Anul trecut, cam pe vremea aceasta, eram în Leuven (Belgia), astfel încât, de Paşti, am profitat din plin pentru a ne îmbiba - eu şi familia - de atmosfera locului.
Trebuie să reamintesc: în 2011 Sărbătoarea Paştelui catolic s-a suprapus cu Paştele ortodox. Aşadar, a fost un moment important pentru toată lumea, inclusiv pentru protestanţi, care, în Belgia, sunt destul de mulţi. Pentru cine nu ştie, şi lutheranii şi reformaţii (calvinii), principalele confesiuni protestante europene, sărbătoresc Paştele în acelaşi timp cu catolicii. De altfel, în Belgia sunt recunoscute toate religiile majore, inclusiv cea buddhistă. În ordinea sprijinului pe care-l primesc de la stat, care se petrece în funcţie de numărul aderenţilor, principalii beneficiari sunt: catolicii, musulmanii, protestanţii, ortodocşii, anglicanii. Cum în micul orăşel universitar nu este decât o biserică ortodoxă, după ştiinţa mea, şi aceea rusă, mi-am zis că merită să vedem şi altceva. Este adevărat, există câteva biserici creştin ortodoxe româneşti în Bruxelles sau în apropiere; oraşul Leuven, în care eu, soţia şi băieţelul nostru am locuit timp de trei luni fiind situat la vreo 30 de kilometri distanţă. Am considerat însă că este mai important să fim în mijlocul celor din Leuven.
Cu toate acestea, morbul curiozităţii avea să-mi joace feste. O prietenă a noastră, tot româncă, bursieră, ca şi soţia mea, a Universităţii din Leuven, tocmai descoperise o biserică coptă. Ne-am propus aşadar să mergem în seara Paştelui la copţi, tocmai fiindcă era ceva inedit pentru noi. Previzibil, ca şi în cazul numeroaselor biserici ortodoxe, lăcaşul de cult al Bisericii Copte din Leuven este o veche biserică catolică, între timp abandonată. Nu voi intra în amănunte legate de istoria acestei Biserici monofizite. Mai important este să ştim că deţine un patrimoniu fabulos, considerat un fel de "fosilă vie", referitor la creştinismul primelor veacuri. Astăzi copţii sunt creştinii Egiptului, vorbesc arabă şi - după cum arată întreaga media - sunt dramatic persecutaţi de musulmanii egipteni, majoritari. Cu toate acestea, sângele apă nu se face...
Am ajuns la biserica respectivă cum nu se putea mai bine - cu doar vreo jumătate de oră mai devreme de începerea slujbei religioase. Am vorbit cu cineva care părea un om din stafful locului, chiar dacă nu era preot, pentru a cere permisiunea. Mi-a spus într-o franceză impecabilă - mai degrabă cu accent parizian, ceea ce nu prea întâlneşti nici măcar la Bruxelles - că putem participa, fără probleme. Slujba urma să înceapă la ora 20.00 şi să ţină până la 1.00 noaptea (cred). Am sunat-o pe soţia mea, care nu era departe, şi a venit şi ea aducându-l şi pe fiul nostru de doi ani, pe-atunci. În biserică începeau să sosească credincioşii - nu s-au adunat mai mult de vreo 30 până să înceapă ceremonia. Spre deosebire de ortodocşi, aici femeile stăteau în partea din dreapta a navei bisericii, cum priveşti altarul, iar bărbaţii în stânga - deci exact pe dos. De asemenea, ca şi la ortodocşii care respectă Tradiţia, femeile intră în biserică având capul acoperit.
La un moment dat slujba a început şi în altar a apărut un preot în veşminte simple, foarte frumoase, cu alură de monah. Foarte închis în sine, preotul părea să slujească mai degrabă undeva înlăuntrul fiinţei (sale) decât în afară. Prima noastră problemă a fost însă că nu înţelegeam absolut nimic din ceea ce se întâmpla! Ceremonia se desfăşura în limba arabă, iar pe un ecran plasat undeva în faţa altarului se traducea din când în când câte-o frază de rugăciune în olandeză - limba regiunii în care ne aflam.
Dar marea supriză abia urma să vină. În biserică mai erau câţiva copii, unii chiar de vârsta fiului meu, alţii ceva mai mari. Cred că unul chiar în braţele maică-sii. Cum nu s-au văzut babă frumoasă şi copil cuminte, în mod evident, după primul sfert de ceas, în pofida atenţionărilor părinţilor, copiii au început a se agita. Unii mai alergau prin biserică, alţii se bâţâiau ori orăcăiau. Imediat a apărut o adevărată trupă de şoc formată din 3-4 indivizi, de parcă erau bodyguarzi, care se agitau mai ceva decât copiii, încercând să-i domolească pe cei mici, şi, mai ales, să atenţioneze părinţii, cu duritate specifică. La un moment dat, a început şi copilul nostru a se lua după ceilalţi şi, cu toate stăruinţele soţiei (căci erau împreună în zona destinată femeilor), n-am scos-o la liman. Cum nu era prima noastră experienţă de acest fel, lecţia era ştiută: singura soluţie fezabilă era să iasă afară. În acest timp, un comando format din 2-3 oameni de ordine tocmai se apropia vijelios de nevastă-mea şi de copil. Astfel încât nu mai ştiai cine deranjează ceremonia religioasă: copilul sau bodyguarzii. Cum ai mei tocmai erau aproape de ieşire, comandoul nu i-a iertat şi a luat-o după ei! În mod evident, am ieşit şi eu val-vârtej în timp ce, instinctiv, îmi reaminteam deja câteva lovituri din cei câţiva ani de arte marţiale pe care-i am în spinare...
În fine, nu s-a peterecut nimic spectaculos. Dar, subiectiv ca orice părinte, bag mâna-n foc: al nostru nu a fost nicidecum mai gălăgios decât ceilalţi. Singura diferenţă era, poate, de limba în care orăcăia - ceva mai aproape de limba română. Cum blândeţea şi atitudinea faţă de copii sunt criteriile care chiar contează pentru viaţa unui creştin, din punctul meu de vedere, am decis scurt să părăsim locul. Am ajuns la ceea ce iniţial consideram varianta de back-up, anume biserica centrală din Leuven, de rit catolic (foto 1).
Aceasta este impresionantă, uriaşă precum Biserica Neagră din Braşov, să spunem, iar amplasamentul de poveste: Piaţa Centrală a oraşului, în care clădirea primăriei este, se spune, una dintre cele mai frumoase din întreaga Belgie (foto 2). Ceremonia religioasă începuse aici de vreun ceas şi urma să mai dureze încă pe-atât. A fost una dintre cele mai faine slujbe catolice la care am participat. Chiar dacă în biserică nu erau mai mult de 200-250 de oameni (adică toate scaunele şi băncile ocupate). Un cor de-a dreptul îngeresc cum rareori mi-a fost dat să aud. Atmosfera de reală comuniune, întărită de credincioşii care participau activ, mai ales către final, cu ocazia oferirii împătăşaniei. De puţine ori mi s-a întâmplat - creştin ortodox fiind - să-mi pară rău că totul s-a terminat aşa repede. Nu mai spun că fiul nostru a tăcut mâlc, fascinat şi el - poate - de corul bisericii.
La ieşire aveam să descopăr: dacă dădeai o strigare în piaţă, numai de la mesele aflate în jur putea să aduni mai mulţi oameni decât cei aflaţi în biserică! Şi nu era cea mai mare piaţă a oraşului! Brusc, mi s-a făcut dor de ai mei, care, orice s-ar spune, măcar din an în Paşti participă cu (aproape) toată suflarea la slujba de Înviere...
A doua zi aveam să înţeleg că nici măcar cei din biserica centrală nu erau cu toţii localnici. Observasem încă din seara precedentă câteva zeci de oameni îmbrăcaţi în splendide constume tradiţionale. Prima zi de Paşti a însemnat şi o serbare locală la care au participat invitaţi din mai multe ţări din jur. Dar şi de mai departe - inclusiv din Bulgaria (cred că erau singurii ortodocşi -foto 3). Fiecare delegaţie a cântat şi a trasmis mesaje de felicitare în biserică, apoi au ieşit cu toţii într-o mică paradă până în Piaţa Centrală şi s-au pus pe dansat (foto 4-6). O fotografie de familie, finală, cu toţi participanţii (foto 7), arată un lucru asupra căruia nu încetez să mă minunez: ce frumoşi pot fi oamenii!...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
