ROMAN SERIAL / MDMA16. exodus (3)

24 sep 2009 Autor: Andrei Ruse

am desfăcu-o incet. avea cred câteva sute de grame, am cântărit-o in mâini.

- uite-te cum strălucesc trihomii. uite-te...

am băgat capul in ea, mirosul mă atrăgea, era chiar seducător. mi-am băgat nasul printre crenguţele mărunte pline de muguri şi simţeam cum polenul mi se lipeşte de pielea transpirată, cum intră intre bucăţele mici de piele dintre firele nerase de câteva zile ale bărbii. eram năucit. eram in altă lume, una din care nu voiam să ies prea curând.

era linişte. temperatura potrivită, se lăsa răcoare. ieşisem in faţa casei, pe plajă, să văd apusul. nu mai era nimeni in afară de ai mei. taică-miu se juca cu Corina, cu un zmeu albastru-inchis in formă de peşte. era ca şi cum ar fi inotat pe cer, nu vedeai firul subţire pe care ei il trăgeau. şi Ana... Ana stătea cu picioarele in apa sărată şi mă chema. imi spunea: hai prostuţule, e caldă, hai... şi eu pluteam spre ea. nu-mi simţeam paşii.

am tras puternic in piept. paralizasem. nu-mi simţeam nici un muşchi, eram un burete. unul pufos, fără o formă bine definită, care nu se putea lovi de nimic. nu se putea rupe. nu mă durea nimic, zâmbeam intruna, atât de puternic incât mi se strângea toată pielea feţei spre gură. şi voiam mai multă piele, cât mai multă, să se intindă pe zeci sau sute de kilometri şi s-o pot trage pe toată.

m-am retras grijuliu, să nu deranjez punga. să nu deranjez aerul. să nu mi se simtă prezenţa in nici un fel. am deschis ochii incet şi la vederea luminii mi-au lăcrimat. culorile erau atât de vii... incercam degeaba să mă concentrez la ceva, nu eram capabil nici măcar să pronunţ o vocală.

- uite-l, frate... un om fericit... şi mi-a tras una bărbăteşte in umăr.

nu mai conta nimic, decât acel moment. care era blank. nu gândeam nimic.

(...)

eram blocaţi in trafic, puţin inainte de Eminescu. ii sună telefonul, cel cu lumini verzi. eram atent.

- ajung, omule, ajung… e aglomeraţie… pfua, normal, frate… ascultă, idiotul ăla mi-a incurcat toate planurile. da, da! a trebuit să trec pe acasă să mă schimb, pricepi?... şi privea dezgustat spre cârdul de maşini din faţă, ce părea infinit. nu ştiu, intr-un sfert, in 20? habar n-am, găseşte şi tu ceva de făcut, dacă mă fuţi la cap n-o să se circule mai bine, oricum…

a trântit dup-aia telefonul de bord. o injurătură, un pumn scurt in volan şi un oftat.

- bă, nimic nu-mi mai iese… iar azi… azi nu ştiu, parcă-i un semn să stau dracului in casă. cât o s-o mai ţin aşa?

- s-a-ntâmplat ceva?

- ehe… s-au intâmplat multe…

- avem timp, i-am spus cât de poate de sec.

- avem… ai dreptate şi tu, şi a zâmbit. dar nu mai pot să privesc lucrurile aşa, moşule… am nişte căcaturi care-mi stau pe cap. şi altele care se pregătesc să vină. parcă nu se mai termină.

- ia o pauză.

- asta şi vroiam, moşule. asta şi vroiam… să mai fac un transport din Berlin, să vând marfa şi dup-aia să mă mut din mai la mare. până-n septembrie. să n-aud de nimeni şi de nimic. suna bine…

- dar?

- dar nenorociţii ăştia s-au pus pe treabă şi ne fut. nu-nţeleg de ce. mai lucram cu unu', Briciu, aşa-i zice. luam acid de la un laborator din Germania, unde-aveam nişte pile… mergeam la câteva luni, pe rând şi… l-au prins acum o lună când trecea vama, băga-mi-aş pula-n feţele lor de căcaţi, habar nu au ce fac!

- au…

- da, au! a durut ca naiba! am rămas fără marfă, am pierdut o grămadă de bani… bine, nu despre asta e vorba. dar nu mă-ncumet să mă duc. mi-e frică. cine ştie ce dracu-ar mai ieşi…

- bani mulţi?

- da, bani mulţi… da' banii se fac la loc. erau in joc in jur de vreo… să zic 10.000 de euro, cam aşa, numai dintr-un foc. dar incep să mă cert cu oamenii mei, că nu mai am marfă. şi sar din schemă, aşa se termină totul, am mai văzut. cumva trebuie să mă dau la fund, dar incă nu-i timpul.

- nu poţi să iei din altă parte până-ţi revii?

- moşule, acidul nu se găseşte aşa uşor. evident, mi-am făcut lipeala cu alt tip acum, dar e un idiot… el o face pentru distracţie. nu-i acelaşi căcat, n-a inţeles nimic.

- pricep…

- şi dup-aia măruntaiele-astea de zi cu zi mă termină. nu am două ore legate de linişte… şi nici nu ştii cât am nevoie. imi pierd minţile in maşina asta, in oraşul ăsta infect… am ajuns să-l urăsc.

am inaintat vreo zece metri, eram aproape de intersecţie. şi când ne-am dat seama că rămânem iar impotmoliţi, ne-am ridicat neputincioşi mâinile in aer, plini de scârbă, după care le-am trântit, ca pe nişte cârpe, de bord. multe claxoane, multe injurături, o stare de agitaţie şi de nervi care ne făceau să ne simţim inconfortabil.

nebunul era trist. s-a intors spre mine şi m-a fixat.

- ce?!

- ştii?... te duc intr-un loc, mi-a zis un tovarăş de-al meu… la unul din şefii lor sau ce-or fi, habar n-am. care te-ntreabă dacă crezi in dumnezeu. tu crezi in dumnezeu, pictore?

- nu.

- atunci pentru tine ar fi mai simplu. dar faţă de ei, eşti un om cu credinţă, te văd. nu ştii ce le poate pielea, ai innebuni de frică, te-ar zdruncina.

- despre ce doamne iartă-mă vorbeşti?

- despre oamenii care conduc lumea, nătângule. despre ce-aş putea să vorbesc?

incepusem şi eu să-mi dau seama că e prăjit.

- cei mai mulţi spun da, a continuat. şi ii pune pe fiecare să scrie pe-o hârtie: eu, cutărescu, subsemnatul şi-aşa mai departe, cred in dumnezeu. dup-aia-ţi ia hârtia şi ii dă foc. imprăştie scrumul prin cameră. mi s-a părut poetic la inceput. ăsta ar fi cuvântul, da… poetic… dar dup-aia mi-am dat seama ce-nseamnă de fapt. asta fac de când te naşti până la urmă, iţi distrug credinţa. oricare ar fi ea. unul dintre puţinele lucruri libere…

- libere?...

- moşurile, gândul… credinţa… sentimentul… astea sunt libere, atât. auzi?

- zi…

- ştii de ce fac asta?

- asta ce? asta cu drogurile?

- cu drogurile, dacă vrei să le spui aşa.

- cum să le spun altfel?

- scurtături, pula mea, nu ştiu… ne putem gândi.

- contează cum le zicem?

- contează din ce tabără eşti, moşule. eu te simt intr-un fel ciudat pe-aceeşi lungime de undă cu mine. dar incă n-ai văzut nimic.

- arată-mi…

- eşti dispus?

- sunt curios.

- curiozitatea n-are nici o legătură cu asta, dacă eşti sincer cu tine.

mă blocasem. vroiam doar să văd marfa, ştia asta?

- oamenii ca noi nu iau căcaturi din curiozitate. şi nici din frustrare. ci pentru că in permanenţă caută. naiba ştie ce. dar eşti de acord cu mine?

- nu ştiu… pot insă să zic că da, poate nu-i numai curiozitatea la mijloc.

- eşti dispus să faci pactul cu diavolul?

- tu vorbeşti serios?

- ţi se pare că glumesc? zi-mi…

- acum da. mănânci rahat.

- ok, e un punct de vedere, trebuie să-l accept. dar dacă nu mănânc?

- atunci e de căcat…

- şi până unde te ţine să intri-n căcat? in văgăună. in pizda mă-tii, spune-i cum vrei tu.

- n-ai putea să vorbeşti…

- nu, n-aş putea. aşa vorbesc eu, ce pula mea. doar n-o să pun preţ pe cuvinte acum. te simţi jignit?

- mă deranjează cumva.

- ok, vrei să discutăm despre asta?

- nu ştiu…

- trebuie. adică cine ştie ce naibii ne aşteaptă pe noi in seara asta, doar n-o să ne poticnim aici.

inaintam incet. eram insă tot mai aproape de obor. ameţeala mă mai lăsase.

- de ce faci asta, nu mi-ai răspuns.

- de drag, şi a-nceput să râdă in hohote. apoi şi eu. ca să cunosc oameni, pictore! a sărit brusc. am crezut că mă plesneşte. oameni ca mine, care-şi dau seama că ceva nu-i in regulă. c-aici e dracul printre noi… ştiu că par nebun, şi gâfâia. de fapt, chiar sunt nebun! insă intr-o lume plină de smintiţi s-ar putea să fiu printre puţinii sănătoşi, ce zici?

va urma

www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro

trailer oficial al romanului: http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page