Ce este fatalitatea dacă nu conjuncţia între erori şi ghinioane? Pentru Nicolae al II-lea şi Rusia, anul 1905 este un an blestemat. El acumulează tragediile, civile şi militare, personale şi naţionale. Putem data din acea iarnă începutul sfârşitului Rusiei imperiale. Ţarul nu este un bun conducător de oameni. Este prea şovăielnic, exagerat de rezervat. Este absent, în sensul propriu al cuvântului, izolat în viaţa sa la ţară la 30 km de capitală unde zvonurile legate de nemulţumiri şi veştile proaste se pierd în păduri. Nu este oare nimeni care să le audă? Fireşte, suveranul îşi primeşte miniştrii, prezidează Consiliul, dar aceste reuniuni nu îl luminează în privinţa realităţii situaţiilor din Rusia şi din lumea cu care se confruntă Rusia.
Împărăteasa, fire mândră, repliată asupra propriei persoane, nu este iubită nici de curte, nici de popor. Lumea ei este doar familia în care joacă adesea primul rol; influenţa asupra soţului ei este uneori nefastă. Pietatea ei ortodoxă – recentă, deoarece provine din convertire – se orientează spre misticism; în camera ei din palatul Alexandru, deasupra patului, a agăţat mai mult de 50 de icoane, până la tavan. Peretele este încărcat ca un surprinzător iconostas. Reculul pe care ni-l dă istoria ne îngăduie să măsurăm raţiunea acestei exaltări religioase. Patru sarcini nu au adus cuplului imperial decât fiice: Olga, care are zece ani în 1905, Tatiana, de opt ani, Maria, de şase ani, şi Anastasia, născută în 1901. Superstiţioasă, Alexandra consultă şarlatanii. Dorinţa de a aduce pe lume un fiu devine obsesie. După o întâlnire cu un personaj dubios, care îşi zice tămăduitor, ea îşi închipuie că este gravidă. Are simptomele respective, ba chiar ia proporţii... dar degeaba. Este extrem de umilită. În sfârşit, după patetice devoţiuni, Alexandra dă naştere unui băiat, Alexei, în 1904. Un moştenitor! Bucuria acestei naşteri nu a ţinut prea mult. Foarte curând, o sângerare anormală la buricul bebeluşului le-a dezvăluit nefericiţilor părinţi că Alexei era hemofilic. De atunci începând, o ameninţare constantă apasă asupra copilului, iar angoasa tatălui şi a mamei nu se va mai termina niciodată. Viitorul tronului Romanovilor este foarte fragil. Confruntat cu o medicină neputincioasă, micul ţarevici este în primejdie de moarte. Părinţii lui trăiesc aşadar un calvar, iar ţarina nu are niciun chef să se afle alături de oameni pe care îi ştie bârfitori. “Dacă ar putea, ea şi-ar petrece viaţa luând ceaiul în palatul de la Ţarskoe Selo”, remarcă una din rarele ei confidente.
Viaţa de curte este ternă, împăratul petrecând ore întregi în cabinetul său de lucru în care domină lemnul, cu pereţii acoperiţi cu tapet verde în armonie cu postavul verde al biliardului american. Neîncrederea ţarului faţă de viaţa publică, adică viaţa în oraş, îl izolează încă şi mai mult. Iar norodul, atât din grijă legitimă, cât şi pentru că este îmbibat de o abilă propagandă, se întreabă unde se află suveranul care nu mai este deloc văzut. Iarna începe cu iluzii. Nicolae al II-lea încearcă un nou automobil al cărui motor trebuie să reziste gerurilor intense; el se plimbă printre graţioasele pavilioane care jalonează parcul de 600 de hectare, ia cina în familie, taie lemne, trage cu carabina în corbi, îşi ţine jurnalul cu o conştiincioasă, dar dezarmantă, regularitate şi cere ajutorul lui Dumnezeu pentru fericirea Rusiei, nimic pentru sine, căci se socoteşte fericit în viaţa sa de bărbat căsătorit, dacă nu ar exista blestemul legat de sângele fiului său...
Cu adevărat, nevoia regăsirii încrederii de către o populaţie care se simte orfană şi prea puţin luată în considerare este ceea ce se va afla la originea unei îngrozitoare tragedii, înscrise în istorie sub numele sinistru de „Duminica sângeroasă”. Această zi, trebuie să reamintim, se plasează la trei săptămâni de la o înfrângere militară. Japonia, suspectă în ochii ţarului – ne amintim că ţarul a fost pe punctul de a fi ucis acolo –, decisese să se extindă în China. Guvernul rus obţinuse din partea Imperiului Celest autorizaţia de a construi o linie de cale ferată, numită “linia estului chinez”, prin Manciuria. În realitate, ceea ce viza Nicolae al II-lea era stabilirea unei baze navale în Peninsula Liaodong, care se va numi Port Arthur. Japonia reacţionase, iar relaţia deja alterată se transformase în contencios, apoi în război... nedeclarat.
În noaptea de 8 spre 9 februarie 1904, fără ultimatum – la fel ca la Pearl Harbor în 1941 –, o flotă japoneză scufunda şapte vase ruseşti în rada Port Arthur (multă vreme port rusesc, apoi japonez, apoi chinez din 1954, sub numele de Liuchouen.). La 16 iulie 1904, lângă grajdurile de la Ţarskoe Selo, ţarul, călare, înfăţişa ţinând în mâna dreaptă icoana Mântuitorului soldaţilor din regimentul 148 de infanterie care se pregătea să plece în Manciuria. Oamenii, cu capul descoperit, erau îngenuncheaţi spre a primi binecuvântarea. Foarte rapid, ostilităţile se transformaseră în dezastru pentru Rusia, cu o succesiune de înfrângeri navale şi terestre. La 2 ianuarie 1905, generalul Anatoli Stoessel, comandantul de la Port Arthur, era constrâns să capituleze după un lung asediu. Bilanţul era împovărător: 7 700 de morţi, 15 000 de răniţi din totalul de 45 000 de oameni trimişi în luptă. Japonezii puseseră stăpânire şi pe un important material, mergând de la grenade până la contratorpiloare. Stoessel, la început condamnat la moarte pentru că se predase, se pomenise cu pedeapsa cu moartea comutată în zece ani de temniţă în fortăreaţă.
Aceste veşti au slăbit considerabil autoritatea regimului imperial al Romanovilor. Revoluţionarii, care se aşteptau la eşecuri externe, profită de climatul de mânie şi de frustrare. O grevă imobilizează oţelăriile Pulikov; în decurs de patru zile, mişcarea muncitorească dobândeşte puterea unui val care paralizează... 382 de uzine. Pentru a se încerca satisfacerea unor revendicări pe care nimeni nu le ia în calcul, este anunţat un marş paşnic în direcţia Palatului de Iarnă. Este un eveniment fără precedent în Rusia imperială. Duminică, 9/22 ianuarie, Sankt Petersburg a încremenit într-un ger năprasnic. În cursul nopţii, a nins din nou. Piaţa Palatului de Iarnă este neagră de o mulţime tăcută şi deloc ostilă care ajunge în piaţă dinspre Nevski Prospekt, Arcul Statului-Major şi strada Herzen. Sub conducerea preotului Gheorghi Gapon – probabil provocator – care duce sfintele icoane, aproximativ 30 000 de persoane merg spre palat. Ce anume îi cer ei ţarului? Pâine, reforme politice, sociale şi agrare, deoarece criza economică ce bântuie cam de cinci ani a înrăutăţit condiţiile vieţii rurale. Cererile mai vizează şi abolirea cenzurii şi punerea în loc a unor reprezentanţi ai poporului. Scopul manifestării nu este absolut deloc răsturnarea regimului, ci dorinţa ca oamenii să fie ascultaţi de către ţar şi să fie înţeleşi, dacă nu pot fi primiţi de Majestatea Sa. Într-un amestec de familiaritate şi paternalism sacru (majoritatea ruşilor îi sunt foarte ataşaţi), Rusia, neliniştită şi descumpănită, cere ajutor suveranului. El este cel care trebuie să ştie ce este de făcut... Muncitorii şi funcţionarii imploră înţelegerea şi protecţia împăratului lor. O cerere umilă, fără agresivitate, dar presantă.
În continuare mută, gloata înnegreşte străzile albite de zăpadă tasată. În semn de respect, oamenii şi-au pus straiele de sărbătoare. Deasupra căciulilor şi capetelor, apar icoane, legănate în ritmul paşilor. Se vede chiar şi un portret al lui Nicolae al II-lea, dovadă că manifestanţii nu sunt ostili. Ei îşi arată încrederea, supunerea şi neliniştea. Ceea ce se întâmplă mai apoi este un monument de prostie, de greşeli, de orbire şi de oroare, ansamblul rămânând de nescuzat, de neiertat şi consternant. În cursul nopţii, ministrul de interne, de o criminală incompetenţă, a masat trupe, ceea ce era deja ceva stupid. Cazacii au primit ordin să protejeze Palatul de Iarnă, lucru încă şi mai stupid, deoarece nimeni nu se gândeşte nici măcar o clipă să atace centrul puterii. Mulţimea îl aşteaptă doar pe ţar... deoarece cârmuirea sa, pe care o suportă, rămâne surdă. Din păcate, ţarul nu se află acolo, el este la “reşedinţa sa obişnuită” de la Palatul Alexandru. Dacă ar fi fost prezent şi bine informat, dacă ar fi apărut în balconul palatului, evenimentele, soarta ţării şi a lumii ar fi putut fi foarte diferite... Un curier, un simplu mesager călare l-ar fi înştiinţat pe Nicolae al II-lea în mai puţin de o oră. Ar fi trebuit mai apoi să-l convingă să revină la Sankt Petersburg spre a auzi sau a primi o delegaţie. Greşeala psihologică este uriaşă. Ajungi să te întrebi ce fel de lecţii de istorie putuse să primească ţareviciul de la preceptorul său... A treia eroare este, bineînţeles, ordinul dat cazacilor de a se repezi asupra... unei mulţimi neînarmate, condusă de un om al bisericii. Scandaloasă şi inadmisibilă decizie, năvala cazacilor cu lovituri de sabie şi de cnut este, în fond, primul act al viitorului război civil.
În acea duminică tristă, poporul, inocent, este tratat ca vinovat. Victimele se prăbuşesc, năucite, sub picioarele cailor. Bărbaţi, femei, copii cad, familii întregi, cu trupul îndoit, susţinându-şi pântecele sau apărându-şi pieptul. Supravieţuitorii, rătăciţi, o iau la goană pe străzi. În zăpada călcată în picioare, o îngrozitoare mocirlă, trupurile lor lasă adânci brazde roşii. Scriitorul Maxim Gorki va lăsa această mărturie, adevărat act de acuzare: “Ei se târau prin fum. Era un spectacol halucinant”. 5 000 de victime: aceasta este cifra avansată. Mai grav decât această gravă contabilitate, dacă putem spune astfel, este masacrul unor oameni care nu aveau nicio intenţie rea. Prin martori şi ambasade, lumea îngrozită află de baia de sânge care îndoliază Sankt Petersburgul. Numeroase proteste parvin guvernului, răspunzător şi vinovat de acest carnagiu. Răspunsul său este edificator: “Discursurile fanatice ale preotului Gapon, nesinchisindu-se de demnitatea ecleziastică, i-au dezlănţuit în asemenea măsură pe muncitori încât ei au ocupat reşedinţa. Ca urmare a refuzului lor de a se supune autorităţilor sau în urma unor atacuri directe împotriva trupei, sângeroase încăierări i-au opus pe soldaţi mulţimii”. Reaua credinţă a acestei versiuni este sancţionată: creditele acordate Rusiei sunt imediat suspendate. Cifrele anunţate de minister (96 de morţi, 330 de răniţi) nu sunt credibile. Generalul Mosolov povesteşte: “Am fost şocat de atacurile absurde şi fără motiv ale cavaleriei asupra mulţimii şi de ordinele nejustificate date de comandanţi”.
Aflat în vizită la Paris, un unchi al lui Nicolae al II-lea, marele duce Pavel, nu-i găseşte nicio scuză nepotului său. El declară în faţa oficialilor francezi:
– Este impardonabil şi tot atât de ireparabil!
Ţarul şi-a pierdut stima poporului său care îi împărtăşea neliniştile personale. Dar există ceva încă şi mai copleşitor. Ţarul nu învaţă lecţia acestei tragedii şi nu remarcă faptul că miniştrii săi şi consilierii, direct vinovaţi, sunt ei înşişi rupţi de realitate, ceea ce adânceşte solitudinea politică a suveranului. De fapt, este un complot din inconştienţă. Iar Alexandra, dintr-o compasiune deplasată, repetă că soţul ei nu a voit acest lucru. Întrebarea este: ştie el oare ce vrea? Ea mai adaugă acest comentariu îngrijorător:
– Bietul Nicolas duce o grea cruce, cu atât mai mult cu cât nu există nimeni pe care să se poată bizui cu adevărat sau care să îi fie de un real ajutor.
Pentru Rusia, ţarul a devenit “Nicolae cel Sângeros”, o pată de neşters peste domnia sa. Ideea de a doborî imperiul nu poate decât să se răspândească. Prima revoluţie rusă este acum începută. Fitilul este aprins...
Împărăteasa Alexandra întrezăreşte un licăr de speranţă pe drumul crucii pe care îl străbate cu fiul său. Una din prietenele sale – poate singura şi unica – este fiica intendentului Cancelariei imperiale. Anna Taneieva este frumoasă, dar cam durdulie; are nişte ochi imenşi, albaştri, şi părul blond, cu reflexe cenuşii. Ţarina îşi petrece mult timp alături de ea, sedusă de firea ei ingenuă; cântă amândouă la pian la patru mâini şi din gură. Anna vede cât de mult este Alexandra îngrijorată de sănătatea lui Alexei. Cât despre împărăteasă, i-ar plăcea ca această confidentă să fie la fel de fericită ca ea însăşi în viaţa sa de femeie căsătorită; aşa că îşi pune în minte s-o mărite pe Anna şi îi alege un ofiţer de marină; căsătoria va avea loc în 1907. Dar împărăteasa nu se pricepe să judece oamenii: Anna descoperă că soţul ei se droghează; impotenţa sexuală a făcut din el un pervers. După câteva luni penibile, Anna Vîrubova fuge de la domiciliul conjugal cu consimţământul cuplului imperial, bine informat în legătură cu necazurile ei personale. Tot atunci, Anna, care are rangul de doamnă de onoare, îi dezvăluie suveranei că i s-a vorbit despre un tămăduitor cu puteri extraordinare. Sosise din Siberia în 1903, plecase apoi îndărăt, apoi revenise la Sankt Petersburg în 1905. Anna, frustrată, este gata, din spirit de revanşă, să cedeze în faţa ispitelor. Nu contează că acel om are o foarte proastă reputaţie; din moment ce medicii sunt ignoranţi în privinţa unui tratament potrivit, de ce să nu i se ceară şi lui sfatul? Doamna de onoare obţine ca personajul să fie primit în audienţă de către Nicolae al II-lea şi soţia sa. Astfel Grigori Efimovici pătrunde în viaţa Alexandrei şi a lui Alexei înainte de a influenţa într-un mod incontrolabil destinul Rusiei. Iată-l pe cel pe care duşmanii săi – deja numeroşi – îl poreclesc “Rasputnîi” , “dezmăţatul”. Noi îl vom numi Rasputin.
La 6 august, potrivit raportului ministrului de interne Bulîghin, ţarul anunţă crearea unei Dume, adunare naţională consultativă, nu şi legislativă. Acest prim manifest imperial dezamăgeşte mult. Contele Witte, numit şef al guvernului, pregăteşte un al doilea text pentru ţar, căci, la sosirea toamnei, agitaţia nu a încetat. La 7 octombrie, este declarată o grevă generală; feroviarii paralizează întreaga ţară. 2 milioane de persoane care refuză să muncească reprezintă ceva nemaivăzut până atunci. Consiliile muncitoreşti (soviete) – primul s-a constituit la sfârşitul lunii mai, cu prilejul grevei ţesătorilor de la Ivanovo – se răspândesc în Rusia. Represiunea ca unic răspuns nu mai este acceptabilă, chiar dacă Trepov, şeful poliţiei, ordonă “să nu se tragă niciodată cu gloanţe oarbe şi să nu fie menajată muniţia”... Manifestul din 7 octombrie, după cum va fi numit, făgăduieşte acordarea de libertăţi civice şi convocarea unei Adunări legislative alese, cel dintâi parlament al Rusiei. În jurnalul său, Nicolae al II-lea scrie într-un stil în continuare flegmatic, vlăguit, distant: “17 octombrie. Luni. Aniversarea deraierii de la Borki. Am semnat Manifestul la ora cinci. După această zi, am capul greu şi gândurile confuze. Doamne, linişteşte Rusia”. Ţarul pare depăşit, resemnat şi, mai ales, se lasă în voia Cerului... Manifestul trezeşte prea puţin entuziasm. Liberalii “octombrişti” se consideră favorabili unei autocraţii reglementate, în vreme ce “democraţii” militează pentru o monarhie constituţională. Sovietul din Sankt Petersburg stimulează noua organizare muncitorească, instaurând ziua de muncă de opt ore şi diverse alte libertăţi. El acţionează în realitate ca un stat-major insurecţional. Un unchi al ţarului, conştient de degradarea climatului politic şi de nerăbdările ce se cer satisfăcute, ia o hotărâre îndrăzneaţă: el le interzice tuturor ofiţerilor Romanov să participe la reprimarea revoltelor populare...
Anul 1905 se încheie cu o lună decembrie tulbure: în ziua de 3 decembrie, este decretată starea de asediu la Kiev ca urmare a răzmeriţelor; pe 16, sovietul din Sankt Petersburg este dizolvat, membrii săi sunt arestaţi. În sfârşit, o răscoală înarmată pune Moscova în stare de fierbere. Cu cinci ani mai înainte, Lenin scrisese Ce-i de făcut? Anul 1905 ar fi trebuit să fie cel al elanului. El nu este decât anul amânării.
Fragment din Saga Dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II – lea de Jean Des Cars, în pregătire la Editura Corint. Traducere de Ileana Cantuniari.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
