Ziarul de Duminică

România postcomunistă (II)/ de Hadrian Gorun

România postcomunistă (II)/ de Hadrian Gorun

Autor: Ziarul de Duminica

10.04.2014, 23:55 466

Opţiunea F.S.N.-ului de a se transforma în partid politic şi, implicit, de a participa la scrutinul din primăvara lui 1990, a fost precum o scânteie ce avea să declanşeze curând un „incendiu” de proporţii, un val uriaş de nemulţumiri care se va amplifica progresiv. Săptămânal, în capitala României erau organizate mitinguri şi mişcări de protest de mare amploare împotriva puterii. O parte a opoziţiei faţă de Front s-a cristalizat în jurul celor trei partide istorice, care şi-au reluat activitatea la începutul anului, anume Partidul Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ.), condus de fostul deţinut politic, Corneliu Coposu; Partidul Naţional Liberal (P.N.L.), în frunte cu Radu Câmpeanu şi Partidul Social Democrat, avându-l lider pe Sergiu Cunescu. Dealtfel, P.N.L. nu a fost niciodată interzis în mod oficial, cum s-a întâmplat cu P.N.Ţ, în 1947. Opoziţia faţă de politica F.S.N. era completată de intelectualii din Grupul pentru Dialog Social (G. D. S.), ce edita Revista 22, de ziarele independente, România liberă, Expres, Baricada, de unele persoane cu o anumită vizibilitate, precum Doru Braia şi de Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.). La nivel local, presa potrivnică noii puteri, era foarte rară şi apărea cu dificultate.

Alina Mungiu a subliniat foarte clar că regimul de la Bucureşti s-a folosit în 1990 de un procedeu stalinist prin excelenţă, anume demascarea, cu scopul reducerii la tăcere a opoziţiei. De exemplu, demascarea lui Doru Braia a fost dictată chiar de autorităţi, neliniştite din pricina energiei pe care a manifestat-o cu prilejul mitingurilor opoziţiei. Expulzarea din ţară a lui Braia a survenit, firesc, după denigrări sistematice, la care a procedat în principal ziarul Adevărul, cotidian aservit puterii. S-a scris eronat că Doru Braia ar fi declarat că era imposibilă instaurarea democraţiei în România dacă nu ar fi fost exterminate un milion de persoane, de altfel o aluzie la foştii membri ai P.C.R., care, în calitate de partid de masă, înregimentase persoane din toate straturile societăţii.

Alcătuit din ofiţeri tineri, de elită, C.A.D.A. a fost, de asemenea, perceput drept o primejdie pentru regim şi de aceea, a fost victima unei campanii de demascare, promovate atât de Adevărul, cât şi de Azi, oficiosul F.S.N. Astfel, cei din C.A.D.A. erau acuzaţi că destabilizau armata pentru a face jocul maghiarilor în demersurile lor de a ocupa Transilvania. Asemenea acuzaţii atingeau „coarda sensibilă” a populaţiei româneşti şi au reprezentat pentru autorităţi un element justificativ serios pentru trecerea unor ofiţeri în rezervă.

Principalele formaţiuni politice de opoziţie, P.N.Ţ. şi P.N.L. au reacţionat cu fermitate împotriva hotărârii F.S.N.- ului de a participa la alegeri şi au organizat un miting de protest, în 28 ianuarie. Pe pancarte se putea citi „Cine a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush”, cu trimitere la studiile lui Ion Iliescu la Moscova şi apropierea acestuia de sovietici. Tocmai de aceea, practicile democratice, specifice lumii occidentale, îi erau străine. Pe alte pancarte erau scrise lozonci precum „Nu vrem neocomunism” sau „F.S.N. = P.C.R”, ceea ce însemna continuarea existenţei partidului comunist sub masca Frontului şi implicit, menţinerea sistemului. De fapt, aspecte esenţiale, precum referinţele la componenţa echipei lui Ion Iliescu, precum şi date importante din biografia sa, servesc drept importante argumente în această privinţă. Contramanifestaţia F.S.N.-ului nu s-a lăsat aşteptată, el apelând pentru sprijin la muncitorii de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (I.M.G.B.) şi la minerii din Valea Jiului. În faţa susţinătorilor fanatizaţi ai Frontului, prim-ministrul guvernului, Petre Roman, avea să declare că opozanţii s-au demascat. Termenul demascare ne evocă amintirea experimentului monstrous al reeducării. În urma acestuia, victima se depersonaliza şi se dezumaniza, pierzându-şi orice urmă de raţiune şi transformându-se în călău. Experimentul s-a desfăşurat între 1949 şi 1952 la Piteşti, precum şi la Gherla, Aiud şi Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Încă din 29 ianuarie 1990, consemnăm inaugurarea intervenţiilor minerilor în capitală, intervenţii violente cunoscute sub titulatura de mineriade. Ele au avut repercusiuni extrem de negative în plan politic, economic, social, psihologic. Abordând problematica mineriadelor, Alin Rus, considera că de fapt nu ne aflăm în faţa unor mişcări sociale, ci a unor contramişcări sociale, întrucât mineriadele însele s-au constituit în reacţii dure la mişcări sociale aflate deja în desfăşurare (demonstraţiile opoziţiei şi manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii), cu scopul de a le înnăbuşi cu duritate. Acelaşi autor, împărtăşind opinia procurorului Dan Voinea, cel care a instrumentat dosarul mineriadei din 14-15 iunie 1990, a uzitat expresia de terorism de stat, care era îndreptat împotriva propriilor cetăţeni. De altfel, în decembrie 1989, regimul Ceauşescu a apelat, de asemenea, la muncitorii care trebuiau să joace rolul de formaţiuni paramilitare, pregătite să îi „disciplineze” pe timişorenii recalcitranţi. Totuşi, atunci intenţia nu s-a concretizat, muncitorii aduşi din Oltenia cu trenuri speciale făcând în cele din urmă calea întoarsă. Ceea ce nu a izbutit Nicolae Ceauşescu a reuşit regimul F. S. N. (şi încă în câteva rânduri) în prima jumătate a anului 1990. Mineriadele au afectat profund imaginea României în străinătate, solidaritatea occidentalilor cu idealurile românilor şi capitalul de simpatie, rod al evenimentelor din decembrie 1989, evaporându-se treptat şi apoi ireversibil, din pricina celei mai violente dintre mineriade, consumată în iunie 1990.

Pentru prima dată, la 29 ianuarie, s-a scandat în România post-comunistă „Moarte intelectualilor!”. Pentru orice regim comunist ori de sorginte comunistă, clasa muncitoare, proletariatul era categoria conducătoare a societăţii, beneficiind a priori de un statut de clasă privilegiată. Ea era destinată să înfrângă rezistenţa categoriilor refractare în perioada comunizării României. Cu alte prilejuri, suporterii Frontului vor completa sloganul de mai sus cu un altul, „Noi muncim, nu gândim”, ceea ce denotă aceeaşi ură pentru intelectuali, plasaţi într-o antiteză ireconciliabilă şi permanentă cu cei care prestau muncă fizică.

Aversiunea faţă de intelectuali s-a concretizat în veritabila vânătoare îndreptată împotriva persoanelor care purtau barbă, ochelari sau pur şi simplu care doar aveau în mână o carte (adică aceia care erau susceptibili de a fi intelectuali) în timpul mineriadei din iunie 1990. În această privinţă, putem stabili o anumită similitudine între noua putere din România şi regimul comunist din Cambodgia khmerilor roşii ai lui Pol-Pot. Khmerii roşii au exercitat o teroare generalizată vreme de 4 ani (1975-1979), exterminând până la o treime din populaţia ţării.

De fapt, puterea instalată la 22 decembrie 1989, ca de altfel şi regimul comunist instaurat în România după 1945, cu sprijinul Uniunii Sovietice şi al Armatei Roşii, a aplicat consecvent principiul divide et impera. Dacă cei care au uzurpat puterea cu ajutor străin în doua jumătate a deceniului al V-lea din veacul al XX-lea, l-au utilizat şi pentru a dezbina partidele tradiţionale, atrăgând facţiuni disidente din rândurile acestora (sunt de notorietate cazul aripii Anton Alexandrescu, din P.N.Ţ. şi cel al aripii Gheorghe Tătărescu, din P.N.L.), regimul din 1990 a instigat pe muncitori împotriva intelectualilor, pe români împotriva maghiarilor (momentul de exacerbată violenţă de la Târgu-Mureş, din martie 1990 a fost definitoriu) şi a romilor (în timpul mineriadei din iunie au existat unele mini-pogromuri în câteva cartiere bucureştene, precum Ferentari şi Rahova, având o populaţie majoritară formată din romi).

Frontul Salvării Naţionale, precum Partidul Comunist din România, a practicat o politică a urii, ambele demonizând, în cursul celor două campanii electorale, din 1946 şi din 1990 partidele istorice, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Similitudinile dintre regimul de democraţie populară de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 şi puterea postdecembristă sunt numeroase. La contramanifestaţiile Frontului s-a scandat, de asemenea, „Jos cu fiii de chiaburi şi legionari!”. Regimul comunist din România şi istoriografia comunistă au atribuit în permanenţă trăsături eminamente negative membrilor Gărzii de fier, deşi o serie dintre aceştia au fost „recuperaţi” prin încadrarea în partidul comunist. Chiaburii, ţăranii înstăriţi, care dispuneau de capacitatea de a utiliza forţă de muncă salariată au fost, la rândul lor, prezentaţi, deloc întâmplător, într-o lumină negativă de către propaganda comunistă. Chiaburii au format pătura ţărănească care a opus cea mai puternică rezistenţă la colectivizarea forţată. În concepţia autorităţilor comuniste, categoria chiaburilor din Republica Populară Română, precum cea a omologilor lor, kulacii din Uniunea Sovietică, ar fi trebuit exterminată în totalitate. Observăm deci că după ce chiaburii au fost persecutaţi şi în număr mare eliminaţi fizic de către regimul comunist, urmaşii lor şi-au atras ostilitatea suporterilor F.S.N.-ului. De altfel noua atitudine era firească, dacă avem în vedere că Frontul a continuat practicile partidului unic, tolerând doar de facto existenţa unei opoziţii, după cum a demonstrat-o evoluţia evenimentelor în prima jumătate a anului 1990.

Securitatea, braţul înarmat al regimului comunist, a fost oficial dizolvată după căderea lui Nicolae Ceauşescu, dar începând cu luna martie şi-a reluat practic activitatea sub o nouă titulatură, Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.). Pretextul pentru înfiinţarea S.R.I. a fost reprezentat tocmai de violenţele interetnice de la Târgu-Mureş. Director al acestei structuri a fost desemnat Virgil Măgureanu, un apropiat al viitorului preşedinte al României de după 1990, încă din timpul „epocii Ceauşescu”.

Demonstraţia din 18 februarie 1990 a continuat seria amplelor proteste organizate contra noii puteri de la Bucureşti, care au anticipat fenomenul Piaţa Universităţii. Este cel puţin straniu că sediul guvernului a fost vandalizat de persoane necunoscute, fără ca forţele de ordine să opună vreo rezistenţă, un indiciu al diversiunii şi al regizării celor întâmplate. Marea majoritate a manifestanţilor şi-au exprimat dezacordul şi s-au desolidarizat de actele de vandalism şi agresiune. Deşi între timp autorităţile preluaseră controlul asupra situaţiei, în seara aceleiaşi zile, în Bucureşti au sosit din nou minerii, descinderea lor marcând cea de a doua mineriadă în istoria postdecembristă a României. După manifestaţia opoziţiei şi descinderea minerilor, Ion Iliescu a uzitat un tip de discurs ce va caracteriza majoritatea intervenţiilor sale publice de mai târziu. El a condamnat actele de violenţă, comise de elemente „turbulente şi infractoare”, făcând desigur aluzie la demonstranţii anti-F.S.N.

Decretul-lege din 14 martie 1990, denumit legea electorală, prevedea că în timpul campaniei electorale toate formaţiunile politice şi toţi candidaţii dispuneau de dreptul de a-şi exprima opiniile în mod liber, cu prilejul mitingurilor, adunărilor, al intervenţiilor televizate şi radiodifuzate sau în presă, fără a aduce însă prejudicii ordinii de drept. Însă, cum just observa Alex Mihai Stoenescu, această „ordine de drept”, a fost impusă prin Constituţia din 1965, legile regimului comunist nefiind abrogate în mod expres de către autorităţi. De altfel, este necesar să precizăm că statul român a adoptat o nouă lege fundamentală abia în 1991, un an mai devreme legislaţia comunistă fiind de jure încă în vigoare.

În 22 aprilie 1990, a început manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, care în opinia noastră a reprezentat una dintre cele mai sincere pledoarii publice colective împotriva neocomunismului, în favoarea libertăţii şi a democraţiei veritabile, într-o perioadă în care preşedintele Iliescu vorbea despre o democraţie „originală”. Tocmai de aceea, versurile faimosului „Imn al golanilor”, compus de regretatul Cristian Paţurcă, erau încărcate de semnificaţii: „Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate, /Democraţii originale şi nici minciuni sfruntate.” Democraţia „originală” ar fi presupus, probabil, un socialism „cu faţă umană”, un regim de inspiraţie gorbacioviană. Menţionăm însă că, spre deosebire de Iliescu, Mihail Sergheevici Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), s-a evidenţiat ca un autentic reformator.

Între Ion Iliescu şi fostul preşedinte executat, nu existau, în opinia militanţilor împotriva neocomunismului, deosebiri fundamentale, după cum indica inspirata lozincă „Ceauşescu nu fi trist/ Iliescu-i comunist”. Mai mult, ei puneau alături de portretul fostului preşedinte pe cel al preşedintelui C.P.U.N., scriind sub ele, nu fără umor, „pretinii”, desigur aluzie la cunoscutele bâlbâieli ale lui Ceauşescu. În alte împrejurări, ei scriau sub portretul lui Ceauşescu: „Dacă aş învia, tot cu Frontul aş vota!”. Aşadar, demonstranţii din Piaţa Universităţii au înţeles că noua putere intenţiona cel mult să cosmetizeze imaginea comunismului.

 

Din volumul România postcomunistă: istorie şi istoriografie. Editor Ovidiu Pecican, în pregătire la Editura Limes

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO