Editura Vremea a început seria de autor Vintilă Horia cu Memoriile unui fost săgetător, jurnal inedit, publicat în 2015, pentru a marca centenarul naşterii scriitorului. Volumului de Memorii i-a urmat antologia de eseuri În căutarea omului total. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Actele colocviului „Vintilă Horia, o sută de ani de la naştere”.
Seria a continuat cu romanul Cavalerul resemnării, cel de-al doilea volum din „Trilogia exilului”, după Dumnezeu s-a născut în exil. Salvarea de ostrogoţi (Prigoniţi-l pe Boetiu), cea de-a treia parte a acestui ciclu, va apărea în curând tot la editura Vremea, în traducerea Ilenei Cantuniari.
*
Când zăpada reîncepu să cadă, Toma se simţi mai la adăpost ca niciodată. Zilele se făceau ceva mai lungi, rezervele sale de combustibil şi de alimente scădeau văzând cu ochii, dar se simţea ca apărat de forţe bine definite împotriva a tot ce îl speriase în cursul toamnei. Ideile lui deveneau mai limpezi, ştia ceea ce mai înainte doar simţea. Anii de închisoare şi izolarea lui actuală căpătau astfel înfăţişarea unei ştiinţe. Se situase de partea cea bună, avea acum conştiinţa clară a participării lui la un joc universal pe care două principii opuse îl jucau încă de la începutul lumii, iar el înţelegea importanţa unei cărţi noi în mijlocul acestei încleştări.
Adesea, noaptea mai cu seamă, când partea întunecată, lumea instinctelor şi a sentimentelor era mai puternică în el decât cea a raţiunii şi a preocupărilor lui diurne, îşi amintea de Malvina şi îl durea tot corpul, la fel ca cel al lui Diaconu sub loviturile miliţienilor săi, însă lui nu-i venea să râdă. Relua, unul câte unul, episoadele întâlnirii lor şi încerca să le retrăiască, încet, nu în străfulgerarea sintetică a amintirii, ci încercând reconstituirea amănuntelor, recreând astfel acele câteva scene care-l marcaseră atât de profund. Gustul acelei femei îi revenea pe buze. Diaconu şi Malvina îi dominau cei doi timpi, la fel de importanţi şi unul şi celălalt. Voia să-şi amintească de vorbele ei, asta era însă mai greu, păstra în schimb în minte modulaţiile vocii ei, în timp ce-i rostea numele, gura ei lipită de urechea lui, cuprinşi amândoi în vâltoarea celeilalte cunoaşteri. Şi simplitatea gesturilor ei, mâinile ei în jurul trupului său sau în faţa focului, degetele ei copilăroase şi amorale, felul ei de a zâmbi după ce-şi dăduse părul la o parte, cu o mişcare a capului, ca cea a unui animal, în dreapta şi în stânga obrazului. Picioarele ei, lungi şi rasate. Era produsul meditat şi modelat în intimitatea genelor, al unor lungi şiruri de întâlniri între bărbaţi şi femei, de-a lungul unor veacuri tenebroase, pe pământuri aşezate pe meridiane ale exilului. Toate veacurile sunt, în sensul ăsta, tenebroase, gândea el, căci asta se petrece noaptea, în adâncul patului, în marginea evenimentelor înregistrate de cronici. O femeie frumoasă vede astfel lumina zilei, după generaţii de încercări aparent hazardate, însă în fond programate în acest scop. Tot aşa un geniu. Ceea ce se zăreşte la suprafaţa lucrurilor, războaiele, legile, capodoperele, nu erau decât produsele acestei incertitudini, sau ale acestei certitudini ale cărei dedesubturi nu le cunoaştem. Cum de se putuseră întâlni în acest stupid, sau poate înţelept vălmăşag? Se vor mai întâlni oare vreodată? Mâine? Peste zece mii de ani?
Îşi închipuia acea întâlnire într-o lume lipsită de constrângeri, cârmuită de înţelepciune, în care libertatea ar fi luat locul constrângerii. Şi-o închipuia la malul mării – de ce marea îi apărea ca un loc protector, curăţat de orice impuritate, scăldându-se, sau în plin soare? Şi o privea trăind, de foarte departe, ca şi cum doar ea ar fi reuşit să se salveze în acel viitor, în vreme ce el era osândit să rămână ţintuit de zidul acestui trecut care nu era altceva decât prezentul lui actual. N-o visa niciodată. În visele sale Dora-Adela era mereu cea care venea să-l consoleze, ca de obicei, şi să-l mângâie, însă visele astea păstrau castitatea realului trăit. Una era iubirea, cealaltă pasiunea. Se gândea la anii care-l ameninţau, la lungii ani de temniţă care-l aşteptau, sau la un viitor plasat în cenuşiul vreunui oraş de provincie tristă, departe de orice posibilitate de a depăşi această antinomie şi de a trăi iubirea şi pasiunea într-o singură explozie a trupului şi a sufletului. Nu era în stare nici măcar să-i conceapă efectul înlăuntrul lui. Această intensitate îl depăşea, îl reintegra meditaţiilor lui literare.
Zăpada căzuse în tot cursul nopţii şi, când deschise uşa spre superba monotonie a peisajului, cerul acoperit părea gata să se dizolve din nou în fulgi mari şi mătăsoşi. Stratul recent de zăpadă redădea prospeţime la tot ceea ce se afla expus sub cerul liber între colibă şi linia orizontului. Era mai puţin frig, iar vântul încetase complet să mai bată. Totul părea blând şi nevinovat, ca vara. Toma luă un sac gol sub braţ şi se îndreptă în direcţia unde fusese lanul de porumb, cu scopul de a căuta sub zăpadă ştiuleţii uitaţi acolo de ţărani şi a-şi spori astfel rezervele. Cu mâinile indiferente la frig, curăţă locul, uşor de recunoscut, căci deasupra movilelor de porumb zăpada modela contururi în înălţime, ca nişte morminte abia schiţate pe întinderea câmpiei, alese cei mai buni ştiuleţi, cei mai tari şi cei mai mari, îşi umplu sacul şi o luă înapoi spre colibă, dar, odată ajuns la capătul ogorului, lăsă în zăpadă sacul şi se-ndreptă spre fermă, atras parcă de amintirea Malvinei, în ciuda făgăduielii pe care o făcuse de a nu se mai întoarce niciodată acolo. Urme de iepuri şi de vulpi, precum şi micile semne triunghiulare, întipărite în zăpadă de picioarele corbilor, păreau că însufleţesc imensitatea îngheţată care vorbea astfel, exprimându-se parcă printr-un alfabet secret, despre viaţa care continua în pustietatea cucerită şi ucisă de către iarnă, dar ale cărei resurse nu fuseseră istovite sub îmbrăţişarea iernii şi care n-aşteptau decât un semn – semnul se înfăptuise deja în măruntaiele pământului – pentru a scutura jugul şi a reînnoi ritmul obişnuit. Şi toate astea îi apărură ca învăluite într-o stranie frumuseţe, în ciuda morţii care le însoţea în toate direcţiile. Din norii întunecaţi şi din frigul care-i făcea să trăiască se născuse zăpada asta albă ce acoperea pământul cu o mantie protectoare, izvorâtă parcă din rău, dar în pofida lui, din moment ce viaţa, chiar şi în adâncul celor mai rele încercări, vecine cu cel din urmă nivel, cel sortit morţii, sfârşea prin a face cale-ntoarsă pentru a reveni la nivelul pierdut. După cum lupii, vulpile, corbii şi vulturii păreau prădători distrugători de viaţă, tot aşa iarna şi orice alt flagel, din străfundul excesului lor, aduceau un omagiu pentru ceea ce este. Dumnezeu este, îşi spuse el, înaintând cu paşi greoi, înfundându-se uneori până la genunchi, el nu are alte atribute şi orice alt adjectiv poate deveni sacrilegiu. Ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede se întâlnesc într-un singur sens îndreptat către un singur ţel.
Nu se vedeau urme ale unei prezenţe umane în faţa uşii, nici printre meri. Liniştea, care învăluia peisajul şi casa, era atât de uriaşă şi de apăsătoare, atât de unică şi de totală, încât Toma se înclină şi-şi apără capul ca dinaintea unei primejdii care ar fi explodat în cer atunci când porumbeii, ca nişte foarfeci mecanice, spintecară aerul deasupra lui. Se afla chiar în faţa intrării principale a casei când zgomotul acesta se produse şi când una din păsări păru că se desprinde din stol şi-i căzu moartă la picioare. O luă imediat de jos. Nu răsunase nici o împuşcătură, porumbelul nu avea urme de rană şi nici o parte a corpului său nu era însângerată. Porumbeii se potoliră din nou de partea cealaltă a casei, apoi aripile cu mişcări încete şi domestice, ca nişte instrumente de lucru, urcară în văzduh şi, odată ajunse deasupra lui, de data asta ceva mai departe, conştiente parcă de primejdie, se întâmplă acelaşi fenomen şi Toma se duse să culeagă de pe jos pasărea doborâtă printre meri. De data asta avea capul zdrobit de un obiect greu, o piatră fără-ndoială, supravieţuitorii se duseră să se aşeze mai departe, îşi reluară zborul spre miazăzi şi dispărură în depărtare. Toma lăsă cele două păsări ucise pe scară şi se năpusti în fugă în spatele casei, unde nu dădu decât peste nişte paşi în zăpadă, făcând parcă corp comun cu alfabetul general al iernii, paşi mici îndesaţi şi apropiaţi unul de altul, arătând fuga băiatului dincolo de domeniu. Ajuns la capătul pomilor, la marginea fermei, pe urmele lui, îl văzu galopând peste troiene călare pe un căluţ murg, contopindu-se cu acea fantomă săltăreaţă, îndepărtându-se cu o viteză de necrezut de-a lungul unui soi de drum care părea că şi el aleargă înspre satul nevăzut. Era fără-ndoială acelaşi băiat care-l lovise la cap toamna trecută, sub nuc. Lovitura aceea îi adusese ajutorul Malvinei, de data asta însă nu mai era nimeni acolo. Se-ntoarse spre casă, îi dădu ocol, bătu la cele două uşi, strigă, dar nici un fum nu ieşea de pe coş, iar zăpada rămăsese neatinsă în jurul casei. De ce îl cruţase de data asta băiatul? Cei doi porumbei pe care-i luă cu el, nu fără o anume repulsie, calzi încă de viaţă, păreau un dar. Poftim scuzele mele, părea că spune acel omagiu picat din cer. Şi o rupsese la fugă pentru că se temea de el, sau de vreun gest de răzbunare.
Toma încercă să-şi amintească chipul copilului, căci îl zărise, fie şi numai preţ de o clipă, când întorsese capul înspre partea de unde îi venise primul proiectil, cu două luni în urmă. Avea nişte ochi plini de ură şi ironici totodată, deasupra praştiei aţintite spre el, o singură mişcare producând întinderea celor două elastice, zgomotul ca de bici şi apoi durerea şi bezna. Un cap ciufulit, desenat parcă pe galbenul frunzelor de toamnă, şi asta era tot. Putea să aibă între doisprezece şi paisprezece ani, mai curând doisprezece fără îndoială judecând după talie şi înălţimea la care îi ajunseseră părul şi privirea, un copil aşadar la începutul adolescenţei, condus în violenţa lui de dorinţa de a apăra nucii, merele, via şi porumbeii, care se găseau oarecum sub protecţia lui şi la care venea probabil să caute un supliment de hrană sau de aventură. Locuia aşadar în sat, deci nu prea departe, şi dispunea de un cal care-l însoţea şi-l ajuta să învingă distanţa, iar acum iarna, şi zăpada. Bărbat deja, căci era dispus să se bată pentru a-şi apăra bunurile şi chiar să fie generos, din moment ce tocmai îi dăruise o parte din avuţiile lui. Îl consideră de acum un posibil aliat, sau un prieten, mai degrabă decât un duşman ca până atunci. Cine ştie ce se ascunde îndărătul acestei apariţii şi înapoia acestui conflict în care, în fond, Toma fusese întotdeauna mai tare? Şi ce raport să stabilească între băiat şi Malvina, care nu fusese surprinsă de eveniment şi care nu voise niciodată să vorbească despre el? Niciodată, asta însemna prima şi ultima lor întâlnire. Acest amănunt, ca şi tot restul, rămăsese în beznele inexplicabilului. Malvina, ea însăşi, era inexplicabilă.
Ajuns la el acasă, băgă cei doi porumbei în zăpadă, lângă intrare şi medită îndelung, aşezat în faţa focului, asupra modului în care avea să-i prepare a doua zi, lipsit cum era de orice experienţă culinară. Se hotărî pentru soluţia cea mai elementară şi cea mai bine adaptată împrejurării: să înfigă cele două păsări în aceeaşi frigare, după ce le va fi scos măruntaiele şi le va fi împănat cu un măr şi câteva bucăţele de slănină. Însă operaţia în sine era ceea ce-l tulbura cu adevărat – să taie în carne, să jumulească, să cureţe pe dinăuntru, să se mânjească de sânge, să ia oarecum contact cu moartea ascunsă în acele organe în care avea să-şi bage degetele pentru prima dată în viaţă. Dar şi asta putea fi considerat ca o punere la încercare şi totul, praştia, Malvina, porumbeii, adolescentul cel crud, răzbunător şi generos, îi apărură încărcate de un sens care depăşea simplul lor aspect de fapte zilnice, ca şi propria lui prezenţă în colibă şi suferinţele lui trecute şi probabil viitoare, ce unduiau şi se îndepărtau la orice mişcare vitală, pentru a face loc cunoaşterii şi iubirii. Îşi aminti de o frază din manuscris, transcrisă deja de câtva timp: „un regim capabil să desfiinţeze cunoaşterea şi iubirea va desfiinţa omul”. Era adevărat, omul nefiind comunicare, aşa cum mediile universitare din Vest se înverşunau s-o spună, căci albinele, delfinii şi elefanţii aveau şi ei codurile lor şi comunicau fără dificultăţi în cadrul ambianţei lor, pe când a cunoaşte şi a iubi şi, mai cu seamă, a cunoaşte şi a descrie actul cunoaşterii şi cel al dragostei erau caracteristice pentru fiinţa umană. Şi cu cât o circumstanţă istorică era mai dificilă şi mai antiumană, cu atât mai mult provoca în fiinţele umane compensarea prin cunoaştere şi prin iubire, ceea ce reprezenta, la urma urmei, un pas înainte, în pofida aparenţelor contrarii.
Este absolut indispensabil ca noi să ne iubim unii pe alţii, spunea Poetul. Erau şase în celulă, trei pe o parte şi trei pe cealaltă parte, aşezaţi pe marginea paturilor de jos, rigizi, înţepeniţi în postura aceea cvasi-militară de către regulamentul interior, izolaţi de restul lumii, deci condamnaţi de către noua lege la a nu mai cunoaşte şi a nu mai iubi. Poetul le vorbea ceasuri întregi, sau le recita din versurile pe care le compunea în timpul nopţii şi pe care se obişnuise să şi le întipărească în memorie, devenită prodigioasă în lipsa creionului şi a hârtiei. Trebuie să transformăm văgăuna asta în sursă de cunoaştere şi iubire, spunea el, nu există doar femeile pe lumea asta, mai sunt şi cunoştinţele, prietenii, maestrul, discipolii, realitatea vizibilă şi invizibilă, toate astea trebuie să vă deprindeţi să le iubiţi. Ei vor să distrugă dragostea, noi o vom păstra vie chiar aici, în sânul urii. Şi le vorbea despre filosofi şi poeţi, acordând astfel cunoaşterii rolul ei de proteguitoare, în inima ignoranţei organizate. Îi gravau cele mai bune poeme pe sticle, a căror suprafaţă o transformau în tăbliţe de ceară, după moda anticilor (Ovidiu la Tomis, spunea Poetul, îşi scria versurile pe tăbliţe cerate, zgâriindu-le cu un stilet din lemn sau din metal în chip de pană sau de creion) ca pe vremea când tiparul nu fusese încă inventat. Revoluţia, fidelă destinului şi numelui ei, îi silea la această întoarcere. Frecau cu săpun suprafaţa unei sticle şi, atunci când săpunul se întărea, scriau pe deasupra poemul, încrustând cuvintele în masă ca într-o ceară, cu ajutorul unui cui care slujea drept pană. Iar sticla, devenită purtătoarea unui mesaj poetic, circula de la o celulă la alta, de la o închisoare la alta, sau lua calea lumii din afară şi versurile acelea deveneau cunoscute în lumea întreagă. Foi clandestine le transmiteau restului ţării şi în străinătate, unde scriitori în exil le traduceau şi le publicau în cărţi sau reviste.
Îşi amintea de acele ore de lucru intens, în liniştea secretă a celulei, lungile după-amiezi de iarnă, când Poetul dicta rar ultima lui poezie, iar o mână devotată o înscria pe suprafaţa săpunită a sticlei. Sau îşi amintea de aceeaşi voce vorbind, şoptind aproape cuvintele unei lungi conferinţe asupra misticilor germani, asupra cronicarilor români din secolul al XVII-lea sau asupra esoterismului lui Dante. Toma relua şi continua adesea temele Poetului. Sau se făcea auzită în întuneric vocea altuia recitind poemele lui Mihai Eminescu, de la cap la coadă, toate poemele sale, începând cu Rugăciunea unui dac şi până la Scrisoarea a patra. Fiecare ştia câte ceva, îşi aducea aminte, memoria devenea tot mai bună, vastă şi fidelă, iar zilele treceau în colţul acela pierdut din cloaca penitenciară, ca şi cum universul, cu întreaga sa frumuseţe şi înţelepciune, s-ar fi concentrat acolo.
Adormi cu amintirea asta în gând.
Fragment din partea a doua a romanului „Salvarea de ostrogoţi (Prigoniţi-l pe Boetiu)” de Vintilă Horia, în curs de apariţie la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
