Născut în 1945, Silviu Neguţ este profesor la Academia de Studii Economice (ASE), a fost decan al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din ASE, fondator al Masterului Geopolitică şi Relaţii Internaţionale (azi Geopolitică şi Afaceri), a primit mai multe premii (între care cel al Academiei Române), este vicepreşedinte al Fundaţiei Universitare a Mării Negre, a scris circa 60 de cărţi (dintre care 16 ca unic autor). Cea mai recentă carte a sa,un volum masiv de aproape 700 de pagini, se numeşte „Geopolitică”.
– Domnule profesor Silviu Neguţ, se împlinesc în curând şapte ani de la precedentul interviu apărut în „Ziarul de duminică”,, „provocat” tot de apariţia unei cărţi de geopolitică, una care trezise un mare interes şi se bucurase de aprecierea unor personalităţi precum academicienii Mircea Maliţa şi Florin Constantiniu. De ce o nouă carte şi ce aduce ea nou faţă de cele precedente, mai ales faţă de „Geopolitica. Universul puterii”?
– De ce o nouă carte? Din mai multe motive. Mai întâi, pentru că niciodată nu poţi cuprinde între coperţile unei lucrări întreaga problematică a domeniului. Apoi, pentru că, în perioada care s-a scurs, în loc să ne apropiem de «pacea universală» despre care vorbea – şi la care visa – Immanuel Kant, în urmă cu peste 200 de ani, n-am reuşit, noi, omenirea, nici măcar să ne menţinem în starea de «pace rece», concept introdus de analistul american Janusz Bugajski la începutul acestui mileniu. Am reintrat, practic, în Războiul Rece, unii analişti fiind chiar mai pesimişti, vorbind chiar de declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial. Este suficient să ne gândim la „primăvara arabă” (metamorfozată rapid în „iarna arabă”), înfiriparea intempestivă a „Statului Islamic” (mai întâi ca „ISIL”), recrudescenţa terorismului, evenimentele din Crimeea şi estul Ucrainei (2014), respectiv dezgheţarea „conflictelor îngheţate”, cel mai recent fiind cel al Nagorno-Karabah-ului, tot în spaţiul ex-sovietic şi tot cu mari semnificaţii. Este, practic, evidentă reactivarea liniilor de falie şi, luând în consideraţie noul val migrator spre Europa de Vest, deşi nu-mi convine, trebuie să reevaluez teoria lui Samuel Huntington privind „ciocnirea civilizaţiilor”...
– Staţi puţin, aţi deschis calea spre o mulţime de subiecte pentru alte interviuri... Să revenim, totuşi: ce aduce nou această carte, intitulată atât de simplu „Geopolitica”, faţă de cea precedentă. Dar, mai întâi, o altă întrebare: vă menţineţi leit-motivul de data trecută privind puterea?
– Da, de regulă sunt consecvent, susţin în continuare că „tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru (în sensul că pe planetă) ţine de manifestarea fenomenului puterii”, între timp adăugându-se noi dovezi convingătoare, unele menţionate doar puţin mai devreme. Revenind la noua carte, pot spune că deşi baza, esenţa, a rămas aceeaşi, este totuşi o alta, mai bogată, prin adăugarea de noi concepte (şcoli geopolitice, puteri regionale, conflicte îngheţate, zone geopolitice de mare interes astăzi şi în perspectivă – ca, de pildă cea a Mării Negre şi regiunile polare –, multele G-uri de pe scena mondială – G7/G8, G-20, N-11/Next Eleven, BRICS, OCS ş.a. – etc.). Apoi reformularea şi/sau mai ales dezvoltarea altora deja abordate.
– Constat că aveţi obsesia rolului jucat de personalităţi în istorie. Aţi creionat portrete memorabile, unele pline de savoare, chiar cu picanterii, dar acum... pe lângă completarea galeriei de oameni politici ai marilor puteri, aţi inclus şi portrete ale liderilor puterilor regionale...
– Rămân preocupat de rolul personalităţilor accentuate în istorie, ele şi nu masele (cum am fost îndoctrinaţi de şcoala comunistă) fiind cele care au marcat devenirea istorică. Ca urmare, nu puteam să nu adaug conducători precum de Gaulle, Franco, Adenauer, Kohl, Reagan, Putin şi alţii, pentru marile puteri, fiecare cu contribuţia sa mai mult sau mai puţin „istorică”. Plus, la fiecare dintre puterile regionale, unul-două personaje istorice, nu de puţine ori controversate, de la şahinşahul Reza Pahlavi şi ayatolahul Khomeiny, în Iran, Evita şi Isabelita Perón, în Argentina, Lee Myung-Bak (gunoierul ajuns preşedinte), în Coreea de Sud, şi atâţia alţii...
– Ce interesantă este, sau ar putea fi, istoria abordată prin succcesiunea de personalităţi! Dar, să revenim. Am sesizat, cu multă plăcere, noul capitol privitor la şcolile geopolitice, mai multe decât sunt vehiculate de obicei. Nu mi-am imaginat, de pildă, că există o atât de importantă şcoală geopolitică latino-americană...
– Mai mult, este unica şcoală în domeniu cu o continuitate demnă de invidiat. A prins substanţă între cele două războaie mondiale, ca majoritatea şcolilor geopolitice, inclusiv cea românească, dar, în schimb, n-a cunoscut sincopa, să-i zicem, din perioada Războiului Rece, când geopolitica a fost interzisă, la intervenţia Uniunii Sovietice, nu numai în ţările comuniste, ci şi în Occident, inclusiv în marile puteri... Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, nu mai vorbesc de Germania...
– Aveţi dreptate, chiar doream să vă întreb, întrucât ştiu că aţi scris o carte având acest subiect. Spuneţi acolo că America Latină este una dintre cele mai fierbinţi şi interesante geopolitic regiuni ale lumii. Ne puteţi explica ceva mai concret?
– Mai întâi, permiteţi-mi să vă spun că lucrarea Geopolitica latino-americană am scris-o împreună cu un bun prieten, diplomatul Valeriu Rusu, un foarte bun cunoscător al lumii de dincolo de Atlantic. Imaginaţi-vă că această imensă regiune – de două ori mai întinsă decât Europa şi cu o populaţie în creştere spectaculoasă (s-a dublat în numai ultimele patru decenii, apropiindu-se de cea a continentului nostru), practic, nu s-a prea aflat în atenţia lumii în secolul XX, exceptând unele puncte fierbinţi datorate unor lideri de sertar precum Fidel Castro, Salvador Allende şi Augusto Pinochet, Daniel Ortega... Ei bine, alta este situaţia acum, în ultimele câteva decenii, America Latină impunându-se tot mai mult pe scena mondială: una dintre cele mai coerente grupări regionale (MERCOSUR), manifestarea mai multor economii emergente, două din primele zece puteri economice ale lumii, cel mai mare număr de off-shore-uri de pe Glob (vezi recentul scandal „Panama”) etc., etc.
– Interesante argumente, dar parcă în carte veniţi şi cu altele, mai aparte, mai speciale...
– Se detaşează drept regiunea cu cea mai ferventă (nu găsesc, pe moment, alt termen) manifestare a femeilor în politică. Aici au fost propulsate cele mai multe reprezentante ale sexului frumos ca oameni politici de prim rang: preşedinţi şi prim-miniştri, de la prima femeie preşedinte din lume, María Estrela de Perón (Argentina) la mai recentele şi spectaculoasele Cristina Kirchner (Argentina) şi Dilma Vana Rousseff (Brazilia), adevărate personaje de telenovele. Permiteţi-mi să mai amintesc doar un singur nume, cu o anumită semnificaţie, după cum veţi vedea. După cum ştiţi, în 2014, pentru prima oară în campaniile prezindenţiale din ţara noastră s-au înscris şi două femei, cu rezultate nesemnificative. Ei bine, în lumea asta, deja a obţinut funcţia de preşedinte o femeie cu originile în România! Este vorba de Janet Rosenberg Jagan, o americancă născută la Chicago, care a devenit preşedinte în America Latină, mai exact în Guyana, o ţară cam de întinderea României. Bunicul său matern, Adolf Rosenberg, avea rădăcini româneşti!
– Cu adevărat interesant. Dar să revenim la „Geopolitică”. Ce alte teme mai abordaţi??
– Rolul puterilor regionale, acele state care dispun de o serie de atribute însemnate, precum populaţie, resurse, putere şi dinamism economic, dotare militară, influenţă într-o zonă mai mult sau mai puţin întinsă etc. (toate acestea sau o bună măsură din ele), dar încă le lipsesc atributele de mare putere.
– Am constatat că aţi prezentat nu mai puţin de 16 asemenea puteri, în ordine alfabetică, de la Africa de Sud la Turcia. Dar, chiar credeţi că aceste puteri regionale pot juca un rol semnificativ pe «marea tablă de şah» a planetei, cum frecvent amintiţi pe parcursul cărţii, făcând evident trimitere la sintagma lansată de Zbiegniew Brzezinski.
– Da, cred, şi există suficiente argumente şi semne în acest sens. Deşi unii analişti de prim rang încă privesc lumea viitoare tot prin prisma marilor puteri de astăzi (în principal SUA, Rusia şi China), alţii privim mai nuanţat. Scena mondială devine tot mai mişcătoare şi interesele unor puteri regionale pot modifica balanţa şi trendul geopolitic. Să nu uităm, de pildă, că demografia devine tot mai mult un element de putere... În curând, China va fi depăşită ca populaţie de India, care deja are alte atribute de mare putere, precum dinamismul şi puterea economică, deţinerea armei nucleare, forţa IT etc. Vin din urmă alte „puteri demografice”, cum sunt Indonezia, Pakistan, Bangladesh (ţări islamice), Brazilia, Nigeria şi altele, fiecare dintre acestea având, la rândul lor, şi alte atribute de putere. Şi aş mai aminti doar Turcia, de lângă noi, care joacă şi poate înclina balanţa puterii de partea oricărui actor important...
– Vă întrerup şi întrucât v-aţi apropiat de „noi”, spuneţi-ne dacă este ceva nou privind rolul României pe scena regională, europeană...
– După cum sper că aţi constatat am păstrat analiza, destul de detaliată, privind poziţia geopolitică şi geostrategică a României, cu atu-urile şi minusurile acesteia, în trecut, dar şi acum. Unele iniţiative (sau achiesarea la ele) ale României s-au dovedit „falimentare”, precum Forumul la Marea Neagră şi Sinergia Mării Negre, altele s-au reformulat, precum Parteneriatul Estic. Nu-i mai puţin adevărat că ţara noastră este privită, pozitiv, ca furnizoare de expertiză privind accederea la structurile euro-atlantice pentru ţările din Parteneriatul Estic. Pentru a nu ne lungi prea mult, o spun tranşant, că România trebuie să se hotărască ce vrea să fie: pilon sau pivot, spun aceasta întrucât în discursul politic curent (al politicienilor, dar şi al mass-mediei) cele două sunt văzute ca similare, identice, deşi practic sunt diferite – pilonul este ceva fix, care stabilizează o anumită poziţie (România aflată la extremitatea estică a structurilor euroatlantice), în timp ce pivotul presupune un front în acţiune, care tinde să ocupe noi poziţii.
– Interesantă nuanţa pe care o introduceţi, se poate discuta. Revin cu o întrebare dificilă, dar necesară: afirmaţi în carte, ca şi în cea precedentă de altfel, că Geopolitica, printre altele, poate fi şi... predictivă. Chiar aşa?
– Da, este predictivă, dar nu în spiritul Pythiei şi Mafaldei. De altfel aceasta fiind una dintre diferenţele esenţiale faţă de Geografia Politică, disciplină ştiinţifică, din păcate, confundată de unii cu Geopolitica. Dar să vă dau un exemplu concret, relativ recent: evenimentele din Crimeea erau previzibile. Deşi a trecut mai bine de un an de atunci, încă mă mai întreb cum a fost posibil ca atât de faimoasele servicii secrete occidentale (CIA, Intelligence Service, Mossad ş.a.) şi marii analişti să nu intuiască/ghicească intenţiile Rusiei. Era clar că „Maidanul” Kievean nu era altceva decât o fumigenă pentru a distrage atenţia de la ceea ce urma, şi anume preluarea Crimeei, care s-a înscris perfect în... dezgheţarea conflictelor îngheţate, aşa cum am şi scris într-un articol, din revista „Economistul”, cu chiar o săptămână înainte de evenimentul din 14 martie 2015.
– Domnule profesor Neguţ, ştim cu toţii, sper, povestea Ucrainei şi Crimeei, de la hatmanul Bogdan Hmelniţki la Hruşciov, şi, respectiv, de la feldmareşalul Grigore Potemkin (cuceritorul Crimeei) la dezmembrarea Uniunii Sovietice. Vreţi să fiţi ceva mai explicit?
– Preluarea Crimeei de către Federaţia Rusă este, practic, o acţiune geostrategică deosebit de importantă pentru aceasta, chiar vitală. În acest spirit trebuie să înţelegem, mai întâi, mobilul modificării atitudinii geopolitice a Moscovei după implozia Uniunii Sovietice: dacă, în termeni geografici şi demografici, i-a rămas relativ suficient (17,5 milioane de km2 teritoriu – menţinându-se cea mai întinsă ţară a lumii - şi aproape 150 de milioane de locuitori), în schimb, în termeni geopolitici, a pierdut foarte mult: morfopolitic (configuraţie) şi topopolitic (aşezare).
– Vreţi să fiţi mai explicit?
– Concret, Federaţia Rusă a pierdut topopolitic prin „distanţarea de Europa”, între ea şi „centrul Europei” interpunându-se o serie de state, între care unul (Ucraina) foarte important din „n” puncte de vedere. Apoi, morfopolitic, prin diminuarea accentuată a semnificaţiei ieşirii la Marea Neagră: Ucraina preluase tot ceea ce era mai important aici, respectiv două dintre cele trei puncte geostrategice tradiţionale la Pontul Euxin, respectiv Gurile Dunării şi, mai ales, Peninsula Crimeea, cu excelente facilităţi portuare, aici aflându-se, de altfel, Sevastopol, cel mai mare port militar la Marea Neagră (pentru care a trebuit să-i plătească Ucrainei, anual, suma de circa două miliarde de dolari). Aşadar, pentru a nu mai lungi vorba, era mai mult decât evident că Federaţia Rusă nu va mai putea „suporta” multă vreme o asemenea stare de lucruri. Din păcate, de fapt ceea ce s-a întâmplat în Crimeea – şi ceva mai înainte în Georgia (2008) – îşi are originea în Summitul NATO de la Bucureşti, din martie 2008, când Ucraina şi Georgia n-au fost acceptate în Organizaţia Atlanticului de Nord... Vă mai aduceţi aminte că, atunci, cea mai frecventă întrebare a mass-mediei, nu era aceea dacă vine George Bush Jr. ori Angela Merkel, ci dacă vine... Vladimir Putin? Păi da, pentru că el îşi condiţionase venirea. Consecinţa neacceptării celor două state avea să se vadă numai câteva luni mai târziu.
– Foarte interesantă explicaţia dumneavoastră. Mai aveţi ceva de adăugat, în privinţa conflictelor să zicem, mai ales că, în noua carte, capitolul este extrem de generos...
– Da. Ştiţi, există o regulă nescrisă în domeniu, potrivit căreia, în momentul în care se închide, într-un fel sau altul un conflict, un altul se deschide sau redeschide. Aţi văzut, recent, cazul Nagorno-Karabah, enclavă armeană în statul azer, în care a reizbucnit conflictul care, în urmă cu 14 ani, a făcut peste 40 000 de victime şi un milion de refugiaţi. Deşi Azerbaidjanul este mult mai întins, mai populat, mai puternic economic şi militar decât Armenia, aceasta din urmă a ieşit învingătoare atunci, ocupând 15% din suprafaţa statului azer. Lucrurile nu sunt, însă, chiar aşa de simple: în spatele Armeniei se află nimeni altcineva decât... Rusia, aşa încât Azerbaidjanul, deşi, la rândul lui, este sprijinit de Turcia, nu poate face mare lucru. În acest fel, Rusia „controlează” ambele state...
– O ultimă întrebare: cum mai stau lucrurile cu... „multipolaritatea”?
– Am, în continuare convingerea că lumea uni sau bipolară este apusă, întrucât nu mai este posibil ca unul sau două state să se detaşeze ca putere atât de mult faţă de celelalte încât să le poată domina. Problema este că actorii de pe scena mondială s-au multiplicat prea mult. La un moment dat, marilor puteri (statelor cele mai puternice economic şi militar) li s-au adăugat asociaţiile/grupările regionale (cu continuitate teritorială), gen Uniunea Europeană, NAFTA, MERCOSUR, ASEAN şi altele, apoi grupurile cu discontinuitate teritorială (G-8, G-20, N-11, BRICS, OCS şi altele), marile corporaţii, imperiile „private” (FMI, Banca Mondială şi altele). S-au adăugat ori au devenit vizibili (întrucât fiinţau de mai multă vreme) alţi actori, precum unele organizaţii teroriste (cea mai recentă şi influentă fiind Statul Islamic), ONG-uri, trusturi mass-media şi alte structuri, unele mari metropole (New York, São Paulo, Shanghai etc.) care sunt mai puternice decât unele state importante etc. Toate acestea complică atât de mult lucrurile încât reţelele-combinaţiile oarecum previzibile depână acum, între diverşi actori, nu mai rămân valabile nici măcar pe termen scurt. Ca urmare, graţie acestui număr atât de mare de jucători ne aflăm, cred, într-o fază ce conduce la nonpolaritate, respectiv la situaţia în care orice combinaţie de putere este posibilă şi, în consecinţă, nimic nu mai este previzibil. Ceea ce nu este deloc de dorit.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
