ROMAN SERIAL / MDMA16. exodus (1)

10 sep 2009 Autor: Andrei Ruse

nebunul a băgat un cd, din cele care stăteau imprăştiate pe bord. a apăsat până la track 07. şi au pornit nişte tobe deodată. puternice. foarte mult zgomot, bubuituri amestecate şi... starea de iritare pe care mi-au dat-o a trecut repede. câteva secunde.

nu auzisem niciodată muzica in felul acela. ca şi cum cineva tocmai mi-ar fi destupat urechile. ca şi cum aş fi auzit o melodie pentru prima oară, asta ar fi comparaţia potrivită. totul a devenit clar. viu. dacă inchideam ochii, puteam să jur că suntem in mijlocul unui concert.

- ce-i asta? l-am intrebat, incercând să-mi ţin cuvintele in gură.

stăteam şi incruntat, pentru că mă concentram să vorbesc corect, să nu mă rup in paişpe. simţeam cum fiecare sunet pe care-l produc are o vibraţie proprie, invizibilă. iar pe rând, cuvintele ieşeau şi se loveau in scaunul din faţă, spărgându-se intr-un fel de minisunete, mii de astfel de particule, de unde sonore microscopice amestecându-se cu muzica şi cu aerul imbâcsit din maşină, arcuindu-se in toate direcţiile.

cuvintele erau ca nişte animăluţe care, odată ce săreau din gura mea sau de pe buzele mele, işi pierdeau sensul. silabele se amestecau, se imprăştiau in stânga şi-n dreapta, lăsând naibii gramatica, lăsând logica, devenind nişte entităţi independente cu o viaţă proprie şi cu un destin, cu dileme spirituale, cu sentimente, cu... un sistem intreg, cu şcoli şi locuri de muncă şi economie şi secţii de poliţie şi spitale şi... doamne iartă-mă, totul era in reluare, şi puteai alege oricare secvenţă, s-o pui pe pauză, s-o analizezi. innebunisem?

simţeam că se deshidea un fel de tunel in mintea mea, in care alunecam incet. incet. incet. ca atunci când eram mic şi mă dădeam pe topogan sau mă dădea taică-miu cu forţă in leagăn, in parcul din Pantelimon. of, tata... ar trebui să-l mai sun pe amărât să văd ce face, mi-e aşa dor de el. fix acum. il vreau lângă mine, să mă scoată din infernul ăsta din care nu mai pricep mare brânză.

- iţi place dram en beizu'? a ţipat nebunul. sau mie mi s-a părut că a ridicat tonul, pentru că vocea lui groasă s-a auzit ca o bubuitură ce a zdruncinat totul.

- cum?

tot universul se prăbuşise. am fost tras din tunel de o forţă pe care nu o cunoscusem vreodată. eram din nou maşină. eram atent. mi s-a făcut frică imediat. am inceput să am nişte palpitaţii ciudate. cât timp pierdusem contactul? mă uit la cd player. 00:42, acelaşi track.

- muzica, moşule, nu de ea mă-ntrebai? iţi place?

erau momente când nu puteam face diferenţa dintre ceea ce gândeam şi ceea ce-mi ieşea pe gură. eram complet dezorientat. panicat. ameţit. vroiam să fug, să inventez o scuză patetică¸ doar să ies dracului din maşina aia care, ulterior, mi-a devenit dric.

imi doream să fiu singur. sau cel puţin intr-un loc in care să nu fiu atât de stresat. visam la canapeaua nouă de acasă. pufoasă. verde. orice era colorat mă atrăgea, fie că vedeam prin geamul maşinii nişte graffitiuri, fie că erau diverse obiecte in mintea mea.

şi graffitiurile... mă linişteau oarecum. casele sau blocurile fade, gri, prindeau deodată viaţă. erau haioase. cineva imi spunea că nu sunt singur in această lume tot mai robotizată şi betonată.

dincolo de paranoia care mă incomoda, efectele ierbii erau extraordinare. ăsta e THCul... pentru asta oamenii sunt inchişi?!...ceva nu se leagă... am inceput să zâmbesc. am uitat de toate grijile, de nebun, de promovare, chiar şi de viaţa nenorocită pe care o duceam. nu ştiu cum, dar totul era ok. viaţa era minunată. oamenii de pe Magheru erau minunaţi. magazinele erau minunate. pentru prima oară nu injuram traficul, nu mă grăbeam nicăieri. eram cel mai liniştit şi mai paşnic tip pe care l-ai fi cunoscut.

iar muzica... muzica era 3D. odată ce am lăsat-o mai moale cu gânditul, cu analizatul, şi am lăsat loc in creier pentru sunete, timpul s-a deblocat. a inceput să curgă din nou. fusesem prea incordat poate să observ cum muzica vorbea cu mine. era perfectă fără versuri. lălăiturile oligofrenice, de orice tip, sună pe iarbă ca nişte sfaturi cicălitoare din partea unui şef idiot, care mai are ceva de rezolvat cu tine, deşi ţi-ai terminat programul de mai bine de-o oră.

muzica poate să fie dezhidratată, uscată ca un aperitiv prost. muzica bună, ca cea a nebunului, e suculentă. dacă inchideam ochii puteam auzi fiecare instrument in parte. beat-urile şi mai mici care compun beat-urile mari, nici nu ştiam că există. pauzele scurte. aerul. culoarea, mai ales culoarea muzicii... şi unele tobe miros a praf sau poate era doar praful din maşină pe care il simţeam invadându-mi nările şi coborând apoi, prin gât, până-n plămâni.

aşa suna muzica când eram mic. plină. mi-am amintit imediat de casetofonul vechi a lui taică-miu, de casetele piratate, luate pe sub mână pe vremea lu' Ceaşcă... şi de mine, dansând pe Abba, pe Summer Night City, ca un zdruncinat, imaginându-mi că sunt pe o scenă şi dau tot ce-i mai bun din mine, iar oamenii din public se destrăbălează. sunt fericiţi. sau cristalele de la inceputul Head Over Heals. credeam că pierdusem toate astea, de fapt nici nu mi le mai amintisem de ani de zile, nu credeam că au existat vreodată. când mi-am pierdut copilăria?

- o schimb dacă vrei.

- nu, nu...

la primul stop nebunul s-a intors spre mine şi m-a prins de picior. din nou, degajarea şi apropierea gesturile sale mă iritau.

- intrebare... fii atent! şi a zâmbit.

am simţit un nod in gât, ca şi cum cineva şi-ar fi proptit genunchiul in el. abia mai puteam respira, tremuram incet, eram tot mai moale.

- tu ce-asculţi când pictezi?

- hmmm... şi corpul şi-a reluat funcţiile normale. m-am simţit uşurat. pentru o secundă, incredibil de lungă, am crezut că m-a prins. clasică, in general...

- bine, clasică... cum ar fi?

- cum ar fi... beethoven?

nebunul m-a privit in oglindă şi mi-a zâmbit din nou. cumva beethoven, simpla invenţie de moment, pompoasă la prima vedere, il făcuse să aibă o incredere bizară in mine. puteam citi asta in ochii lui. brusc, ştiam sau ghiceam tot ce era in creierul lui, şi asta mă făcea să mai ies din panica idioată in care intram involuntar la câteva minute.

de fapt... totul era placebo. nu aveam insă experienţă cu controlul, trebuia cu adevărat să cred că va fi bine, dacă vroiam să scap. şi uneori pur şi simplu nu puteam să fac asta...

ajunsesem la rondul de la Universitate. mi-am simţit ceafa arzând şi de-acolo căldura urcând in interior, in tot capul. ca o implozie. iar gura mi s-a uscat instantaneu şi-am simţit nevoia să beau ceva cât se putea de repede.

- apă? ai ceva apă pe-aici?

- drace, ştiam c-am uitat ceva! ia ceva repede, de la Rosetti, şi a tras pe dreapta. să fie rece. o apă plată sau un Nestea...

paralizasem. nu mă simţeam in stare să mă mişc, dap-ăi să ies in lume, intr-o aventură care nu ştiam cum avea să se termine. nebunul şi-a aprins o ţigară. am inceput şi eu să-mi caut pachetul.

umflatul mă fixa in oglindă. era serios. m-am uitat la el ca mâţa-n calendar.

- te duci, frate?...

- a, da... stai aşa... şi m-am chinuit să-mi scot din buzunarul drept al pantalonilor pachetul de marlboro. coordonatele erau distorsionate.

- off, calmează-te... ai nişte ochi... tu nu te vezi? eşti spart!

şi-a scos centura şi a ieşit rapid până la chioşcul din staţie. m-am panicat din nou. dacă avea camere de luat vederi in maşină? şi reportofoane minuscule, băgate te miri pe unde, care inregistrau şi cea mai mică vibraţie. inlemnisem.

cu un ultim efort, mi-am inchis repede telefonul, să nu mă sune Ana sau cine naibii ştie şi să fiu nevoit să răspund. rupsesem ultima posibilitate de contact cu lumea. cu lumea mea. eram singur singur şi trebuia să ies de acolo cât mai repede...

www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro

trailer oficial al romanului: http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page

va urma