ROMAN SERIAL / MDMA16. exodus (2)

16 sep 2009 Autor: Andrei Ruse

oraşul se vedea altfel.... ca un mecanism bolnav, ca un animal complex, in care oamenii erau doar nişte piese mici, din bucăţele de carne, ce făceau lucrurile să meargă. o bancă intr-o parte, un magazin de ţoale lângă, un fornetti, o şaormărie şi o grămadă de indivizi minusculi inchişi in propria lor realitate, cu feţele in jos, ghidaţi de naiba ştie ce.

totul arăta de fapt ca o fabrică. când mi-am zis cuvântul ăsta, fabrică, formularea potrivită sentimentelor pe care le aveam, a fost de parcă cineva mi-ar fi dat o palmă zdravănă peste ceafă. m-am aplecat, din reflex, şi mi-am prins capul in mâini. what the fuck?

- tare, nu? a sărit nebunul, in timp ce aranja filtrul.

(...)

nu luam in seamă aberaţiile nebunului, dar mă bucuram de faptul că, după nici o oră, mă privea aşa pozitiv. până la urmă ajungeam unde trebuia, mă descurcam chiar şi pe iarbă. n-a fost aşa greu până la urmă, nu? mă obişnuiam cu mintea şi corpul meu intoxicate cu THC. preluam controlul, prindeam uşor uşor incredere, deşi aveam o ameţeală incredibilă şi totul era incă fragmentat. fracturat.

incepeam totodată să mă rup de lumea din jurul meu. mă simţeam din ce in ce mai străin faţă de tot ce vedeam. stăteam pe marginea raţiunii, undeva la muchia dintre ea şi nebunia curată. in mod normal, m-aş fi simţit bolnav. sau aş fi definit starea mea ca drogat. dar nu făceam asta pentru că nu mai eram in afară. eram inăuntrul meu. şi cu cât analizam mai mult, mă simţeam mai sănătos. cu toate astea, nu mai găseam logica societăţii.

parcă eram la un cinematograf in aer liber, in maşina nebunului. pentru astăzi avem documentarul: uzina urbană. iată trailerul: pe de-o parte ii nasc, grijulii, in centre speciale, ii educă dup-aia cu toate prostiile lor, ii sug de tot ce au, iar pe cealaltă parte, undeva pe la periferie, ii ingroapă.

lumea arăta deodată ca un muşuroi de furnici inainte de ploaie. agitaţie. demenţă. imbibată intr-o frică uriaşă de ratare, o disperare in graba lor spre nimic. la 10-20 metri, câte ceva care să-ţi ia faţa şi să-ţi dea un sens, ca să nu gândeşti prea mult. o biserică, un magazin alimentar cu de toate, un panou publicitar imens care te roagă să cumperi ceva, un.. şi m-am oprit pentru că iar am simţit o lovitură in ceafă. la naiba, toţi te roagă să cumperi ceva. toţi...

(...)

- lumea, fratele meu, poate fi condusă de trei oameni. unul l-a inventat pe dumnezeu, unul banii, celălalt e un PR-ist bun care i-a aşezat la o masă şi le-a propus: hai să-i ardem p-ăştia. şi i-a ieşit, atât de rău ne-au futut că nu mai ştim incotro s-o luăm. tu, pictorule, probabil ştii mai bine...

tăcere. ăsta era răspunsul meu. nu puteam să nu fiu de acord cu el. toate erau invenţii: liniile trasate pe hărţi, spaţiile definite, zeii, politica, marketingul, economia... singurele lucruri naturale din tot acel peisaj erau câţiva porumbei şi un câine care căuta prin gunoaie. ei nu aveau nici o lege.

- doar uite-te la ei... plini de ruşine... ruşinea de a-şi spune ceva, de-a se privi, chiar dacă nu se cunosc, parcă am fi intr-un joc virtual prost. se plimbă de colo-colo, mai au puţin şi aleargă. ca o turmă de vite. mănâncă, râd, muncesc, injură, işi dau cu presupusul, se fut şi dorm... a doua zi de la capăt. şi repet, poate doar trei oameni ştiu şi inteleg despre ce dracului e vorba cu-adevărat. ei conduc lumea. ei trăiesc. in rest, nimeni nu-şi mai pune intrebări, oamenii au deja răspunsuri, inainte de curiozităţi. ca şi fast-food-urile, 's făcute pe fugă şi-s proaste.

jointul mă lovise in plin. mai tare ca primul. nu eram pregătit pentru asta, deşi-i făceam faţă cu brio. mă gândeam la ce citisem pe net despre droguri. era un căcat, iarba nu imi schimba percepţia asupra realităţii, nu făcea altceva decât să-mi destupe creierul, să-mi dea jos gardurile de beton construite cu atâta grijă de cei din jur. aveam alte puncte de vedere, dar eram tot eu la urma urmei.

panica a dispărut aproape complet.

- tot sistemul in care trăim e bazat pe nişte hârtiuţe colorate, cu personalităţi desenate pe ele... sau nici măcar astea, ci pe carduri. plăcuţe mici de plastic pe care le bagi intr-o maşinărie. şi gata...

pleopele mi-erau tot mai grele. ochii mi se inroşiseră, vedeam in oglindă. aveam privirea unui om pierdut, era ceva ciudat la ei. a unui drogat. a unui străin.

- cu toţii trăim de fapt in america, a continuat dilărul. the fucking new empire... doar uite-te. uită-te puţin in jurul tău, la naiba! străzi jegoase, magazine colorate, oferte, produse, ambalaje, indicaţii... aglomeraţie... poţi simţi mirosul?

am deschis geamul şi afară intr-adevăr duhnea. nu era un miros insuportabil, dar nici plăcut. era greoi. scârbos. cald. incercam să-l definesc.

- ştii când plouă şi se formează bălţi pe străzi? care put dup-aia, când iese soarele şi le topeşte? apă clocită care duhneşte a jeg, amestecată cu... un muc de ţigară poate. şi câteva ambalaje mici de plastic de la vreo ciungă. o pungă rătăcită? o pereche de ciorapi putreziţi? resturi de mâncare? un rahat de câine? dracu mai ştie ce. uşor uşor se formează mocirla aia dizgratioasă, care, atunci când se usucă, se transformă in praf. asta e de fapt producţia in masă a omenirii şi rezultatul vizibil al evoluţiei sale de atâtea mii de ani: praful. şi asta miroase afară.

nebunul a schimbat cd-ul. noua muzică care umplea fundalul era una mai lentă, dar la fel de vie. cristalină. imi semăna cu un râu. eram intr-o barcă şi mergeam in derivă, unde vroia dumnezeu.

- dacă aterizează acum o navă extraterestră să vadă ce mama mă-sii e pe-aici, primul lucru pe care l-ar exclama ar fi: frate, da' cât praf reuşesc să facă animăluţele-astea-n jurul lor... după care, cu mâna la nas, asta dacă n-au nu ştiu ce căşti care să filtreze toate toxinele-astea, vor căuta specia care conduce planeta asta albăstruie, ca să interacţioneze cu ea.

- sau... s-o extermine? am continuat eu.

- nu, nici vorbă! nu cred că poţi ajunge la o megatehnologie care să-ţi permită să dai ture prin univers şi prin cine ştie ce galaxii, după cum vor muşchii tăi, ca să te apuci să omori alte creaturi. am speranţa că există rase puţin mai inteligente decât poponauţii noştri. da' vorba ta, mai ştii? toţi suntem infectaţi cu rău.

- e doar... un... punct de vedere... şi zâmbeam, fără motiv. aveam o ameţeală cumplită. ţineam mai mult ochii inchişi.

- in fine, să zicem că ghinionul... şansă nu pot să-i spun... ghinionul te face să aterizezi aici. te vei intreba probabil: cine sunt animăluţele-astea de companie pe care le folosesc chestiile-asta ciudate cu patru roţi? pentru că, după mine, dacă m-aş trezi aici pentru prima oară, aş crede că automobilele conduc lumea şi se folosesc de oameni.

am râs.

- da! sau blocurile, moşule. sau furnicile.

- sau albinele... sau gândacii...

- gândacii de bucătărie! a ţipat el. dacă nu ştii, sunt cele mai rezistente creaturi cunoscute de noi. serios, nu râde ca un cur! dacă ar cădea un meteorit acum, nu ştiu câţi oameni sau alte mamifere sau plante sau ce naiba or mai fi ar mai rămâne... dar te asigur că gândacii ăştia vor supravieţui.

- nu ştiam...

- cine conduce planeta asta de fapt? te-ai intrebat?

- naiba ştie.

- crezi că noi, oamenii? crezi că suntem mai evoluaţi faţă de... albine, de exemplu? de ce? doar pentru că avem haine şi un sistem mai complex in care trăim? destul de futut in gură oricum, după cum vezi. singura putere a legislaţiei şi a religei, c-ăştia-s cei mai importanţi factori până la urmă, in ce crezi şi după ce reguli joci, e să sugrume libertatea. la baza lor, asta fac, interzic. in funcţie de interesele... conducătorilor lor şi-atât. asta e rasa supremă?! care işi fură singură pălăria cum poate şi rade tot ce intâlneşte, lăsând in urmă mult, incredibil de mult, exagerat de mult, prietene, PRAF! n-arată de fapt ca o boală? ca un virus?

- bacteria care roade planeta...

- poate fi aşa, pictore... dac-aş fi extraterestru, cum aş cobori din navă, aş rade paraziţii ăştia şi aş incerca să intru in contact cu gândacii de bucătărie. asta aş face, mă jur! pentru că de sus... căcat...

- ce?...

- de sus nu se vede iubirea, omule. nu se văd tablourile lui van gogh, se vede gri unde-s oameni. nu se aude simfonia a 7-a a lu' beethoven. nici mozart, nici pink floyd, nici... de sus, dacă se aude ceva, atunci e probabil multă gălăgie, zumzet infernal amestecat cu huruit de motoare. şi poezia?... abia noi o căutăm cu lupa, d-apăi extratereştrii. iar dacă mă gândesc la vreo construcţie care să-i fascineze, atunci alea nu ne aparţin. noi facem buncăre şi străzi acum, nu piramide. asta dacă noi ne-am fi ocupat vreodată de ele. şi... in fine... după care a inceput să zâmbească tâmp. să-mi bag picioarele, de când nu m-am mai vărzăluit aşa... am şi uitat de la ce pornisem.

- ziceai ceva de praf... şi de america...

- a, da, praful... nenorocitul de praf... iţi vine să crezi că sunt puşi oameni să-l măture? şi că sunt fabricate maşini care să-l cureţe de pe jos? care să spele străzile? auzi, să le spele... n-ai cum să ştergi jegul ăsta, e evident. nu poţi decât să-l târăşti, să-l imprăştii până nu se mai vede. asta se-ntâmplă cu toate lucrurile neplăcute la noi, nu numai cu gunoiul, ai observat? sunt tocate. terfelite. târâte. strivite. până devin...

- insesizabile...

- da, ăsta e cuvântul, moşule. in-se-si-za-bi-le.

www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro

trailer oficial al romanului:

http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page

va urma