Oltea Şerban-Pârâu
De vorbă cu Ruxandra Donose
Editura Operei Naţionale Bucureşti
Minunat lucru să-şi creeze marile instituţii culturale câte o editură, cum se întâmplă cu Radioul naţional (Casa Radio, care face publice comorile păstrate în fonoteca sa) şi Opera Naţională Română. Această din urmă editură a lansat deja pe piaţă două remarcabile volume, unul semnat de Ioan Holender. Urmează cel de faţă, un enorm interviu, un dialog admirabil între o cântăreaţa iubită în întreaga lume şi un un prestigios muzicolog şi critic muzical. Vorbesc despre tot ce am vrea să ştim, în opt capitole (tot atâtea interviuri luate de-a lungul a aproape un deceniu), de la copilărie la Conservator şi apoi la culmile muziciii: Royal Opera House Covent Garden, English National Opera, Staatsoper Viena, Deutsche Oper, Berlin, San Francisco Opera, Philadelphia, Dallas, Paris, Munchen, Strasbourg. Despre roluri şi spectacole de operă, concerte.
„Am ascultat-o de multe ori pe scene din ţară sau din lume pe Ruxandra Donose – scrie Oltea Şerban-Pârâu –, am văzut cum domină scena cu un dramatism dozat cu siguranţă şi cum, la final, smulge uralele unei săli arhipline de un public care are întotdeauna termen de comparaţie. Cu o prezenţă scenică conectată la încărcătura rolului de la prima până la ultima secundă, Ruxandra Donose m-a făcut de fiecare dată să mă simt mândră că o cunosc.
M-am întrebat de curând din nou (deşi până nu de mult credeam că ştiu) de ce acceptă cu atâta generozitate să vină să cânte în stagiunile din Bucureşti şi chiar din ţară, pe onorarii adaptate forţei financiare a instituţiilor româneşti care o invită şi nu numai la Festivalul «Enescu», atunci când poate fi plătită... ca la Londra. Mi-am amintit atunci distanţa pe care o resimt aceşti mari artişti născuţi în România între admiraţia şi uralele cu care sunt întâmpinaţi de publicul de acasă, între respectul multora dintre colegii de scenă din România, şi rezerva cu care sunt priviţi de unii dintre muzicienii orchestrelor noastre, care suspectează de fiecare dată existenţa unor motivaţii secrete, care lor nu le sunt accesibile, pentru astfel de prezenţe remarcabile din punct de vedere artistic pe scenele din România.
Deşi cu o agendă extrem de încărcată de obligaţii artistice de maximă expunere, Ruxandra Donose revine la Bucureşti cât poate de des. Îşi doreşte să lase în urmă discuri accesibile celor de lângă care a plecat şi, deşi are înregistrări pentru marile case de discuri ale lumii, se adaptează modului de lucru românesc, din dorinţa irepresibilă de a lăsa ceva publicului pe care îl iubeşte, pentru că vorbeşte limba în care ea continuă să viseze, deşi limba în care vorbeşte acum cu familia nu mai este româna.
Am simţit nevoia de a împărtăşi mai multora povestea care este viaţa şi cariera Ruxandrei Donose, spusă pe larg, pe îndelete, dar cu fluenţa şi căldura pe care trebuie să le aibă orice poveste a zilelor noastre care mai poate emoţiona. Aşa cum ea a intrat de fiecare dată în povestea rolurilor pe care le-a jucat, aşa am încercat să conduc povestea pe care a istorisit-o singură, văzută acum prin filtrul maturităţii.
Povestea Ruxandrei Donose nu are nimic dramatic la o primă vedere, însă emoţionează prin modul în care din ceea ce spune ea transpare acea luptă permanentă cu propriile limite.
Este o poveste unică în felul ei, în aceeaşi măsură în care este, de fapt, povestea fiecărui mare artist care, din momentul în care a semnat pactul cu arta sa, îi aparţine într-o proporţie covârşitoare.”
Volumul cuprinde şi o substanţială parte (câteva zeci de pagini) de imagini color prelaute din arhiva personală a artistei, din arhivele unor teatre de operă şi din arhiva lui Virgil Oprina (pentru concertele din România).
Citiţi povestea unică a celei care declara „Opera nu va muri niciodată!”. O încântare.
Portretul artistei de J .Henry Fair
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
