Cred că această ediţie, a 27-a, a Salonului sticlei stă sub semnul albului, argintiului metalic sau de oglindă şi mai ales al transparenţei, acea calitate estetică a obiectului decorativ şi de design descoperită relativ recent în mişcarea tectonică a artei.
Iată de exemplu lucrarea „Clothes” a Ioanei Stelea, care invită să ne adâncim privirea în ţesătura decorativă şi în complexitatea formelor alb pe transparent, însoţite de un zâmbet fin al artistului care le-a regizat, vasul încorporând o geometrie subţire şi semne delicate însoţite de vigoarea formei la Dan Popovici, reţele şi transparenţă precum şi natureleţea şi viul plăsmuirii (în contrast cu perfecţiunea industrială a acestui tip de obiecte) la Heike Pohl în lucrarea „Vas cu împletituri”.
Forme ce se cristalizează pe un concept organic şi abstract, dar tot pe melodicitatea transparenţei, expun Panteleymon Arnaudov, Andrei Alexander Pop cu „Baby”, Alina Maria Dobrică cu un virtuoz „Figurativ” ca două aripi de fluture, Maria Panţur cu nişte delicate „Structuri organice” sau piesele lui Ştefan Szabo intitulate „Din natură”, crenguţele suspendate, cu vocaţie decorativă, semnate Iulia Năstase şi, last but not least, regăsim tot în această zonă o metaforă poetică şi plastică remarcabilă, exprimând esenţa relaţiei trup-suflet şi a fragilităţii lor, „Soul” de Adrian Dan Badea.
Tot în aceeaşi arie plastică se disting Mihaela Obadă cu o lucrare cu foi de sticlă oranj-transparente, cu pete abstracte de alb la interior, bazându-se pe jocul, pe contrapunctul dintre flexibil şi rigid şi Valer Neagu, la care remarcăm un inteţionat rapel la diluţia formelor aşa cum o vedea Salvador Dali dar, credem noi, şi un ecou al Prinţesei X de Constantin Brâncuşi, interpretate curajos, incitant şi tehnic.
Alb sau opacitatea cristalului de rocă precum şi o invitaţie poetică la meditaţie propun Ioana Barbu, cu ale sale „Moon”, Cornelia Untilov cu un obiect ce capitalizează şi lemnul rustic şi sfoara între care este prins un nud feminin, ca într-un teribil mecanism de tortură medieval sau Mihai Ţopescu, prezent cu un portret esenţializat şi meditativ, misterios precum cele din Insula Paştelui. Bizareria jucăuşă şi neagră a plăsmuirilor naturii este evocată de lucrarea Gabrielei Velea „Din pământ”, în timp ce o autoironie şi-o ironie cu referinţe excelente la portretul votiv de sorginte bizantină – aici autoportret – este forţa generatoare a lucrării Madălinei Papastere.
Pentru că suntem la acest capitol al ironiei exprimate de obiectul de artă, nu putem să nu regretăm absenţa din expoziţia de faţă a lui Jorge Mafu, ale cărui lucrări făcute cu haz şi demolator sarcasm se înscriu într-o tendinţă clară a obiectului „decorativ” dar bine ţintit spre critica socială – prin efecte de instalaţie etc. Dar alături de acest tip de obiect, forjat la temperatura înaltă a criticii sociale adresate de artist, avem în artele decorative din România şi tendinţa mai cerebrală şi, poate, mai rece a obiectului provocator în genul dadaist şi duchampian. Aici se înscriu, credem, demersul elegant – obiectul idee – al Cristinei Iliescu, microcosmosurile ludice complicate şi seria „Torţionarul român” ale lui Marian Nacu, ideile plastice sofisticate ale lui Mihai Chiţu în lucrarea „Esenţe; sânge albastru”, „Şpriţ de vară” a Mădălinei Ion, cu elemente de ready-made excelent fructificate şi joc de materii (sfoară, fier, sticlă) – un obiect care transmite bună dispoziţie prin însuşi spiritul binevoitor al artistei care l-a modelat, chiar şi în absenţa titlului…
În aceeaşi direcţie duchampiană am citi şi discursul plastic al lui Dorel Manole, care pare că evocă forţa titanică a zeului făurar prin măreţia şi aplombul cu care uneşte două objets trouvés, capătul de fier al unui mare târnăcop ruginit intrând şi fiind suprapus într-un/unui recipient de sticlă unde se văd fragmente de fotografii din viaţa cuiva, conţinutul ideatic şi filosofic fiind surprinzător şi clar.
Dacă lucrarea lui Săndel Ene, „Dopping”, care încorporează subtil o cheie a titlului sau lucrarea compoziţional-electronică, rapel al structuralităţii, de Radu Popovici sunt încă integrabile acestui registru, cu piesa lui David Leonid Olteanu, „Dialog spaţial”, o construcţie aeriană, imaginată cu susţinută ingeniozitate din seringi şi tuburi, ne apropiem de un alt registru, unde întâlnim pe Carmen şi pe Horia Puşcariu ce ne demonstrează dansul pe sârmă la mare înălţime al măiestriei, pe Maria Mâncianu Bogatu cu un portret negru fragmentat, pe Alexandru Mihai Drăgoi cu un portret minunat de meditativ şi melancolic intitulat „Deux faces”, pe care doreşti să-l priveşti iar şi iar, pe Ana Maria Nagy cu o metaforă specială a artei sticlei (artista propune un eşafodaj graţios, ca de fâşii de panglică verzuie în aer, adăpostind un cristal verde ca un smarald fabulos) .
Deplasându-ne spre zona de culoare, îi remarcăm pe Mihai Băncilă unde forţa de rocă, ca amintire a originii sticlei, e acompaniată de un verde intens şi sălbatic, pe Mariana Mattis Tudor cu o lucrare ce interpretează melodios şi vivace formele geometrice prin culorile alerte, portretele din medalioanele tehnice şi plăcute ale lui Neculai Oprea, piesa ca o cahlă medievală – posibil modul compoziţional semnată Cristea, fascinantul vitraliu „Dulcea pasăre” ce respiră calmul unora din portretele renascentiste de Gheorghe Butnaru, „Mirabilis”-ul de Cristina Ilinca, silueta semnată cu fineţe şi arabescuri de Ion Tămâian, interesantele vitralii ca nişte evantaie speciale create de Romeo Dragnea şi culoarea profundă în care îţi scufunzi privirea spre plenitudinea simţului, care este deja brandul Lucian Butucariu. Mai amintim aici piesa semnată de Ovidiu Ionescu unde remarcăm forţa cu care obţine o compoziţie nobilă prin idee şi talent din umilitatea unor fire de fier ruginite întreţesute însă cu partituri de sticlă caldă.
Unul din cei trei ucenici ai lui Brâncuşi, Isamu Noguchi, a început la un moment dat să exploreze ideea unor sculpturi cu lumină şi, în acest sens, am găsit o notă comună în expoziţie între fascinantele geometrii reverberante semnate de Vlad Cioroiu, unde minimalismul conţine in nuce vocaţia monumentalului, creaţia ca o meditaţie hamletiană a Anei Maria Maioru, coloana de lumină a lui Cătălin Hrimiuc sau spiralele cu fond de oglindă de Cynthia Costache.
Expoziţia de faţă, printre cele mai frumoase ale ultimilor ani, este fără îndoială un răsfăţ şi o voluptate a văzului, bucuria oricărui privitor. O bună utilizare a ei ar fi preluarea integrală în contextul proximei bienale de arhitectură.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
