Ziarul de Duminică

Salutări de la unu (I)/ de Tudor Călin Zarojanu

Salutări de la unu (I)/ de Tudor Călin Zarojanu

Autor: Tudor Calin Zarojanu

29.04.2016, 00:01 164

Cu picioarele-nainte

Bine. Să încercăm o scurtă descriere de natură. Am urât dintotdeauna descrierile de natură. În cărţile altora nu le-am citit, iar în ale mele nu le-am scris.

Aşadar. În primul rând, nu m-am uitat nici o miime de secundă în jos înainte de a depăşi marginea – asta era stabilit dinainte. Am păşit exact aşa cum păşesc când merg pe stradă. Când mergeam, mă rog. Asta înseamnă, fireşte, că mai era ceva stabilit dinainte, şi anume cum. Alaltăieri seară, când mi-a venit ideea asta, aproape că m-a pufnit râsul: este că n-aţi auzit niciodată de careva care să se arunce în picioare? Din prima clipă am ştiut că e o idee prea mişto ca să rezist tentaţiei. Abia după aia, în orele care au urmat, mi-am fundamentat teoretic opţiunea, ca să zic aşa. Mai întâi că e un mod al naibii de neaşteptat de a aplica faza cu „Copacii mor în picioare”. În picioare my ass. Copacii mor prin defrişare, nu în picioare, doborâţi, umiliţi, raşi-tunşi-frezaţi de crengi, beliţi de scoarţă, traşi în scânduri şi după aia, ştiţi, sunt două posibilităţi: ori ajungi hârtie igienică, ori ajungi hârtie igienică.

Aşa că, dragilor, copacii nu, dar eu da, voi fi singurul om din istorie care va muri în picioare la propriu. Mă rog, o mai fi fost vreun amărăştean căruia nu i s-a deschis paraşuta, da’ ăla nu se pune, că a fost fără voie.

În al doilea rând, poziţia asta are un avantaj indiscutabil în ceea ce priveşte perspectiva. „Perspectiva” – ce mândru sună acest cuvânt, aici şi acum! Ce-şi doresc oamenii, ba chiar naţiunile, mai mult şi mai mult? Să aibă o perspectivă. Ei, bine, eu am acum cea mai fermecătoare perspectivă cu putinţă. Cu capu-n jos ar fi fost de tot căcatul, să nu vezi mai nimic, puţinul pe care-l vezi să fie cu fundu-n sus şi, colac peste pupăză, să cazi drept în scăfârlie – dacă, Doamne fereşte, îţi spargi capul?! (vorba ăluia din banc: nu, dom’ne, m-am mai gândit, e prea periculos – nu ştiţi bancul?, las’ că vi-l spun altădată) – şi, total inestetic, să-ţi întinzi creierii pe asfalt.

Iar pe burtă – şi mai penibil! Unu – că te uiţi fascinat la pământul care năvăleşte spre tine şi, din cauza asta, nu mai apuci să te gândeşti la nimic, să tragi şi tu o concluzie, acolo, cât de cât, să faci un bilanţ, să ai un flash-back cum scrie la carte – se duce dracu’ toată teoria, au scris ăia degeaba. Şi doi – că arăţi de te umflă râsul, ca o ţestoasă scăpată din macara (da’ ce dracu’ să caute o ţestoasă în macara?!).

Da, bine, mă rog, ştiu, mai era o variantă, m-am gândit, bineînţeles. Aruncatul pe spate, pe lângă avantajul că poţi să-l execuţi marfă, ca-n bazin, la „fluture” – gestul ăla larg, ca o fâlfâire de aripi –, să leşine de plăcere estetică trecătorii (presupunând că le-ai atras atenţia anterior – „ulterior fiind tardiv”, vorba lui Gâgă) şi să moară de oftică alde Fane Jeg că n-a fost prin zonă, mai are şi atuul că te duci privind tot timpul cerul. M-am gândit. Dar până la urmă mi-am zis aşa: şi ce dacă te holbezi la cer, câtă vreme Cerul oricum nu-i primeşte pe ăştia care-au avut tupeul să decidă ei când şi cum? Şi, pe de altă parte, cerul e mereu acelaşi, pe când lumea de jos e mereu alta, e păcat să n-o obsevi cu atenţie, vorba aia, măcar în ultimul ceas. Şi, la urma urmei, nu suntem făcuţi din pământ? – de ce m-aş întoarce în pământ cu spatele la pământ? Ar fi cel puţin o impoliteţe.

Ştolbă. Toate argumentele astea sunt la ştolbă – de fapt, mi-a venit ideea, mi s-a părut mişto şi asta a fost totul. Că dac-ar fi să-mi caut pe bune justificări, aş zice de pildă că, dacă mulţi îşi calcă viaţa în picioare, eu m-am decis să-mi calc moartea…

Care va să zică, aş mai fi putut publica o carte. De ce oare o fi fost asta prima chestie care mi-a venit în minte? Mai ales că este o prostie, nu aş mai fi putut să public nimic – cine ce naiba mai publică şi, mai ales, cine ce naiba mai citeşte? Cred că e vorba de altceva: aş fi putut să mai scriu o carte. Asta da. Chiar şi mai multe. Vorba iubirii filozofice: ai cu cine, ai unde, ai cu ce – dar de ce?

 

Fragment din romanul „Salutări de la unu”, în curs de apariţie la Editura Vremea

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO