Iartă-mă, mamă
Au trebuit să treacă, iată, trei lungi secunde înainte de-a mă gândi la tine. Dar tu mă înţelegi şi ştii că asta nu înseamnă nimic, pentru că niciodată nimănui niciunde nicidecum gândurile nu i-au venit în ordinea vreunei priorităţi. Ăsta este un lucru pe care mulţi dintre cei din jurul meu n-au vrut să-l priceapă, ăsta este un schepsis pentru care a trebuit să mă lupt la greu. Orgoliu al orgoliilor, totul este orgoliu: oamenilor le place să creadă şi chiar cred că-şi comandă mintea, că în orice moment al vieţii lor se gândesc mai întâi la lucrurile serioase şi abia după aceea (adică după ce oricum n-au rezolvat nimic, căci de când e lumea gânditul a fost un fel de labă tristă) le permit neuronilor să zburde pe teme precum fotbalul, tablele şi ţâţele. Penibilă fasoleală. În realitate, succesiunea gândurilor, la fel ca şi aceea a oricăror alte evenimente, este nouăzeci la sută efectul întâmplării. De ce să ne căcăm pe noi şi să nu recunoaştem că ni s-a întâmplat să ne aminitim un banc la înmormântarea cuiva apropiat, fără ca măcar bancul să aibă vreo legătură cu ultimul drum?
Tu ştiai asta. Tu ştiai totul. Tu eşti cea care m-ai învăţat pe degete relativismul, chiar dacă tot tu eşti aceea care mi-ai deschis poarta spre Dumnezeu. Pentru că nu există nici o contradicţie între omniprezenţa lui Dumnezeu şi dominarea cvasitotală a lumii de către întâmplare. „Dumnezeu nu joacă zaruri!”, ar fi zis Einstein, într-o scăpare de misticism infirmată ulterior, dar oricum nu era el cel care să emită axiome pe această temă. Dumnezeu nu joacă zaruri, dar nici nu stă să decidă dacă felia de pâine cade cu partea unsă în jos. Vreţi un Dumnezeu preocupat de toate rahaturile, implicat în cele mai mărunte gesturi şi întâmplări, obsedat să-şi bage nasul peste tot? Dumnezeu nu joacă zaruri, dar ne lasă pe noi s-o facem. „Iată, aceasta este jucăria pe care m-am priceput eu s-o fac. Să-i zicem Lume. Jucaţi-vă, copiii mei!”
Iartă-mă, mamă. Tot tu mi-ai spus că nimic, niciodată, nici măcar moartea fiinţei celei mai dragi nu poate justifica retragerea din lume de bunăvoie, nu poate scuza sinuciderea. Am fost atât de impresionat de ceea ce spuneai încât nici nu mi-a dat prin gând că, în definitiv, aş fi putut revendica calitatea de fiinţă cea mai dragă ţie…
Da, aveai dreptate, nimic nu justifică actul de a-ţi lua zilele. Aşa cum spunea şi Manuela… o!, Doamne, Manuela… „Viaţa este un dar şi nu e frumos să refuzi un dar”. Numai că viaţa nu este doar un dar, ci şi un însă, dacă-mi permiţi un tâmpit joc de cuvinte. Ba chiar un şi. Ba chiar un deşi.
Am făcut-o, mamă, nu pentru că n-aş fi auzit ce mi-ai spus, pentru că n-aş fi înţeles, pentru că n-aş fi fost de acord ori pentru că mi-aş fi schimbat între timp părerea. Am făcut-o pentru că… Pentru că n-am putut altfel. Pentru că, răsfoind cartea, am apucat fără să vreau mai multe pagini deodată şi am căzut cu privirile peste pagina aia cu „The End” şi n-am putut rezista tentaţiei de a o citi şi mi s-a părut cumplit de stupidă şi atunci ceva s-a învârtoşat în mine şi-a zis “Ba p-a mă-tii!” (fără nici o legătură cu tine, te asigur) şi atunci m-am decis să ies din scenă când şi mai ales cum vrea muşchii mei.
Dar, evident, tu ai dreptate. Dar din dar. Se face. Iad.
Fragment din romanul „Salutări de la unu”, în curs de apariţie la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
