor, in coama iernii. Trebuiau să urce la câteva mii de metri, să respire şi să lupte acolo, printre gheţari şi troiene. Pe versanţii lanţului alpin Ortler, care străpungea cerul până la 3.905 metri, erau ei, pe inălţimile comparabile ale lanţurilor muntoase Adamello şi Presanella erau italienii. La mijloc, in vale, şerpuia la 1.883 de metri Pasul Tonale, punctul nevralgic al ambelor părţi combatante. Strategic, pasul era cea mai accesibilă rută spre câmpiile din nordul Italiei, dar şi spre inima Austriei. In teren, insă, era de netrecut. Incercaseră şi austro-ungarii şi bersaglierii, de un an deja incheiat, fără şansă. Acum, frontul era calm. Cât de calm poate fi un front.

Zugsfuherul Lanyi işi instală oamenii in poziţie. Ocupanţii de până atunci se retraseră aruncându-le noilor veniţi priviri compătimitoare. Apucară să le dea câteva sfaturi cum să supravieţuiască unei avalanşe, cum să se incălzească la mâini urinând pe ele, cum să sape tuneluri prin zăpadă ca să dinamiteze poziţiile italiene sau să-i anihileze pe inamicii care făceau şi ei pe cârtiţele. Comandantul de pluton ascultă timorat, in timp ce deznădejdea se instala temeinic pe chipurile subordonaţilor.

Primul lucru, când rămaseră in soarta lor: subofiţerul ordonă consolidarea intăriturilor. Le dădu astfel oamenilor săi ceva de făcut ca să se incălzească şi să-şi mai alunge gândurile negre. Si, intr-adevăr, in scurt timp, soldaţii lăsară jos târnăcoapele să-şi deschidă un nasture. De adâncit şanţul, stânca abia se lăsă zgâriată. Drept pentru care trupa incepu inălţarea parapetului cu blocuri de zăpadă ingheţată, tăiate cu ferăstrăul din peretele din spate al tranşeei. Când văzură activitatea intensă din liniile austro-ungare, cei de dincolo ii salutară cu o salvă de artilerie. Proiectilele căzură pe versant la o sută de metri deasupra poziţiei ocupate de plutonul lui Lanyi. Se auzi un tunet surd apoi totul incepu să trepideze. Păru că tot muntele o ia la vale. Era peretele de zăpadă care se năpustea spre ei.

- Alles decken! Alles decken! Adăpostirea! apucă să comande plutonierul.

Soldaţii surprinşi aruncară uneltele şi se imbulziră ca şobolanii spre adăposturile de bârne. Cei aflaţi mai departe de injghebările modeste din trunchiuri blindate cu blană de brad, construite direct pe piatră şi acoperite cu un metru de zăpadă bătută, intitulate pompos buncăre, rămaseră pe loc şi se turtiră pe fundul gropii. Câţiva ieşiră din tranşee şi fugiră spre vale. In acest timp, italienii chiuiră de bucurie văzând tăvălugul alb spulberând poziţiile inamice şi măturându-i pe acei inconştienţi care incercaseră să scape cu fuga. Când se lăsă din nou liniştea, pe versantul alpin nimic nu mai amintea de război. Natura sălbatică işi reintrase in drepturi, nivelându-şi frumuseţea hibernală. Incepu atunci tirul tunurilor imperiale. Italienii fură la rândul lor inecaţi in zăpadă, pe când echipele de salvare austro-ungare săriră să-i dezgroape pe nefericiţii camarazi, câţi or mai fi rămas după prima lor "bătaie cu bulgări".

- Nu uita, zugsfuhrer, trei sferturi din cei căzuţi aici au păţit-o intr-o avalanşă. Abia restul de glonţ sau baionetă. Si incă ceva. Nu a fost vina ta. Scoate-ţi asta din cap şi concentrează-te la ce ai de făcut, altfel o să-i bagi şi pe ceilalţi in groapă! zise comandantul de companie suflându-şi in pumni.

- Da, ingână Lanyi, dar un sfert de pluton, cincisprezece oameni deodată, din prima zi...

- Incă-i puţin! S-au văzut şi cazuri mai... Compania noastră a pierdut cu totul aproape o sută de oameni astăzi! Deh, gândeşte-te mai bine acum la ceilalţi care au rămas. Mâine in zori ii vei conduce intr-un atac. La ora cinci, regimentul porneşte. Primul obiectiv: tranşeele de pe versantul italian. Al doilea obiectiv şi principalul: poziţiile lor de pe creastă cu amplasamentele artileriei şi asigurarea controlului asupra Pasului Tonale. Mult noroc! Eşti liber!

- De asta am mâncat atâta noroi pe câmpul de instrucţie? Ca să mă ingroape o avalanşă? Am lustruit latrina, m-am spetit cu luciul bocancilor şi mai că nu m-au spânzurat pentru un cearşaf ca să ce? Ca să mor ca Eginald, de l-am găsit ingheţat bocnă când m-am dus să-l inlocuiesc in avanpost? Ha? murmură Istvan, ghemuit in adăpost lângă zugsfuhrerul Lanyi, râşcâind inciudat cu lingura ultimele rămăşiţe din conserva de gulaş.

- Mda, frate, şi mie mi-e că n-o să mai vedem soarele câmpiei... răspunse subofiţerul sorbind o gură de rom din ploscă.

- Frate, da? tresări soldatul şi aruncă conserva peste buza tranşeii.

- Frate, da! confirmă celălalt. Speram să nu reuşeşti să te omori. Iar apoi nu voiam să rămâi de râsul plutonului. De aia... Mai bine să mă urască pe mine decât să râdă de tine...

- Chiar aşa? se lumină Istvan la faţă şi linse bine lingura pe toate părţile.

- Doar aşa. Si doream să ştii asta in caz că...

- Bănuiam eu oricum! il linişti soldatul vârându-şi lingura intr-o batistă şi apoi in cizmă. Şi ce-i asta, că in caz că...

- Eh, vorbesc şi eu aşa. Mai bine să ne pregătim de atac.

- Frate! il imbrăţişă Istvan.

- Frate! il strânse Lanyi.

Camarazii din tranşee ii priviră uimiţi pentru un moment peste marginea cărţilor de joc, apoi reveniră la partida de şnops, in care cu largheţe ironică aruncaseră miză următoarele solde.

Barajul de artilerie austro-ungar incepu să piseze liniile italiene. Gheizere de foc ţâşneau din zăpada incinsă. In toate părţile şfichiuiau zdrenţe de stâncă şi oameni. In poziţiile imperiale scările erau sprijinite de buza tranşeelor. Soldaţii işi aranjară cu mişcări nervoase curelele echipamentului, gata să ţâşnească. In sfârşit, dacă era să moară, aveau să moară ca nişte militari, nu precum un grup de turişti surprinşi de capriciile iernii pe munte. Zugsfuhrerul Lanyi işi privi ceasul, ii zâmbi lui Istvan, işi imbărbătă oamenii şi, la minutul fixat, ascultă trompeta companiei sunând de trei ori atacul.

- Bajonett auf! Baioneta la armă! porunci plutonierul şi ieşi.

Se aburcară cu toţii din gropi, năvălind la vale spre drumul ce şerpuia prin Pasul Tonale. Apoi aveau să urce pe celălalt versant şi după aceea să dea piept cu italienii. Cumva vom răzbi, hotări comandantul de pluton inotând prin nămeţi in fruntea oamenilor lui, chiar inainte ca un glonţ să-i străpungă ochiul drept şi să-i iasă prin ceafă. Subofiţerul Lanyi işi intinse mâinile in lături cu un fâlfâit dezarticulat şi căzu pe spate la marginea drumului. Istvan scăpă un strigăt şi se repezi, plângând de furie, inainte.

Atacul progresă până la tranşeele italiene, unde fu tocat intr-o baie de sânge.

- Alles zuruck, alles zuruck! Inapoi cu toţii! se auzi urletul gâtuit al caporalului Schmidt, rămas cel mai mare in grad.

Cei câţiva supravieţuitori se retraseră pe seară in poziţiile de pornire. Istvan fu ridicat şi dus in spatele frontului pe targă, cu o rană adâncă in coapsă. Reuşise să se târască inapoi la ai lui chiar dacă pierduse o găleată de sânge şi piciorul dădea semne de degerare. Acum insă scăpase pentru cel puţin o lună de război.

Când reveni, constată că e singurul soldat apt de luptă din pluton. Frontul rămăsese tot acolo. Nici un centimetru nu fusese cucerit sau pierdut. In schimb, de o parte şi de cealaltă cimitirele dădeau pe dinafară. Primul lucru pe care-l făcu Istvan, odată intors la regiment, fu să viziteze locul unde zugsfihrerul Lanyi coborâse pentru odihna veşnică impreună cu aproape toţi oamenii săi. Găsi cimitirul militar in Val di Sole, intre orăşelele Cuisano şi Ossana, pe coasta dealului Tomino, dominat de bisericuţa Sfântul Anton, ridicată in secolul XVII. Ingrăditura din bolovani de râu şi scânduri negeluite adăpostea deja peste o mie de morminte, inşirate riguros la baza monumentului din beton şi piatră reprezentând un Kaiserschutz cu arma in mână şi raniţa la picioare. Istvan ceru unui fotograf de campanie să-i facă un set de poze cu mormântul fratelui de cruce. Primi clişeele şi le trimise lui Adel Lanyi impreună cu o scrisoare prin care o asigura că fiul ei a murit fără să se chinuie. In aceeaşi zi, Istvan porni la atac şi căzu prizonier. Alţii, foarte mulţi, căzură şi atât. Pasul Tonale nu va fi străpuns de nici o parte până la sfârşitul războiului.

Va urma

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine