La 16 /28 mai 1892 Ferdinand îi scrie lui Carol I , de la Sigmaringen, că a cunoscut-o pe Missy mai îndeaproape şi „îmi place tot mai mult pe zi ce trece, este într-adevăr cu totul fermecătoare”.. Ferdinand n-o găseşte deloc prea adolescentă, prea copilăroasă. Pleacă cu ea la Postdam. De aici îi scrie regelui că s-a hotărât să vorbească despre Missy ca despre mica şi iubita lui logodnică. „Trebuie să mă socotesc cel mai fericit om de pe pământ. Zilele petrecute la München au apropiat inimile noastre şi ieri, la dineul de după paradă, mătuşa m-a întrebat dacă vreau să vin până la ea, unde... am stat ceva vreme... Am stat ceva vreme singuri şi fără multe cuvinte, ce pot să-ţi mai spun ne-am pomenit unul în braţele celuilalt. Abia pot să realizez ce s-a întâmplat, aşa de repede a mers totul şi s-a decis norocul meu”. Era 21 mai /2 iunie 1892. Ferdinand simte nevoia să reţină această dată. „Mica mea Missy, pentru mine ea este, fireşte, fiinţa cea mai desăvârşită, ea este aproape un copil şi totuşi atât de raţională pentru vîrsta ei şi o nepoată mai drăguţă nu ai fi putut să-ţi doreşti”. La supeul de pe Pfaueninsel (Insula păunilor) Wilhelm al II lea, foarte binevoitor cu cei doi tineri,a ridicat paharul în sănătatea lor ca proaspăt logodiţi. „ O bucurie care sporeşte şi mai mult fericirea mea este gândul, că după îndelungi strădanii şi speranţe s-a împlinit dorinţa de suflet a iubiţilor noştri români şi eu sunt ferm convins că mica mea logodnică va cuceri de la bun început toate inimile, aşa cum, a cucerit-o şi pe a mea. O fiică atît de îndelung şi aprig dorită nu poate aduce ţării decât noroc.”. Pleacă cu Missy şi cu mama ei la Coburg, iar de aici la Sigmaringen. În scrisorile către Carol iscăleşte „mereu al tău nepot ascultător şi devotat şi peste măsură de fericit”.
Din Sinaia şi apoi de la Veneţia, Milano, Paris, Elena Văcărescu nu înceta să-şi strige dragostea pentru tânărul principe. „Ah! Căpitane drag, te ador, te ador în tăcerea ta elocventă în modul superior în care stai rezervat. Tu eşti omul pe care trebuia să-l întâlnesc pentru a crede în forţa binelui şi a o face să acţioneze în vreme ce forţa răului se agită în jurul meu. Tu eşti îngerul meu, viaţa mea, lumina mea, tot ce sunt. Credinţa în tine mă face la fel de puternică, ca o rugăciune ascultată de Dumnezeu şi pentru că eu cred în tine; mă rog şi sunt consolată. Îţi voi trimite poezii şi descrieri poetice ale Veneţiei. Spune-mi dacă aşa ceva nu te plictiseşte...”. Sau: „Când bunul Dumnezeu va binevoi să ne aducă din nou împreună va fi sărbătoare, sunt sigură, chiar şi în ceruri, iar lucrurile de pe pământ cele care ne-au făcut să suferim, vor dispare sau vor păli în depărtări de strălucirea fericirii noastre. Dacă ai putea ca în timpul absenţei noastre să revii pe lângă rege la Sinaia, l-ai putea convinge de multe lucruri fără a te lăsa tu convins de contrariu. Vei rezista la toate presiunile şi prezenţa ta ar fi poate utilă... Tu eşti abil şi perspicace, tu ştii când să tergiversezi şi când să găseşti momentul favorabil. Şi de altfel Dumnezeu ne îndrumă. El înţelege şi decide. Eu nu vreau să mă las antrenată de dorinţa mea nebunească de a te vedea, dorinţă care mă copleşeşte. Mă las mîinilor tale binecuvântate. Ştii că te iubesc, că am suferit şi că te voi iubi mai presus de orice, în fiecare zi tot mai mult”... Şi, în aceeaşi scrisoare: „Scrie-mi repede. Sunt o epavă când n-am nicio veste de la tine. Mocuţă eşti adorabil, dragostea mea, am motive, multe motive, să te iubesc atâta. Îngrijeşte-te dragule şi revino-ţi la condiţia de gigant care smulge toate ierburile rele ce ne închid drumul”... Ce anume oare a determinat această schimbare de atitudine la Ferdinand, şi mai ales una atât de bruscă? Ferdinand nu era totuşi Casanova. În scrisorile lăsate de el nu se întrevede un răspuns. Nici în alte pagini rămase. Este limpede că întâlnirea cu Maria a jucat un rol esenţial. Nepoata preferată a reginei Victoria i-a plăcut incontestabil. A fost chiar un coupe de foudre. Cunoscând-o, Ferdinand şi-a dat seama cum o femeie poate într-adevăr să comunice frumuseţe, inclusiv fizică (ceea ce Elena nu-i oferise). Şi-a dat seama şi de faptul că această frumuseţe e lângă el, e a lui, cât să întindă mâinile amândouă şi s-o prindă în braţe. Pe măsură ce această senzaţie creşte în el, imaginea Elenei dispare. De la Londra pleacă spre Breslau pentru o zi. Se duce seara la teatru. Şi ochii lui caută tot frumuseţe în jur. Numai frumuseţe. Vede pe scenă câteva actriţe mai în vârstă. N-are nicio milă pentru vârsta lor. Ele sunt „muieri bătrâne şi scârboase (care) ţopăiau încoace şi încolo şi croncăneau cu nişte voci răguşite. În tot localul nu găseai nicio singură figură drăguţă”. „Eu îmi încep din nou viaţa de călugăr, să sperăm că n-o să dureze prea mult. Cine ştie, poate de Crăciun dorinţele mele s-ar putea împlini. Dacă vrea Dumnezeu, iarna viitoare va fi ceva mai plină de viaţă şi nu mai eşti atât de singur când stai împreună cu femeia iubită.” Sunt rânduri pe care le scrie de la Sinaia fratelui său Carlo. E de observat că, deşi întors în peisajul şi atmosfera Peleşului, până nu demult şi ale Elenei Văcărescu, iubita lui, Ferdinand nu mai are nicio amintire despre ea. Nici o amintire suficient de puternică pentru a fi evocată. Unchiului său Friederich von Hohenzollern, nici lui nu-i pomeneşte nimic de Elena. Îi pomeneşte însă de Maria, cerându-i o fotografie de-a ei pentru regele Carol. Lui îi povesteşte că iarna următoare va fi la Coburg şi va fi căsătorit. „Aici în ţară această căsătorie este cel mai dorit lucru imaginabil.”
Maria de Edinburgh nu este o persoană cu totul necunoscută. Presa i-a publicat portretul, şi Ferdinand critică cu asprime pe gazetarii care tulbură vieţile oamenilor. Viaţa în timpul iernii e monotonă la Bucureşti. El îi spune unchiului că a preluat comanda unei companii şi îşi ocupă în acest fel cea mai mare parte din timpul unei zile. Seara citeşte ziare şi joacă partida lui de biliard cu unchiul sau merge la teatru. Doar că repertoriul i se pare mediocru. De fapt, Nando se găsea în freamătul aşteptării iubitei. Într-o atare stare nimic nu-i cădea cu tronc. Şi, de fapt, nimic nu-l interesa decât gândul la iubită şi conţinutul următoarei scrisori pe care avea de gând s-o scrie şi să i-o trimită. Cu câteva luni mai înainte scria altei iubite. Sentimentul era acelaşi, doar că îşi schimbase direcţia şi persoana căreia i se adresa. E senzaţia pe care o avem cu toţii, supuşi capriciilor sentimentelor care ne emoţionează viaţa.
Pe la sfârşitul lunii noiembrie 1891 află că iubitei sale Maria îi face curte un alt bărbat. Care părea să aibă şi succes. Bărbatul era unul dintre fiii marelui duce Mihail Nicolaevici. „Se pare că el are intenţii serioase cu Missy.” Nando îşi face curaj singur: „Eu cred că ea are gusturi mai bune”. Şi chiar îi trece prin cap şi o soluţie de rezervă: sora mai mica a Mariei, care „şi ea este fermecătoare”. Se întoarce întristat la masa lui de scris: „Aici fiecare zi trece precum cealaltă. Dimineaţa şi după masă mă duc la cazarmă şi-mi urmăresc compania. Când oamenii o să înveţe să scrie şi să citească o să putem să ne convingem zilnic ce material bun reprezintă soldatul român, dacă este bine condus”. Până la urmă iarna trece „liniştită şi tăcută”. Un bal la palat, alte câteva de caritate. Nu i-au plăcut .„Prea grozav nu s-a dansat la balurile astea, au fost ca un fel de iarmaroace cu tarabe, unde, la unele dintre ele, doamne foarte frumoase vindeau bomboane, flori.. Poţi să-ţi imaginezi că m-am ţinut aproape de aceste tarabe”, îi scrie Nando lui Carlo. Profită de prezenţa la Bucureşti a lui Benoit Constant Coquelin, excelentul actor francez (interpretul de excepţie al rolului lui Cyrano de Bergerac) pentru a fi prezent seară de seară la teatru. „Acestea sunt deci singurele întreruperi din viaţa noastră liniştită de călugări pe care o ducem aici. Serviciul pe care îl face la compania lui „nu este nici prea interesant şi nici prea stimulant. Aşa că vei înţelege dorinţa mea ca să se termine cu această singurătate şi să mă las în voia dulcilor mele speranţe că n-o să mai dureze prea mult”. Era „chestiunea lui de suflet” şi tot aştepta să se producă ceva concret. În cele din urmă, „după nenumărate presiuni din partea mea şi a unchiului, s-a ajuns ca mai întâi să stabilim un rendez-vous la München”. Şi la 10/22 mai îi scrie unchiului său că va pleca la München între 22 şi 28 mai. „În acest scurt răstimp trebuie cucerită această inimioară ceea ce nu va mai fi aşa de uşor ca astă toamnă. Cu toate acestea eu plec la luptă cu inima uşoară şi sper cu certitudine că voi ieşi învingător”. Şi la 12/24 mai e la München. Două zile mai târziu, împreună cu tatăl lui, merg la ducesa de Edinburgh. Găsesc şi fetele, cu care Nando rămîne toată ziua. Mama lor le spune că a trecut pe la ele şi vărul rus. I-a făcut curte Mariei şi i-a plăcut. De aceea ea se arată încurcată, dar îşi revine după ce stă împreună cu Nando o zi întreagă, la lacul Starnberg, pe o vreme splendidă de vară. „A fost foarte naturală, veselă şi mulţumită şi este foarte uşor să te întreţii cu fetele, sunt extrem de fireşti şi naturale”. E curios că tocmai Nando scrie aşa, el, băiatul despre care toţi spuneau că e timid. Constată că mama fetelor, Maria de Edinburgh, ar fi dorit ca logodna să nu se facă în acel moment, să fie făcută doar promisiunea. Toate acestea pentru că regina Victoria dintr-o dată se arăta iar ostilă unei alianţe matrimoniale. Pe 14 / 26 mai se duc la teatru. Pe 28 pleacă la Berlin, unde le ajunge şi Ferdinand două zile mai târziu. „Avem timp să ne cunoaştem şi acolo”. Lui Carol I îi scrie că se apropie de dorinţa inimii sale. „Prin plimbări şi excursii împreună am cunoscut-o mai îndeaproape pe micuţa şi îmi place tot mai mult pe zi ce trece, este într-adevăr cu totul fermecătoare”. La München discută între patru ochi cu mama ei. „M-a întrebat mai întâi dacă micuţa îmi place cu adevărat sau o spun doar din politeţe. I-am răspuns că fiica ei îmi place foarte mult, altfel n-aş fi venit.După aceea m-a întrebat dacă Maria nu mi se pare prea tânără pentru mine şi dacă nu o găsesc preacopilăroasă şi naivă în firea ei. Am negat şi mătuşa mi-a spus că şi eu i-am plăcut micuţei, că ea şi cu fiica ei au discutat despre acest lucru şi pe urmă a adăugat: atunci puteţi să vă duceţi la Postdam”. Între timp, Nando află că s-a renunţat cu totul la ideea cu pretendentul rus, deoarece ţarul nu consimte ca marii duci ruşi să se căsătorească cu prinţese neortodoxe. Cei doi tineri pleacă la Postdam prin Coburg. Nando nu mai are răbdare şi o numeşte deja pe Maria „logodnica mea”. E în culmea fericirii şi îi scrie lui Carol I: „De alaltăieri sunt aici la Coburg şi mă desfăt într-o fericire de nedescris, având-o pe mica şi iubita mea Marie numai pentru mine”. La Coburg sosesc şi tatăl lui Ferdinand, apoi unchiul Fritz, fratele regelui Carol şi al lui Leopold, şi mătuşa Luiza. Tuturor tânăra Maria le place. Ferdinand e din ce în ce mai cucerit. „Pentru mine, îi scrie Ferdinand unchiului său, ea este, fireşte, fiinţa cea mai desăvârşită, ea este aproape încă un copil şi totuşi atît de raţională pentru vârsta ei şi o nepoată mai drăguţă nu ai fi putut să-ţi doreşti”. Cei doi tineri sunt invitaţi de împărat la un supeu în Insula Păunilor (Pfaueninsel). Aici el ridică paharul „în sănătatea noastră ca tineri logodiţi”. Scrie Ferdinand: „O bucurie care sporeşte şi mai mult fericirea mea este gândul că, după îndelungi strădanii şi speranţe s-a împlinit dorinţa de suflet a iubiţilor noştri români şi eu sunt ferm convins că mica mea logodnică va cuceri de la bun început toate inimile, aşa cum a cucerit-o şi pe a mea. O fiică atât de îndelung şi aprig dorită nu poate aduce ţării decât noroc.”
La 13/ 25 iunie 1892, împreună cu viitorul socru, se duce la Windsor pentru a fi prezentat reginei Victoria. Lui Carol îi scrie că a ieşit din această vizită cu impresia „de a fi văzut o doamnă care nu ştie să fie decât regină fără a fi în acelaşi timp şi rudă”. În cursul vizitei ,regina a insistat ca nunta să aibă loc la Windsor. Ferdinand a obiectat că acolo nu exista o biserică romano-catolică. De asemenea a susţinut ca ceremonia religioasă să fie protestantă, dar i s-a răspuns că şi mirele are şi el dreptul să ceară să fie cununat după ritul lui. S-a discutat de asemenea despre data cununiei, regina susţinând că se putea fixa şi în februarie 1893, adică până când rămânea ea la Windsor. Ferdinand rămâne de pe urma acestei vizite cu impresia cu care se dusese şi care era a viitoarei sale soacre: „momentan la ea domină părerea că ea, regină a Angliei, are voie să dea ordine oricui şi este categoric cea dintâi regină a lumii, pe lângă care toate celelalte capete încoronate nu înseamnă nimic”. Propriu zis logodna se făcuse la Postdam, la 21 mai 1892, sub auspiciile lui Wilhelm al II lea.
De la Sigmaringen, unde ajunge din Anglia, Ferdinand îi scrie lui Carlo la 11 iulie 1892: „Timpul care a trecut de când nu te-am mai văzut, dragă Carlo, rămâne pentru mine de-a pururi cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Mai întâi de la Postdam m-am dus la Coburg, unde am rămas şase zile, apoi a venit Missy aici pentru zece zile; ce păcat că n-ai putut să fii şi tu aici. Apoi am fost nouă zile în Anglia. Am folosit timpul la maximum şi o spun cu toată seriozitatea. Aşa o comoară ca Maria nu mai există pe pământ; suntem fericiţi, nemăsurat de fericiţi şi mai îndrăgostiţi decât noi doi nu au fost niciodată alţi oameni. Missy a devenit dintr-o dată dintr-un copil o Lischen (personajul îndrăgostit al lui Offenbach,n.n.), care se ataşează de alesul ei cu o iubire arzătoare şi tandră şi va face totul, totul pentru el. Că şi eu răspund la fel de aprins şi pătimaş la dragostea ei, nu este nevoie să-ţi mai spun. Aşa că privesc spre viitor cu speranţă şi încredere la Dumnezeu, care, în ceea ce priveşte fericirea noastră intimă, va fi fără niciun nor.”
Şederea sa în Anglia o povesteşte într-o scrisoare trimisă lui Carol I: traversarea Canalului Mânecii, primirea la regina Victoria, întâlnirea cu familia Conaught, cu lordul Archibald, mai multe cadouri primite de logodnica sa: splendide jardiniere, un superb serviciu de cafea en vermeille.... La cererea lui Carol I îi scrie reginei Elisabeta şi stabileşte să-i facă o vizită, la întoarcere, la New, împreună cu logodnica sa.
De când s-au despărţit, de o săptămână, i se pare o veşnicie („a fost foarte greu de ambele părţi, cât pe ce să plângem”). Reîntors la Sinaia îşi reia viaţa lui obişnuită: „Ziua trece cu serviciul la trupă, citit şi scris; seara mă duc deseori la teatru. Chiar dacă repertoriul nu s-a îmbogăţit prea mult, se poate petrece o seară plăcută”. Ferdinand îi scrie mereu iubitei sale. Cam de trei ori pe săptămână. Sorin Cristescu numără 70 de scrisori trimise Mariei în cele şapte luni de logodnă. Şi cam tot atâtea primite. Între timp se fixează data şi locul nunţii: 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen. Dar continuă să-i scrie şi lui Carlo, fratele său, despre toate câte i se întâmplă: „Chiar că am aşteptat enorm clipa mult visată când voi putea să mă însor cu micuţa mea iubită. Este într-adevăr o comoară de nepreţuit şi vom fi infinit de fericiţi.” Sau: „De o săptămână ne-am întors aici, după ce vreme de două săptămâni am trăit într-o fericire de nedescris la Coburg, dar totuşi prea repede au trecut cele trei săptămâni!”. Îşi cere scuze că i-a scris aşa de puţin în ultima vreme. „Mă înţelegi că nu am putut găsi prea mult timp pentru scris, câtă vreme am fost împreună cu micuţa mea scumpă şi dragă, căci fiecare clipă a fost numai pentru ea ... Pe 10 ianuarie va fi aşadar ziua mult dorită care mă va face cel mai fericit dintre pământeni şi când voi putea spune că Missy este cu totul a mea.”
Următoarea mişcare a lui Carol I urma să fie îndepărtarea Elenei Văcărescu. Pus în faţa dilemei tronul sau iubita, Ferdinand sacrificase iubirea. Cale de mijloc nu exista. Elita politică românească pune familia regală în faţa unei alegeri ori, ori. „Nu uitaţi, Majestate, că Ferdinand are şi fraţi!”. Sunt cuvintele lui Lascăr Catargiu şi ale lui D.A Sturdza. Şi Ferdinand a înţeles. Adică a fost silit să înţeleagă... Dar nu era aşa simplu. Se opunea din răsputeri regina Elisabeta. Intervine şi boala ei. Pe fondul psihic creat de ostilitatea liderilor politici români se declanşează suferinţe mai vechi ale reginei (paralizia membrelor). Lui Carol i se oferă astfel prilejul să o trimită pe Elisabeta în străinătate. Aşa ajunge la Veneţia şi apoi la Pallanza, pe malul lacului Maggiore. Nu singură însă, pentru că Elisabeta n-a vrut să plece decât însoţită de Elena Văcărescu. Boala Elisabetei îl împiedică pe Carol I să acţioneze mai hotărât. El acceptă plecarea împreună a celor două, şi nu separat şi în direcţii opuse, cu toată reacţia contrară a liderilor români, care cereau măsuri energice.
Afacerea Văcărescu mai are o prelungire în 1893, când apare la Paris cartea Misère royale a lui Robert Scheffer, fostul secretar al reginei. Cartea dezvăluia amănunte din viaţa familiei regale din România. Între altele – şi aceasta l-a deranjat mult pe regele Carol –, cartea menţiona că România avea un tratat secret cu Puterile Centrale. Cu alte cuvinte, Scheffer spunea un adevăr, pe care Carol I îl ascundea cu gelozie. Noroc că, în mulţimea de scrieri legate de aventura Ferdinand-Văcărescu, încă una a trecut destul de puţin observată. Timpul le vindecă pe toate. A vindecat şi dragostea dintre Elena Văcărescu şi Ferdinand. Care până la urmă n-a fost una care să le ardă inimile celor doi. La Elena Văcărescu a fost de la început prea mult interes, la Ferdinand prea multă naivitate. Până la urmă au învins raţiunea unui rege preocupat de viitorul tronului său şi o clasă politică conştientă de sine.
Elisabeta continuă să-şi trăiască supărarea la Pallanza. Aici primeşte şi trimite scrisori şi se bucură de îngrijirile doctorului Scharrenbroich, care trimite regulat lui Carol I rapoarte privind sănătatea ei. Contactele ei epistolare cu regele Carol sunt puţine. Nu din cauza regelui, care îşi declară cu orice prilej dragostea lui tandră pentru ea. Carol ar fi dorit ca regina să nu mai rămână în Italia şi să se ducă la mama ei, în Germania. Dar Elisabeta se lasă greu convinsă, de la începutul chestiunii Văcărescu ea nu-i mai vorbise şi nu-i mai scrisese mamei sale.
Între timp Nando se pregătea să se aşeze la casa lui. O căsătorie se profila ca o certitudine. Era o mare consolare pentru Carol. Şi părea să fie o bucurie şi pentru Nando. „Îl văd ferm hotărât, îi scria Carol fratelui său, şi când i-am citit scrisoarea ta radia de bucurie.” Unde era tânărul care, pînă mai ieri, plângea povestindu-i regelui dragostea sa pentru Elena Văcărescu?... Singura dificultate de depăşit rămăsese atitudinea reginei Elisabeta. În martie 1892 regina este consultată de un cunoscut neurolog, doctorul Finkler. El constată că obsesiile patologice de care suferea regina se amelioraseră prea puţin şi ea continua să se prezinte pe sine drept victimă, nevoind să accepte că de fapt tocmai ea produsese cele mai mari supărări. Constatările doctorului Finkler îl îngrijorează vizibil pe Carol.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
