Saga Dinastiei Romanov, lucrarea ziaristului şi scriitorului Jean des Cars, specializat în literatură cu subiecte istorice, poate fi considerată o cronică a dinastiei care a condus Rusia mai bine de 300 de ani, din cel de-al doilea deceniu al secolului al XVII-lea până la începutul secolului trecut. De fapt cartea sa, apărută la Paris în 2008, este mult mai mult. Fără a exagera, Jean des Cars transpune parcă saga Romanovilor într-un film serial, care se derulează cu repeziciune în faţa ochilor noştri, singura condiţie pentru cititor fiind de a se transpune afectiv în urmărirea demersului iniţiat de realizator.
Jurnalistul de la "Paris Mach" şi "Le Figaro", pentru a aminti numai două dintre cele mai importante publicaţii la care colaborează, a mai "recidivat" în prezentarea istoriei familiilor domnitoare din Europa. Printre cele mai recente opusuri ale sale se numără cronica familiei Habsburgilor (La Sagades Habsbourg. Du Saint Empire à l'union européenne, Perrin, 2010) şi a cea a familiei Windsor (La saga des Windsor, Perrin, 2011).
Aducând, cu obiectivitate, în faţa cititorului evenimente şi fapte de mult petrecute, schiţând, cu sinceritatea istoricului, portrete ale celei mai cunoscute familii domnitoare din Rusia, încercând, cu rigurozitatea castei din care provine, să demoleze sau să remodeleze idei preconcepute despre Romanovi, Jean des Cars ne pune, nu de puţine ori, în faţa unei viziuni personale despre un trecut fascinant, despre care întotdeauna am vrea să ştim mai multe.
Între roman istoric şi lucrare ştiinţifică, cartea ziaristului francez este mai degrabă o relatare ziaristică a unui trecut de mult uitat, pe care autorul încearcă să îl învie prin mijloacele specifice meseriei sale.
Nicolae al II-lea, ţarul burghez
Nu este înalt - contrastul cu tatăl său este uimitor - dar, la fel ca Alexandru al III-lea, este blând, ataşat tradiţiilor, iubitor al vieţii de familie şi conjugale în asemenea măsură încât scrie în jurnalul său, la începutul iernii 1894: "Este plăcut, dincolo de orice expresie, să trăieşti liniştit toată ziua fără să vezi pe nimeni şi întreaga noapte în doi". Credincios practicant, el se supune voinţei divine cu un soi de fatalism complezent observat adesea printre slavi. Conştient că întruchipează suveranitatea naţională, este socotit pasiv, nehotărât, într-un cuvânt: slab, când situaţia cerea un subtil amestec de supleţe şi fermitate. Acesta este, în linii mari, Nicolae al II-lea, care urcă pe tron la douăzeci şi şase de ani şi păşeşte în secolul al XX-lea ca al şaptesprezecelea ţar al Rusiei de la Mihail Romanov, întemeietorul dinastiei.
Nicolae al II-lea: vinovat sau martir? Vinovat şi martir? Multă vreme, istoria oficială, de inspiraţie comunistă, l-a copleşit, i-a pus în sarcină toate crimele, l-a acuzat de toate erorile. Astăzi, şi îndeosebi începând din 1998, spectaculoasa revizuire a rolului său, a atitudinii sale, a influenţei sale, dramele personale pe care le-a suferit, angrenajul Primului Război Mondial - de care nu a fost răspunzător -, ne arată un alt suveran şi un om diferit de cel care era înfăţişat ca fiind depăşit de evenimente, minat de fatalitate şi în cele din urmă zdrobit de o istorie deosebit de tragică. Se ştie acum, Nicolae al II-lea nu mai este unicul vinovat de nefericirea rusă, ba dimpotrivă, chiar dacă el nu ar putea fi exonerat de propriile slăbiciuni.
Nicolae al II-lea, ultimul ţar... Un destin mai fascinant şi mai bulversant decât precedentele, tocmai pentru că puterea Romanovilor se încheie printr-o tragedie. Dinastia suferise asasinate, sub forme variate, dar ţinta era suveranul. De data aceasta, o întreagă familie şi cinci dintre apropiaţi devotaţi până la moarte sunt măcelăriţi în 1918. Ţinta este plurală. O execuţie colectivă, care vesteşte ceva. De la războiul împotriva imperiilor german, austro-ungar şi otoman la războiul civil, de la războiul civil la epurările staliniste, vor fi milioane de morţi. Iar după o apărare exemplară între 1941 şi 1945, oroarea va continua cu Gulagul. Stalin avea un alibi: era unul dintre învingătorii lui Hitler. A fost lăsat să profite de acest statut. URSS, care a urmat imperiului ţarilor şi bolşevismului, era un sistem; Rusia este o civilizaţie, ceea ce explică revenirea ei. Tradiţia a fost mai puternică decât impostura. Atunci a început o uimitoare revenire înapoi...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
