Ziarul de Duminică

Scriitorul tineretului

Scriitorul tineretului

Scriitorul tineretului

19.08.2010, 23:52 279

Supleantul* e cea mai dificilă carte din bibliografia lui PetruPopescu: dar nu pentru cititori (imediat captaţi de scriituraalertă şi directă), ci pentru autorul însuşi, care a tot amînat săo scrie, cumva timorat de subiectul său atît de sensibil.

Pînă şi pentru impetuosul şi extrem de pragmaticul prozator, afost greu să transforme acest subiect de consistentă bîrfădîmboviţeană (relaţia lui cu Zoia Ceauşescu) într-o temă trasă dinviaţă în literatură, căreia să-i dea un profil epic, păstrîndu-itotodată conturul documentar. În plus, această legătură ce aalimentat invidii ale mai bătrînilor oportunişti şi legende urbaneale generaţiei următoare a schimbat vrînd-nevrînd imaginea publicăa unui scriitor obligat să opteze între ipostaza de erou victimizat(nonconformist, liberal, strîns în chingile dure ale regimului) şicea de ins privilegiat, cu acces direct la budoarul Puterii.
La treizeci şi cinci de ani de la consumarea idilei (sau ce o fifost), Petru Popescu îndrăzneşte să abordeze delicatul episod dinviaţa şi cariera sa. Şi o face nu printr-un interviu în care săvorbească deschis şi amănunţit despre această pagină din trecut, citot cu armele şi mijloacele scriitorului, cu minciunile lui"sincere", cu modalităţile multiple şi flexibile ale romanului.Supleantul este un roman, dar unul cu personaje şi situaţii reale.Pe de altă parte, personajele şi situaţiile din carte sînt reale,dar nu într-un mod strict şi într-o compoziţie omogenă. Ele se vădficţionalizate pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, astfelîncît, la sfîrşit, lectorul va şti mai mult despre felul în carevorbea Nicolae Ceauşescu şi cel în care se comporta Tovarăşa lui,decît despre relaţia propriu-zisă dintre "fiica puterii" şi"scriitorul tineretului".
Acest efect de înceţoşare a unui cuplu urmărit pe întreg parcursulcărţii e în sine remarcabil. Petru Popescu stîrneşte din noucuriozitatea publicului pentru istoria lui, veche, cu Zoia; şi,actualizînd-o într-o astfel de formă-amfibie, o face să seestompeze pe măsură ce o rulează. Există aici un coeficient depudoare (între timp, femeia decăzută după Revoluţie din statutul eia murit), dar şi unul de jenă personală. Trebuie, chiar, să n-aideloc sentimente pentru a face din fosta iubită un personajmalefic, care ţi-a prins inocenţa în pînzele-i de păianjen. La dataîntîlnirii lor (începutul anilor '70), Zoia Ceauşescu era preatînără şi normală pentru a fi o fiară, iar Petru Popescu erasuficient de priceput în a suci minţile cititorilor, ca şi pe alefemeilor, pentru a mai fi luat drept o privighetoare...
Foarte interesantă mi se pare, de aceea, bipartiţiaautorului-personaj în registrele sensibil diferite aleSupleantului. Vocea lui se aude fals, strident, în aproape toateminidiscursurile şi pseudoanalizele pe care le montează în carte;şi bine înscrisă în registrul autenticităţii sau alverosimilităţii, atunci cînd Petru Popescu se uită ca Autornarcisist şi procedează la "simpla" realizare a cadrelor luicinematografice. Romanul începe şi sfîrşeşte foarte rău, pe aceastăvoce "din cap" a prozatorului, care ţine să ne explice cum trebuiesă-i citim noua proză şi cum să-i înţelegem filozofia. Invitaţiafăcută cititorului retractil, sperios, m-a făcut mai întîi să rîd,după care am avut un recul de îngrijorare. Nu cumva Petru Popescunu mai ştie să scrie în româneşte? "Veniţi. Veniţi. Intraţi.Intraţi în cuvintele mele. E loc. Spaţiul dinăuntrul lor, din toatecuvintele împreună şi din fiecare cuvînt în parte e plin deadîncime. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la cuvinte: au deschideri, auorificii. Puneţi ochiul la fanta cuvîntului, ca la vizeta uşii.Priviţi înăuntru: e spaţiu, unul viu şi plin de mişcare. Vi se parneîncăpătoare cuvintele?" (p. 10). Acestea, da... Scrisoarea cătreZoia, din finalul epistolar al cărţii, are formulări şi mainefericite: "Querida Zoia, compañerita, eu vreau să scriu, scrisulmi-e limba, scrisul mi-e ţară. Enormitatea spaţiului e chezăşiafaptului că voi continua să scriu: lumea e atît de nesfîrşită, amatîta spaţiu de cucerit! Şi am să-ţi fac o mărturisire: în România,spaţiul meu de viaţă era numai scrisul - am încercat cît am pututsă-l lărgesc, şi totuşi să-mi păstrez ignoranţa şi inocenţa. Cum aşputea scrie fără inocenţă şi fără imaginaţie acel copilăros vis şidor al spaţiului?" (p. 254). "Cutezătorii" reloaded.
La acest capitol, al unei rizibile inadecvări, se listeazămajoritatea consideraţiilor auctoriale legate de "dacismul" luiNicolae Ceauşescu, "golgota româncelor" ori "seminţia românilortineri", legată de glie pe "moşia lui piticu'". În sertarul cel maide jos al Supleantului va intra şi capătul de acţiune din roman,conspiraţionist-senzaţionalist într-un mod aproape ordinar.Refuzînd avansurile diavoleşti ale tovarăşului Anton, membru într-oreţea ce conduce lumea şi de care Ceauşescu nu prea ştie, Petru îlloveşte în bărbie cu o maşină de scris marca Olivetti, primităcadou de la Zoia, după care fuge în ciorapi precum JohnMcClane-Willis şi taie hăţişul spre rîul peruan Apurimac, trecîndpoduri de liane ca John Rambo-Stallone.
Nu neadevărul faptic deranjează în primă şi ultimă instanţă aici(în realitatea prozaică, Petru Popescu s-a întors bine mersi acasă,în România Socialistă, din turul sud-american făcut în 1973 cusuita lui Ceauşescu), dar prostul-gust al scenelor virile, brodatepe fantasma unui eroism hollywoodian de care escu al nostru nu s-aînvrednicit. Şi mai sînt neadevăruri "punctuale" şi carenţe deconstrucţie ale cărţii. În primii ani ai deceniului opt, scriitorultineretului avea mai multe cărţi publicate decît cele două romanecurajoase menţionate în mod repetat de către autorul-protagonist.Cît priveşte penuria alimentară şi mizeria generalizată invocate încartea de faţă, ca motiv de fugă în Vest, acestea au venit maitîrziu, în anii '80: Petru Popescu nu se poate servi de ele decîtprin anacronism.
Şi totuşi, în pofida acestor hibe artistice şi retorismeatitudinale, Supleantul e un roman pe alocuri foarte bun, făcut -ca toate celelalte proze ale scriitorului româno-american - săplacă. Dacă excludem finalul (evident lipit) cu ispitirea lui Petruşi fuga lui spre jungla libertăţii, întreaga călătorie tovărăşeascăprin ţări socialiste ori capitaliste ale Americii de Sud esteexcelent narată. Autorul care şi-o reaminteşte cu tot cu personajulde douăzeci şi opt de ani care era pe atunci ştie s-o taie şi s-oexpună în secvenţe ingenios alternate, prin ritmul diferit altraversării acţiunii şi prin perspectivele celor implicaţi înturneul comun.
Perechea conducătoare e centrul tare şi rezistent al acestortablouri vivante, care se schimbă rapid, în funcţie de comenzile şicapriciile lor. Nicolae şi Elena Ceauşescu sînt cele mai puternice,la propriu şi la figurat, personaje ale romanului - şi aceastăperformanţă a autorului merită o subliniere. Ca un prozatorveritabil, Petru Popescu se desprinde de clişeele, prejudecăţile şi"post-judecăţile" noastre, de propria aversiune faţă de aceste douăfiguri istorice, pentru a le prinde componenta tipologicădistinctă, după ce a avut posibilitatea de a le observaîndeaproape. Cu figura "îngrăşată" de plăcere la fiecare laudădeşănţată şi la recunoaşterile excepţionalelor lui merite, cu faţaşi forţa "îmbufnată" cu care primeşte explicaţiile unui supleant decare s-a amorezat Zoia lui, cu "burzuluiala" curioasă ceelectrizează spaţiul întîlnirilor la vîrf şi îi tensionează petoţi, cu exploziile de furie combinate cu o perfectă stăpînire desine, tovarăşul prim, Şefu', el (mereu cu italice), Supremul, seimpune dictatorial şi în romanul lui Petru Popescu, nu numai înlumea pe care autorul a lăsat-o în urmă. Dar viaţa şi ficţiunea sebifurcă încă o dată. Dacă în realitate Elena Ceauşescu a echivalatcu Cabinetul 2, în Supleantul se produce o rocadă. Personajulrealmente memorabil al întregii afaceri (non)ficţionale e Tovarăşa.Fiecare apariţie a sa e izbitoare, deşi prozatorul fixează de labun început prototipul cărnos şi osos, mahalagesc şi ţărănesc, alacestei bestii care-şi bestializează consortul. Dictatorul mărunţelde statură apare adesea neliniştit şi febril, hiperactiv şibîlbîit, "apucat". În schimb, perechea lui, şi atunci cînd ţipă deîngheaţă miliţianul în gheretă, are un calm înfiorător, emanînd oputere fără limite şi o răutate aidoma. Să vedem cîtevafotograme:
"Deodată, parcă îmi ia foc privirea: a intrat în cîmpul meu vizualtovarăşa Elena, într-o rochie din lamé şi cu o poşetă tot din laméoglindind candelabrele. Poartă şi ea barete peste umerii dezveliţi,dar acestea sînt mult mai late, şi umerii mult mai cărnoşi... Domulpărului tovarăşei e extrem de înalt... poartă pe cap un fel debijuterie diademată, despre care parcă am auzit că i s-a făcutcadou într-o vizită în Iran... - Vă distraţi? întreabă tovarăşaElena spre noi doi. Totul e mare în ea, doar ochii îi sînt mici şiplini de rapiditate. Îmi zîmbeşte ca o mătuşă examinînd bărbaţiitineri la o horă." (pp. 152-153); "Cînd tovarăşa e mulţumită deperformanţa lui tovarăşu', îl aprobă uscat şi succint: «Bine, te-aiimpus.» Cînd nu e mulţumită, mîrîie: «Nu te-ai impus!»" (p. 168);"sînt foarte ţinători de minte, mai cu seamă ea: o întîrziere, aunui avion ori a unui chelner, o face să spumege şi se uită larespectivii, chelner ori preşedinte de companie aeriană, parc-arface în minte o crestătură pe un par: la trei crestături, eştidemis! (...) Cînd e extrem de pornită, ea îl biciuie pe el cu ofrază nimicitoare: «Te-ai lăsat călcat în picioare!» Şi el, eltermină pe cineva, cinci minute mai tîrziu. Are de unde." (p.169).
Şi securistul Coman, "hindusul", e o figură interesantă în acestroman erotic şi retoric, ideologic la modul primitiv ceauşist şicare dă palpitaţii ca un thriller fără sînge (sugînd sîngelefiguranţilor, prin teroarea de sus în jos). Dincolo însă decalităţile şi defectele romanului, aflate la paritate, se plaseazăcalitatea experienţei care l-a generat. Autorul-personaj s-a pututuita cu atenţie la o Gorgonă autohtonă, seducîndu-i fiica,linguşindu-i soţul, părînd în acelaşi timp un tovarăş de încredereşi un spirit rebel, fugind apoi în lume, scriind acum o carte;modificînd, altfel spus, mitologia.


*) Petru Popescu, Supleantul, Editura Curtea Veche/ Jurnalul,Bucureşti, 2009, 256 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiaruniversitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şiconsilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară înAdevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară(2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei îndialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziareleEvenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio RomåniaCultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor înFilologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o tezădespre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere(Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut alUniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" alAcademiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie.Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån.Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literaturăromånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literarăal Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu OctavianPaler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO