EVENIMENT

Români despre mituri

2 sep 2010 Autor: Pop Ioan

Recent, revista "Business Magazin" a lansat o anchetă cu tema "Mituri despre români", în cadrul căreia un subcapitol a fost intitulat "Românul s-a născut poet". Reproducem, integral, răspunsurile la cele cinci întrebări formulate de colega noastră Iuliana Roibu: 1. Din punctul dumneavoastră de vedere, au românii talent pentru a scrie sau nu? 2. Sunt romanii mai talentaţi in a scrie poezie decât alte popoare? De ce? 3. Ce scriitori români s-au evidenţiat în afara ţării? Care credeţi că sunt cei mai reprezentativi pentru România? 4. Care sunt cei mai traduşi scriitori români? 5. Dincolo de Herta Muller, ce alţi scriitori români au mai fost propuşi pentru Premiul Nobel? Ce alte premii importante au mai luat scriitorii români?
Pe filiera Ziarului de Duminică, s-au primit răspunsuri de la cinci scriitori dintre cei şapte cărora ZD le-a solicitat răspunsuri. În ordine alfabetică, aceştia sunt:

Linda Maria Baros
"Da, românul s-a născut poet"

1. Expresia stereotipică «românul s-a născut poet» este o calchiere a sintagmei consacrate în întreaga lume «grecul s-a născut poet» (ceea ce este şi normal: scrie poezie de câteva mii de ani!). Nu ştiu dacă şi spaniolul/italianul/englezul s-a născut poet... Noi, da.
În orice caz, liniile de forţă ale creaţiei poetice sugerează faptul că generalizările de acest tip sunt rareori fertile. Talentul este sau nu inerent individului, niciodată colectivităţii.

2. Da, românii sunt mai talentaţi. Acum câţiva ani, cineva spunea că Ilie Năstase a fost talentat. Nadia, Hagi au fost talentaţi. Toată omenirea ştie asta. Deci noi toţi suntem talentaţi. La fel şi în poezie.

3. Da, abia acum - de vreme ce întrebarea a depăşit sfera îngustă a poeziei - putem spune că scriitorii români s-au « evidenţiat » în afara ţării. Cei mai reprezentativi sunt cei care au trăit în străinătate: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Panait Istrati etc. şi, mai aproape de noi, Herta Müler, Norman Manea. Îi cunoaşte toată lumea. La noi nu se studiază.

4. Cum vorbeam despre poeţi, să începem cu prozatorii. Cel mai tradus autor este Zaharia Stancu, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România ce era (zic bine 42 de ţări?). Urmează, cu poezie, Marin Sorescu. Pe locul trei: Mihai Eminescu. Apoi: Ana Blandiana şi, la o oarece distanţă, proză din nou, Norman Manea şi Mircea Cărtărescu. Poezia?... Nichita Stănescu a fost tradus în Franţa, de exemplu, după douăzeci de ani de la moarte. Tot eu i-am tradus în franceză pe Ioan Es. Pop - cartea tocmai i-a apărut, şi pe Angela Marinescu - volumul ei este în curs de apariţie. Anul viitor, sper să apară poeţii tineri de la noi şi apoi diferite antologii individuale sau colective. Aţi auzit de ceva volume de poezie traduse în engleză, germană, spaniolă? Sunt atât de rare…

5. Herta Müller este o mare scriitoare. Până la Nobel, ca să fii cunoscut, trebuie să fii premiat. Contează însă, în primul rând, premiile din afara ţării. În domeniul prozei, n-au fost niciodată premii mari, cu excepţia lui Norman Manea, Premiul Médicis (Franţa, 2006) şi a unui Goncourt 1960, care, până la urmă, nu a mai fost decernat - Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil. (Nota bene: cei trei scriitori de mai sus trăiau în străinătate la momentul premierii.) În rest, tăcere. La poezie, unul dintre premiile mari - care conta măcar în zona balcanică - a fost obţinut acum aproape 30 de ani de Nichita în cadrul Festivalului Internaţional de la Struga. Cum spuneam însă, cine i-a tradus în franceză, engleză, spaniolă etc. pe poeţii din generaţiile '70, '80, '90 sau 2000?... Cine i-a făcut cunoscuţi în lumea largă? Aproape nimeni. Aşadar, românul s-a născut poet.


Alex Goldiş
"Nobelul nu e o garanţie absolută a valorii"

1-2. Aici nu pot să nu-mi amintesc că un cronicar străin al filmului "Moartea domnului Lăzărescu" cataloga opera lui Cristi Puiu drept poetică, suprarealistă, neştiind că întâmplările de acolo copiau date concrete din realitatea românească. Nu cred, aşadar, atât că românul e poet, cât că mediul, societatea românească în sine poate deveni, prin absurdul cotidian, cât se poate de poetică (a se citi: "exploatabilă artistic"). Şi asta nu-i o glumă, ci o şansă pe care, cel puţin în ultima vreme, filmologii au valorizat-o mai inteligent decât scriitorii.

3. E cam greu termenul de "reprezentativitate" aici, întrucât el trimite la un aşa-zis caracter naţional. Or, literatura de calitate depăşeşte de cele mai multe ori trăsăturile etnice sau locale. Dacă ar fi să intru, totuşi, în jocul dvs., cei mai reprezentativi scriitori din ultimii 20 de ani sunt Radu Aldulescu şi Petru Cimpoeşu: unul, pentru că reconstituie, cu cruzime, toată mizeria tranziţiei româneşti, celălalt, pentru că o tratează, invers, cu mult umor şi fantezie. Sunt feţe diferite, fascinante, ale României de azi, surprinse excelent în romanele celor doi.

4. Dacă nu contabilizăm scriitori din exil precum Norman Manea sau Herta Müller, probabil că cei mai traduşi prozatori români (poezia nu prea are cotă nici la noi, nici aiurea) sunt Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu sau mai tinerii Dan Lungu şi Filip Florian. Nu se poate stabili, însă, o reţetă a succesului, căci dacă Adameşteanu sau Lungu scriu o proză cu coloratură socială (temele Estului sunt frecvente în cărţile lor), Cărtărescu sau Florian sunt nişte "esteţi" absoluţi.

5. De la Liviu Rebreanu sau Lucian Blaga, până la Mircea Ivănescu sau Mircea Cărtărescu, toţi au fost consideraţi, pe bună dreptate, nobelizabili. Nu ştiu, însă, dacă Nobelul e o garanţie absolută a valorii, de vreme ce criteriile social-politice le ocultează adesea pe cele valorice. Dacă stăm să punem în balanţă pe cei care n-au luat premiul Nobel (maeştri precum Proust, Joyce, Kafka, V. Woolf, L-F. Céline, Musil, Borges sau Cortazar) cu cei care l-au luat, vom descoperi că importanta distincţie nu garantează deloc intrarea în canonul literaturii. Ba, răuvoitorii ar zică că dimpotrivă.

Antonio Patraş
"Expresia inadaptării noastre la ritmul istoriei..."

1, 2, 3, 4, 5. Odinioară motiv de mândrie naţională, predispoziţia înnăscută pentru poezie pare să fi devenit, în timp, expresia inadaptării noastre la ritmul trepidant al istoriei şi la spiritul mercantil al capitalismului. Dar pentru toate neajunsurile iscate de imensul decalaj faţă de lumea civilizată nu poezia, săraca, e de vină, cum strigă pe toate drumurile acei pamfletari cu limbă spurcată şi minte puţină, care înjură mereu Mioriţa. Şi fiindcă veni vorba: oare răul românesc nu-i de găsit în chiar devalorizarea memorabilelor cuvinte prin care Alecsandri voia să semnaleze Occidentului valoarea poeziei noastre populare şi a spiritualităţii autohtone? Să fie poezia unicul inconvenient al faptului de a te fi născut român? Greu de crezut asemenea, reconfortantă, ipoteză.

Alex Ştefănescu
"În România încă există un cult pentru poezie"

1. Au câteva dintre componentele talentului: dorinţa de a comunica, imaginaţie, nevoia de a sărbători-consacra ceea ce li se întâmplă. Le lipseşte însă anvergura (nu s-a scris, ce exemplu, o carte zguduitoare despre tragica experienţă a comunismului). Şi mai rău este însă faptul că în momentul de faţă s-a ajuns la o degradare fără precedent a limbii române folosite în viaţa de fiecare zi, în mass-media şi chiar în literatură. Nu se pot crea opere literare valoroase dintr-un material lingvistic precar.
2. Nu sunt. Dar au avut o poezie folclorică mai bogată decât a altor popoare şi, fapt surprinzător, în prezent, când poezia nu mai contează aproape nicăieri în lume, în România există încă un cult pentru poezie.
3. Cei care au şi trăit în afara ţării: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Matei Vişniec, Petru Popescu. Reprezentativ, mai valoros decât toţi scriitorii români, din toate timpurile, la un loc este Mihai Eminescu. Pe o carte de vizită a literaturii române i-aş mai trece pe Lucian Blaga, G. Călinescu, Petru Dumitriu, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu.
4. I.L.Caragiale, Mircea Eliade (care şi-a scris textele literare, cum se ştie, în română), Marin Sorescu, Ana Blandiana.
5. Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu (îi menţionez doar pe cei care au avut şanse reale). În ceea ce priveşte alte premii, rememorez doar cazul lui Vintilă Horia, care rezumă destinul scriitorilor români. În 1960, romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil), scris în franceză, a obţinut, în competiţie cu trei sute de alte romane, faimosul Premiu Goncourt. Dar ceea ce putea fi, pentru scriitorul român, un triumf s-a transformat într-un dezastru. Ţara sa de origine l-a renegat şi, în loc să-i sărbătorească succesul, i l-a compromis. Un dosar confecţionat de Securitate şi adus la Paris de Mihail Ralea a declanşat o furibundă campanie de presă împotriva proaspătului laureat al Premiului Goncourt, acuzat (în mod nejustificat) de fascism, nazism, legionarism şi antisemitism. Premiul n-a mai putut fi anulat, dar nu i s-a mai decernat, scriitorul însuşi declarând că, fiind cu desăvârşire nevinovat, renunţă totuşi la premiu, "din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt".

Matei Vişniec
"Dictatura a creat poeţi"

1. Au, fără nici o îndoială. Perioada comunistă a fost una în care s-a scris multă poezie, pentru că metafora era o formă de rezistenţă. Dictatura a creat deci poeţi.
2. Nu, nu cred că sunt mai talentati, dar cred că sunt la fel de talentaţi ca alte popoare care şi-au creat o literatură scrisă destul de târziu şi care au avut nevoie de apariţia unui mare poet pentru a-şi fixa limba literară.
3. În primul rând scriitorii romani care au trecut la o altă limbă, deci care au devenit francofoni, precum Panait Istrati, Cioran sau Ionescu. Virgil Gheorghiu, care nu este prea admirat în România, continuă să fie reeditat în Franţa. Mircea Eliade, cu proza sa scrisă în româneşte, este şi el prezent în librării. Greu de spus însă dacă vreunul dintre aceşti scriitori "reprezintă" România aşa cum Kundera "reprezintă" Cehia sau Kadare "reprezintă" Albania.
4. Cărţile lui Norman Manea sunt foarte bine difuzate în Franţa. Când găseşti, de exemplu, "Întoarcerea huliganului" în franceză într-un aeroport parizian sau într-o mare gară, atunci înseamnă ca se întâmplă ceva în jurul acestui autor, că maşina editorială şi mediatică s-a pus în mişcare în favoarea sa. În marile librării pariziene (gen FNAC), la secţia "Pays de l'Est", pot fi găsite unele dintre romanele lui Mircea Cărtărescu, Dan Lungu sau Gabriela Adameşteanu. Dar şi Camil Petrescu sau Dumitru Tepeneag. Virgil Tănase este foarte vizibil în ultimul timp, dar el scrie în franceză.
5. Am întâlnit, de mai multe ori, în presa literară franceză, aluzii la faptul ca Norman Manea ar merita Premiul Nobel şi, la un moment dat, chiar si una care era legată de Mircea Cărtărescu. Aceste fraze nu sunt "inocente", ele se scriu pentru că în spate există un lobby... În Franţa există cam 1.500 de premii literare, dintre care doar 20 sunt cu adevărat importante. A spune deci că ai luat un premiu nu înseamnă mare lucru, când până si Căile Ferate Franceze oferă o distincţie literară.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 03.09.2010

 
Cuvinte cheie:
romani
, mituri
, autori romani

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide