Mara Magda Maftei este autor şi cetăţean româno-francez, actualmente conferenţiar universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti. După o teză de doctorat susţinută în 2007 în istoria gândirii economice (ASE), urmează o a doua teză cu titlul „Cioran şi tânăra generaţie”, finalizată în 2009 şi susţinută în cadrul Universităţii din Bucureşti. O parte a cercetării consacrate lui Cioran şi perioadei interbelice a constituit subiectul unei cărţi apărută în două ediţii în 2009 şi 2011 la Editura Contemporanul şi a alteia apărută în 2013 la Editura l’Harmattan, Paris, „Cioran et le rêve d’une génération perdue”. Din 2008, autoarea este cercetător asociat al Centrului de cercetări Thalim (Théorie et histoire des arts et des littératures de la modernité XIXe - XXIe siècles), Université Sorbonne Nouvelle Paris 3. Colaborator permanent al revistelor literare Viaţa românească (2001 - 2008) şi Contemporanul, autor unic a multiple articole ştiinţifice publicate în SUA, Canada, Franţa, conferenţiar invitat de-a lungul timpului în Liban (Kaslik), Brasilia (Sao Paulo), Irlanda (Galway), Turcia (Izmir), Canada (Québec) pe tema literaturii angajate (relaţiile dintre literatură, istorie, doctrine, societate), autoarea are o carieră în domeniu de peste cincisprezece ani.
Partea III
3.
Ghiţă se postase în faţa uşii lui Nick încă dinainte ca acesta să îşi termine tura. Absenţa lui din Spital fuse aşadar de scurtă durată.
Mirarea lui Nick nici măcar nu avusese timp să se manifeste. La ieşirea din cabinet aproape căzu peste valiza pe care Ghiţă o ţinea cu preciozitate la picioare. Îl bufni râsul:
– Cam scurtă şederea ta acasă Ghiţă ? Nici n-am avut timp să mă dezmeticesc. Parcă te-aş fi văzut acum o secundă.
– Cred că aveaţi dreptate, domnule doctor, am nevoie de ajutor mai mult decât credeam. Nu mai găsesc singur drumul.
– Unii îl găsesc devreme, Ghiţă. Alţii niciodată. Aşa că nu dispera. Nu eşti chiar unicat. Am senzaţia că vrei să te muţi în Spital, dacă mă gândesc la valiza cu care ai venit.
– Nici nu ştiu de ce am făcut-o. Din inerţie. Mă gândeam la altceva. E goală pe dinăuntru. Ca şi mine.
– Nu cred că e goală. Doar greşit ordonată. Din păcate, internările nu se fac decât dimineaţa, iar acum e ora şapte seara.
Ghiţă nu reţinuse decât două cuvinte: „din păcate”. Restul nu mai auzise. Viaţa lui se împărţise între două variante: „din păcate” şi „avem plăcerea să vă anunţăm...”. Urmarea nu mai conta. Cel puţin în cazul primelor două cuvinte. Faţa începu să i se crispeze. Nick o urmărea cum se strânge ca o prună uitată în copac.
– Dar am o soluţie pentru tine !
Trăsăturile lui Ghiţă întineriră brusc. Primăvara venise după toamnă.
– Îţi propun să vii să dormi la mine acasă în seara asta. Nu locuiesc departe. Nu prea am cine ştie ce mâncare în frigider, dar se poate rezolva.
Ghiţă nu avea de unde să ştie, dar Nick era şi mai bucuros decât pacientul său. De-a dreptul fericit că nu va mai deschide uşa casei singur şi mai ales, că şi-a găsit în sfârşit un om cu care simţea că poate împărţi multe.
– Nu vreau să vă deranjez, domnule doctor, zise Ghiţă care devenise portretul umilinţei.
– Nick. Ţi-am mai spus că poţi să îmi spui Nick.
– Încerc. Promit.
– Hai, vino cu mine. Mai am câteva vizite de făcut înainte de a pleca, dar termin repede, îi zise Nick, deschizându-i uşa biroului. Mă poţi aştepta aici.
Ghiţă se prelinse în încăpere ca un câine vagabond adăpostit peste noapte într-un palat. Se aşeză pe scaunul din faţa biroului, de parcă l-ar fi aşteptat vreun examen de dat. Îşi plimbă ochii în toate direcţiile pentru a căuta parcă un detaliu de care să se agaţe. Nicio fotografie, niciun indiciu personal. Doar un birou rece. Deloc particularizat. Îi era foame, îi era sete. În acelaşi timp începu să se obişnuiască cu senzaţia de foame. Cu capul greu, cu durerea ascuţită provocată de medicamente şi lipsa suficientă a somnului. Nick se întoarse repede în birou, aşa cum promisese şi umplu încăperea cu veselia lui. Niciun fel de teatru. Era de-a dreptul vesel să-l vadă pe Ghiţă, să vorbească cu el, să-l poată ajuta. Încerca să îl protejeze, iar Ghiţă simţea acest lucru. O mantie invizibilă parcă îi fusese pusă pe umeri pentru a-l feri de ploaie. Şi unul şi altul erau bine în compania celuilalt.
Până la ieşirea din Spital, Nick nu se mai opri din răspuns la bună ziua. Ghiţă reuşi chiar să facă o glumă.
– Văd că sunteţi cunoscut aici, domule doctor !
– Nick. Încearcă să îmi spui pe nume, te rog. Fiecare vulpe e şefă în vizuina ei. Trebuie să-ţi fie foame. Ne oprim să mâncăm ceva.
– Nu, chiar nu vreau, insistă Ghiţă, care puse şi mâna între timp pe braţul lui Nick. Adică mi-e foame, dar nu vreau să mănânc în oraş. Pot mânca orice acasă la tine.
– Ţi-e frică de oameni, de mulţime, insistă Nick, care ştia că nu acesta e motivul real. Nu Frica îl determina pe Ghiţă să se ascundă de ceilalţi, ci lipsa de confort în prezenţa lor. Când nu ţi-e bine, nu ai nevoie de mulţime.
– Nu mi-e frică, dar nu mi-e bine.
– Ştiu, îi răspunse Nick prompt punând mâna pe spatele lui Ghiţă. Într-o zi va fi bine. Promit. Căderi există în viaţa tuturor.
Deja căldura mâinii de pe spatele lui începuse să îi facă bine.
– Eu sunt în cădere de când mă ştiu.
– Poate că nu vei mai fi într-o zi, îi răspunse Nick surâzând.
Ghiţă întră cu jenă în casa lui Nick. Îşi postă valiza la uşă şi după insistenţele gazdei avansă spre sufragerie. Nick pregăti sandivişuri din resturile pe care le descoperi şi el mirat prin frigider, şi după ce cotrobăi prin dulapurile înţesate de sticle primite de la pacienţi, alese una care i se păru mai deosebită. Vin roşu de Bordeaux.
– Francezii ăştia stiu să facă vin. Am ajuns să nu mai beau decât vin franţuzesc. Pe ăla românesc îl dau femeii de servici care îmi face curat in birou. Pleacă zilnic din Spital cu traistele pline. Are un soţ care apreciază dărnicia mea. Să nu crezi că sunt snob, dar dacă vrei un vin de calitate, trebuie să fie musai franţuzesc.
Ghiţă se aşeză la masă în tăcere, de parcă ar fi fost la mănăstire.
– Vorbeşte-mi despre tine, Ghiţă. Te poate calma să începi să îmi descrii câte ceva din viaţa ta. Orice. Îţi poţi alege o zi, un an. În mod normal confesiunea ajută la vindecare. Din momentul în care încărcătura electrică cerebrală responsabilă de producerea stării depresive în care eşti tu acum e descărcată, graţie implicării emoţionale, dispare în timp şi simptomul. Fără miracole. Nimic nu se întâmplă peste noapte. E nevoie uneori de ani întregi pentru a astupa o gaură atât de trainic încât să nu mai apară fisuri deasupra ei.
Bărbatul avea un nod în gât, care-l împiedica să vorbească. Tot ce putu scoate pe gură, fu să îl îndemne pe Nick să înceapă să vorbească.
– Problema e că nu eu am venit să te caut pe tine Ghiţă, ci tu pe mine. Situaţia mea e mai complicată. De foarte mult timp am renunţat să mai răscolesc sentimente. Trăiri. Mi-e frică de ele. Sunt cel mai mare duşman al meu. De câte ori simt că ele vin peste mine, le blochez. Îmi spun: Lasă-le acolo unde sunt. Nu mai vreau să pierd timp şi energie răscolind trecutul meu. Fiecare piatră trebuie să se odihnească la un moment dat. Să se pună praful pe ea. Apreciez tăcerea şi liniştea. Multă linişte. Liniştea care face ca urechile să îmi ţiuie. Asta ador.
Ghiţă rămase cu gura căscată în faţa confesiunii lui Nick.
– Te aşteptai să fii singurul nefericit de pe lumea asta ?
– Nu ştiu la ce mă aşteptam.
– Sau poate credeai că atunci când te duci, de exemplu, la cardiolog, el e perfect sănătos.
– Nu am văzut nicio fotografie pe biroul tău Nick. La Spital vreau să spun. Acasă nu văd nicio urmă de femeie sau de copil. E un apartament tipic de bărbat singur. Când ai o femeie acasă, îţi garantez eu că nu arată aşa apartamentul. Dacă ai şi copii e deja cu totul altceva.
– Adică cum arată ? Care e diferenţa ?, zise Nick oarecum intrigat.
– E mai colorat şi în primul şi în al doilea caz. Mai dezordonat, mai puţin pigălit în toate sensurile. Nu-ţi mai agăţi linguri pe pereţi şi nici colecţii cu Tintin pe masa din sufragerie.
– Dacă aşa stau lucrurile, atunci nici că îmi doresc. Promit că mi-e bine aşa, răspunse Nick surâzând.
– De fapt, dacă te uiţi la mine, cred că ai dreptate. Te invidiez. Aş vrea să facem schimb de vieţi.
– Dintotdeauna viaţa altuia a părut mai interesantă decât propria viaţă. Dar până la urmă a fiecăruia are ceva sare şi piper. Desigur, în doze echilibrate cu personalitatea respectivă. Ştii cum se spune la români: Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate să ducă !
– Partea cu Dumnezeu mi-e cam indiferentă sincer să fiu.
– Eşti ateu ? întrebă mirat Nick. Ştiu că la ora actuală poporul român îl iubeşte în general pe Dumnezeu. Nu i se pune un nod în gât când I se menţionează numele. Dimpotrivă.
– Nici măcar nu ştiu dacă sunt ateu. Pur şi simplu nu mă mai gândesc deloc şi demult la El. O făceam într-o vreme. Dar m-am obişnuit să nu fie niciodată acolo atunci când am nevoie de El, aşa că aş putea spune că e o dragoste care s-a rupt din ignoranţă reciprocă.
– Nu ştiu ce să îţi răspund, adăugă Nick, pentru că nici eu nu debordez atunci când vine vorba de credinţă, dar mi-au plăcut vorbele lui Spinoza, care sună cam aşa: „Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu aşa cum trebuie, nu va aştepta de la Dumnezeu ca acesta să îl iubească la rândul Său”. Omul cerşeşte un semn de la Dumnezeu, o confirmare a existenţei Lui, ceea ce e doar o falsă percepţie. Cu cât Dumnezeu poartă mai multe nume, cu atât e mai dificil de dovedit existenţa acestuia. Religia ar trebui să fie universală, spunea tot Spinoza. La fel şi politica, aş zice eu. Oricum ar fi, cele două direcţii controlează lumea. Popoarele trăiesc diferit pentru că se închină unor entităţi care poartă nume diferite şi sunt guvernate de către lideri care şi-au imaginat strategii adaptate încadrării religioase diferite. Nu condiţiile economice forjează popoarele, ci diversele încadrări mentale. Nu există mai bine sau mai rău. Există doar ALTFEL. Ataşamentele culturale, religioase, naţionale alimentează egoismul individual şi colectiv. Omul aparţine unei comunităţi şi când aceasta îi este ameninţată, este capabil să se revolte. Acea stare de bine universală, când nicio diferenţă nu mai este întreţinută, e o stare utopică. Paradisul pe Pământ nu mai poate exista şi implicit nu mai poate exista la nivel de celulă individuală, la nivel de om. Nu căuta o mare şi eternă Fericire, pentru că rişti să îţi rupi gâtul. Cauţi ceva ce nu există. Mulţumeşte-te că respiri zilnic.
– Tu reuşeşti Nick ? întrebă Ghiţă sugrumat de emoţii.
– Pesemne că eu nu am reuşit, dar poate drumul ţi se potriveşte ţie. Cine ştie ! Nu răspundem identic la aceiaşi stimuli exteriori.
– Mi-e greu să mă împac cu Dumnezeu acum că m-am distanţat de El.
– La fel de greu precum îţi este să te împaci cu Aglaie, sau cu ideea că ea există, zise Nick.
– Aglaie nu e Dumnezeu, îi răspunse Ghiţă iritat.
– Doar simpla pronunţie a numelui acestei femei te enervează Ghiţă. Uită-te la reacţia ta ! Îmi pare rău că te contrazic, dar cu Dumnezeu ai o relaţie mult mai calmă. Poate ai o şansă să te reconciliezi cu El şi în felul ăsta să ajungi şi la relaţia ta cu Aglaie. Ulterior evident.
– Nu-mi place tot misterul ăsta legat de existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu. Sau există sau nu există. Dacă există, vreau să-L văd şi eu, dacă nu există, atunci lucrurile ar trebui să fie mai simple. Prea multe războaie în numele religiei. Prea mulţi morţi aduşi drept ofrandă Lui, indiferent de numele pe care îl poartă.
– Într-un fel ai dreptate Ghiţă. Până la urmă cred că omul l-a inventat pe Dumnezeu ca să poată supravieţui. Apoi a început să aibă nevoie de explicaţii, dar nu a reuşit să elucideze misterul iniţial. Întâi de toate a fost misterul, iar Biblia sau Coranul îl întreţin. Mister şi suspans. La care s-au adaugat pe parcurs, precum frişca pe tort, o paletă largă de interogaţii. Ele au rolul de a agăţa omul de realitate, dar şi de a întreţine magia. Pasiunea cu care omul se aruncă în acest vârtej îl leagă şi mai mult de condiţia sa de om.
– Tot ce pot spune e că relaţia asta mutuală e bizară, adăugă Ghiţă.
– Tot Spinoza, evreul ăsta expulzat, mi se pare că a avut un punct de vedere foarte just. Spinoza şi-a imaginat un Dumnezeu care nu joacă zaruri cu omul, un Dumnezeu care decurge precum Natura din legi cauzale. Dumnezeu nu pedepseşte şi nu se supără, aşa cum nici Natura nu o poate face fără rost. Determinismul ocupă locul principal în punctul de vedere al lui Spinoza.
Nimic nu este întâmplător. Omul se zbate ca o muscă prinsă într-o pânză de paianjen, când în realitate soarta lui a fost decisă cu mult înainte de naşterea acestuia. Orice eveniment de astăzi a fost determinat de unul care s-a petrecut ieri. Universul e ordonat şi liniştit. O linişte şi o ordine pe care omul nu şi-o poate explica. Nu-i vede nici limitele. În lipsa certitudinii, omul a inventat un descriptiv: cuvântul infinit. De fapt, Universul, aşa infinit cum este el, se regăseşte în miniatură în corpul uman. În acele milioane de celule şi de vase sanguine care străbat întreg organismul, în acea perfecţiune cu care inima se coordonează cu creierul, cu braţele şi cu orice altă parte a corpului. Omul a fost inventat perfect, precum animalul. Numai că conştiinţa celui dintâi riscă de multe ori să îl distrugă. Fără conştiinţă, deci fără certitudinea valorii, omul recade la nivel de animal. Poate atinge atunci Fericirea, pentru că a atins Ignoranţa. Conştiinţa omului îl împiedică deci să fie fericit.
Dumnezeu este Universul pe care nu-l putem înţelege pentru că este infinit, iar noi oamenii suntem nişte fiinţe finite. E ca şi cum i-ai spune unei oi că mâine îi serveşti o mâncare mai bună. Se uită la tine blând, dar nu pricepe nimic. În schimb, singurul gest şi singurul sentiment pe care omul şi animalul îl pricep laolaltă este iubirea, afecţiunea. Limbajul comun tuturor rămâne Iubirea.
Fragment din „Şi dacă omul vrea să fie fericit”, de Mara Magda Maftei, în pregătire la Editura Junimea, colecţia Epica
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
