1 FOTO
„Voiam să descriu Veneţia mea, aşa cum eu o percepusem. Era propria mea căutare la mijloc: scotocind prin Veneţia, scotoceam prin propria mea minte, prin propriul meu suflet şi poate chiar prin propriul meu trup.” A apărut recent, în ediţie bilingvă, volumul de poezie Venezia dalle vene viola. Lettere di una cortigiana de Ruxandra Cesereanu (Aracne 2015, îngrijit şi cu o introducere de Giovanni Magliocco, postfaţă de Ilona Manuela Duţă), care a fost lansat la Bistrot de Venise în 17 octombrie 2015 cu sprijinul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia. Cu acest prilej, Cristina Gogianu a realizat un interviu cu poeta Ruxandra Cesereanu, în care aceasta ne dezvăluie povestea captivantă a legăturii sale speciale cu Veneţia.
Interviul acesta a apărut iniţial în numărul din decembrie 2015 al revistei „Orizonturi culturale italo-române”: http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Ruxandra-Cesereanu-interviu.html
– Doamnă Ruxandra Cesereanu, legătura dumneavoastră cu Italia şi Veneţia în mod particular este una îndelungată şi numără de-acum câteva decenii. Îşi are punctul de plecare într-o întâmplare de familie, devenind ulterior, aşa cum o dovedeşte volumul pe care-l avem în faţă, o relaţie poetică, livrescă, despre care însă cititorii nu ştiu prea multe. V-aş ruga, tocmai de aceea, să ne împărtăşiţi istoria acestei legături.
– Primul meu contact cu Veneţia s-a petrecut în 1981. Terminasem clasa a XII-a şi intrasem deja la Facultatea de Litere, când am avut şansa să-l vizitez pe bunicul meu patern, preot greco-catolic şi fost deţinut politic, care se afla în exil la Roma, fiind unul dintre protejaţii Papei Ioan Paul al II-lea care, originar cum era din Polonia, avea un interes special faţă de greco-catolicism şi preoţii săi din ţările comuniste. Nu a fost un parcurs uşor. Împreună cu mama am luat trenul spre Roma, unde am rămas aproape două săptămâni, cât ne-a fost îngăduită vizita. Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la Florenţa pentru că, evident, voiam să ne bucurăm de muzee, iar mama îşi dorea să-mi arate ce înseamnă Italia. Am stat o zi întreagă acolo, după care am luat un tren de noapte, iar în dimineaţa de după am ajuns la Veneţia, unde am rămas tot o zi. Dar Veneţia pe care am văzut-o atunci a fost o Veneţie diurnă şi oficială: centrul, San Marco, muzeele, dar toate acestea în mare fugă, pentru că o zi este extrem de puţin. Mi-a plăcut, dar n-am simţit impactul acela în urma căruia să-ţi spui că vei rămâne legat pentru tot restul vieţii de locul respectiv.
– Impactul acesta s-a petrecut la cea de-a doua întâlnire cu Veneţia sau a fost nevoie de o cunoaştere mai îndelungată?
– Da, în 1983, când am ajuns a doua oară la Veneţia, iar de data asta am văzut o cu totul altă Veneţie. În trenul dinspre Viena spre Veneţia mă împrietenisem cu un grup de tineri vienezi care veneau să viziteze oraşul şi care voiau să hălăduiască, să peregrineze prin Veneţia noaptea. Pe vremea aceea, veneam dintr-o ţară săracă, iar resursele noastre financiare erau dintre cele modeste: nu aveam bani de hoteluri, cu atât mai puţin în oraşe precum Veneţia. Trebuia să schimbăm trenul spre Roma, ceea ce presupunea să stăm peste noapte în Veneţia. Mama a rămas în gară cu bagajele, iar eu am peregrinat toată noaptea cu acel grup de vienezi. De data asta nu am mai avut parte de Veneţia oficială, ci de o Veneţie neturistică, nocturnă, fascinantă, în care pentru prima dată am înţeles că între mine şi oraşul acesta se ţese o legătură lăuntrică. Îl asemănam, din pricina tuturor străzilor şi ulicioarele care-l străbat, cu un creier şi mă întrebam dacă nu cumva, călătorind prin acest oraş, călătorim prin noi înşine şi încercăm cumva să ne regăsim. Am rămas cu această idee în minte. Şi tot atunci cel mai probabil am zărit, pe vreun afiş sau pe vreun zid, numele la Malcontenta, dar pe care ulterior l-am uitat, el rămânându-mi undeva în inconştient. Câţiva ani mai târziu, când am început să scriu cartea, iar în a doua parte apărea acest personaj cu numele la Malcontenta, am fost convinsă că eu l-am inventat. Foarte târziu mi-am dat seama că-mi rămăsese în minte din noaptea aceea. Şi tot mai târziu am aflat de vila La Malcontenta a lui Palladio, pe care am şi vizitat-o ulterior. Esenţial este că acea a doua întâlnire, din ’83, a reprezentat momentul-cheie, când am înţeles că vreau să fac ceva din legătura care se născuse între oraşul acesta şi mine. După ce m-am întors acasă, am început un soi de documentare livrescă, dar care nu mi-a folosit foarte mult pentru că mi-am dat seama că nu voi vrea să scriu un eseu sau să fac un studiu clasic, raţional, ci mă interesează cu totul altă perspectivă asupra Veneţiei.
– De ce a fost nevoie de un arhetip pentru a putea construi această perspectivă despre care vorbiţi şi de ce, dintre toate cele pe care atât de generos le oferă istoria Veneţiei, v-aţi oprit la cel al curtezanei?
– Pentru mine, acum, răspunsul e limpede. Voiam să scriu despre pasiune şi despre tentaţie, aşa că nu-mi era de niciun folos să scriu despre dogi, despre muzicienii Veneţiei, despre Vivaldi ori cine ştie ce aristocraţi. Aveam nevoie de o entitate umană în trupul şi inconştientul căreia să se întâmple foarte multe lucruri, mă interesa legătura dintre sufletul şi corpul ei. Şi acesta e punctul în care intervine figura curtezanei, a unei curtezane şcolite, poate nu neapărat erudită, dar cultă, rafinată, poate chiar de origini nobile, nicidecum o prostituată din stradă. Cartea a început să crească treptat, dar mi-am dat seama că am nevoie de două voci, atât de cea feminină, cât şi de una masculină, dar care să vorbească despre acelaşi lucru: pasiunea. Deşi jumătate din carte e rostită de o voce masculină, iar cealaltă jumătate de vocea feminină, volumul poartă titlul Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane pentru că cel esenţial a fost arhetipul curtezanei şi nu cel al bărbatului, al îndrăgostitului pătimaş.
– Nu v-a fost teamă că alegând un asemenea arhetip care, pe de o parte, este extrem de generos din punct de vedere artistic, poetic, dar, pe de altă parte, reprezintă şi unul dintre toposurile cele mai vizitate ale literaturii inspirate de Veneţia, publicul va avea un orizont de aşteptări gata format, că în momentul în care se va afla în faţa volumului va avea o imagine apriori concepută?
– Ba da, dar în acelaşi timp ştiam şi simţeam că această carte va conţine toată decadenţa care există şi în mine, că va fi o carte pătimaşă, nu una ilustrativă, nu o carte-decor, ci o carte de carne, de epidermă, şi abia mai apoi de spirit. N-am scris continuu la carte, am lucrat la ea treisprezece ani, nu m-am grăbit, ştiam că-şi are straturile ei, care mă pot stimula să scriu numai atunci când vine timpul lor.
– Înainte de ’89 aţi avut numai posibilitatea acestor două întâlniri cu Veneţia: cea din ’81 şi cea din ’83?
– Da, numai acestea două. Iar eu am început să scriu în ’87, probabil tocmai de dorul Veneţiei. Vremurile se înăspriseră, nu se mai putea circula în afară, bunicul îmi murise şi fusese îngropat la Roma, nu mai aveam aşadar niciun motiv pentru a mai cere o vizită în Italia. România era complet izolată atunci.
– Simţeaţi nevoia de a ajunge din nou în Veneţia pentru a hrăni această trăire şi, implicit, lucrul la volum? Aveaţi nevoie de prezenţa fizică, palpabilă a Lagunei pentru a vă susţine şi împinge mai departe scriitura?
– Nu, mi-am dat seama că ceea ce conta era puterea mea de ficţionalizare, pentru că nu voiam să descriu Veneţia în general, ci Veneţia mea, aşa cum eu o percepusem. Era propria mea căutare la mijloc: scotocind prin Veneţia, scotoceam prin propria mea minte, prin propriul meu suflet şi poate chiar prin propriul meu trup.
– De altfel, este o carte începută în prima tinereţe, în anii formatori, de maturizare.
– Exact. Sigur că la toate acestea au participat tot felul de personaje din biografia mea, dar asta nu priveşte pe nimeni şi nici nu contează în vreun fel. La mijloc este experienţa mea personală cu acest oraş, vărsată ulterior în carte. Aşadar, în ’87 am început să scriu efectiv, iar la Veneţia am ajuns din nou abia în 2000.
– Aşadar, timp de şaptesprezece ani, adică perioada de gestaţie şi de scriere a cărţii, nu aţi mai revăzut Veneţia.
– Exact, iar în 2000 am ajuns împreună cu soţul meu, Călin Braga, care ştiind cât de mult ficţionalizasem a avut gentileţea şi generozitatea să mergem să vedem fiecare dintre acele locuri despre care scrisesem, ca să nu rămân doar cu ficţionalizarea. Era vorba, desigur, despre locuri neoficiale, tot felul de biserici prea puţin cunoscute, nenumărate campiello şi campo care nu apar în ghidurile turistice şi aşa mai departe. După această călătorie de trei zile la Veneţia, mi-am dat seama că de-acum cartea e încheiată, că nu mai am ce să scriu, decât un epilog legat de curtezane, despre ceea ce sunt ori ce-aş putea să fiu prin intermediul curtezanelor. În 2002 cartea a ieşit de sub tipar.
– Iar acum avem în faţa ochilor varianta ei în limba italiană, ba mai mult, o splendidă ediţie bilingvă. Cum a început colaborarea cu profesorul Giovanni Magliocco, traducătorul volumului?
– Pe Giovanni Magliocco l-am cunoscut în 2007. Aveam deja nişte variante ale câtorva dintre poeme traduse de cineva din România, erau imperfecte, dar ieşisem totuşi cu ele în lume, şi la Veneţia, dar şi la Roma. Când l-am cunoscut pe Giovanni, care e un decadent prin excelenţă şi are o pasiune aparte pentru Eminescu, Macedonski, Mateiu Caragiale, mi-a spus că vrea să traducă această carte pentru că i se potriveşte ca o mănuşă. Am avut marele noroc de a-l întâlni, cu atât mai mult cu cât şi-a propus ca în timp să traducă toată poezia mea, nu însă şi proza.
– În momentul în care vă găsiţi din nou la Veneţia, aşa cum este şi întâlnirea de de sfârşit de octombrie 2015, prilejuită de lectura din volumul proaspăt apărut, ce sentiment vă încearcă?
– Sentimentul că întâlnesc un oraş al meu, pe care l-am colonizat şi pe care pot deja să-l livrez lumii prin intermediul unei alte perspective. Că sunt o stăpână a lui.
– Vi se întâmplă să aveţi un sentiment similar, acela de a vă fi înstăpânit, cu un oraş din România?
– Nu ştiu, poate în ce priveşte Clujul, oraşul meu. Iar vara, poate pe insulele greceşti în care călătoresc de douăzeci de ani. Dar Veneţia este singurul oraş din străinătate asupra căruia mă simt stăpână.
– Relaţia pe care o construiţi în carte cu Veneţia transmite limpede această înstăpânire. Cititorul are de-a face cu o Veneţie strict personală, personalizată, la care are acces liber, dar în care ar putea să se simtă asemenea unui oaspete în casa altcuiva: e primit cu fast, se bucură de tot ceea ce i se pune pe masă, dar ştie că la plecare casa nu-i va aparţine, nu se va înstăpâni peste ea.
– Nu neapărat, există totuşi o momeală în cartea asta. Nu-l alung pe cel pe care îl primesc în casă, ci îi spun: dacă ţi-a plăcut, povesteşte mai departe, transmite şi celorlalţi. Nu-mi îndepărtez cititorul, dar îi subliniez că are de-a face cu teritoriul meu, că este primit în acest spaţiu, iar dacă-i place şi i se potriveşte, atunci să ducă povestea mai departe.
– Care a fost receptarea cărţii în România?
– O receptare bună, dar nu extraordinară. Spun asta pentru că a fost receptată din start doar ca o carte livrescă şi nu ca o carte despre pasiune. Inclusiv Marin Mincu, italienist, a perceput-o strict ca pe o carte decadentă şi livrescă. Ceea ce, după mine, e o greşeală, pentru că nu-mi doream o carte livrescă, şi chiar dacă ea începe cu Borges, cu Pavese, cu de Chirico, iar mai apoi apare inclusiv Corto Maltese, partea livrescă e o chestie de suprafaţă, o falsă pistă.
– E adevărat că Veneţia, prin tradiţia artistică şi culturală atât de complexă, de amplă, poate să ecraneze la o primă lectură tema aceasta a pasiunii, a corporalităţii. Cum vă explicaţi totuşi această receptare unilateral livrescă a volumului?
– Exista, poate, o anume pudoare la lectură, nu-mi dau seama. Pentru că sunt într-adevăr nişte pasaje foarte pasionale, în care oamenii ucid din pasiune, se sfârtecă, se muşcă. Repet, a avut o receptare bună, dar în grilă clasică, aproape academică, livrescă, ceea ce nu era cartea mea. Eu una nu m-am revoltat, am acceptat lectura şi modul criticii de a-mi înţelege volumul. În plus, iată că mi-am găsit cititori şi în altă parte, în Italia de pildă.
– Aveţi în lucru un al doilea proiect scriitoricesc pe care îl legaţi de Veneţia, pe care, însă, aţi vrea să-l publicaţi direct în Italia: este vorba despre volumul în proză Dogesa (La Dogaressa). Ne puteţi spune câteva cuvinte?
– Este singura carte de proză pe care Giovanni a acceptat să mi-o traducă, tocmai pentru că e legată de Veneţia. Poate că va mai traduce şi o altă povestire a mea, e vorba despre o nuvelă (legată cumva tot de Serenissima) din cartea Naşterea dorinţelor lichide, un epistolar de dragoste, care comunică de altfel cu Veneţia cu vene violete, aducând-o însă în secolul XX. Dogesa e o carte neogotică şi nu cred că în România ar avea căutare, nu simt că aş avea cititori pentru o astfel de scriere, în timp ce în Italia aş avea. În plus, orice carte pe care o traduce, Giovanni Magliocco o publică bilingv, deoarece pentru el este esenţial ca cititorul să aibă juxta alături. De aceea m-am gândit s-o public direct în Italia, mai ales că jumătate am scris-o direct aici, la Veneţia, în 2007, prin tot felul de campiello şi campo neturistice, pustii, unde mă aşezam la poalele fântânilor închise şi-mi notam toate ideile pe un caiet. E povestea unui club narativ în timpul Carnavalului din Veneţia, cu tot felul de povestitori – unul dintre ei este Casanova însuşi – care spun numai istorii gotice, toate legate de diferite legende urbane ale Veneţiei, pe care, la rându-mi, le-am citit prin alte cărţi, dar pe care le-am reficţionalizat.
– Un gând de final pentru cititorii care fie n-au văzut niciodată Veneţia, fie se gândesc s-o revadă. Pe unde anume i-aţi trimite, ce locuri i-aţi sfătui să colinde cu volumul dumneavoastră în braţe, în aşa fel încât să nu ajungă să bată aceleaşi drumuri oficiale, pline de turişti şi selfie stick-uri, ci să cunoască o altă Veneţie pe care, încet, încet, să şi-o înstăpânească?
– În primul rând i-aş trimite înspre sestiere Dorsoduro, pe Zattere, de unde se zăreşte insula Giudeca şi poate chiar pe insulă în sine. Unul dintre locurile mele speciale e pe treptele de la Santa Maria della Salute, dar acesta e încă un loc oficial, în schimb o altă biserică a mea preferată, cu un spaţiu superb, e San Zanipolo (Basilica Santi Giovanni e Paolo), unde se găseşte vechiul lazaret şi de unde, pe partea cealaltă, se zăreşte cimitirul Veneţiei, insula San Michele, o cu totul altă lume aşadar.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
