Ziarul de Duminică

Sorina Jecza-Ianovici: „Fundaţia TRIADE este deschisă unei comunităţi aparte” (II)/ de Stelian Ţurlea

Galerie foto

Galerie foto

Autor: Stelian Turlea

25.03.2016, 00:04 460

– Înainte de a ajunge la răspunsul promis, mai cer îngăduinţa unei „bucle”: Fundaţia Triade a devenit co-organizator al bienalei Art Encounters, aducând în construcţia acestui eveniment parte din experienţa şi imaginea pe care le-a construit pe parcursul celor cincisprezece ani anteriori.

Aşadar…, întâi o istorie. De unde numele fundaţiei? Vechii spuneau Nomen omen, identificând, înscris în numele oamenilor, destinul acestora. Nu este altfel pentru fundaţie, care a fost şi ea, lungă vreme, nu o instituţie propriu-zis, ci, cum îmi plăcea mie să-i spun, „o instituţie visătoare”, o structură formată din energia, pasiunea şi visurile unor prieteni care au dăruit  această energie, pasiune şi visare celorlalţi.

Istoria începe cândva, la sfârşitul mileniului trecut, anul 1999,  – iată, se împlinesc acuşi 17 ani de atunci ! –,  când am ajuns să încheg prima mea  carte, ca editor. Eram cercetător într-un institut din Timişoara al Academiei Române, mă ocupam de literatură, de carte, aşadar, ştiam bine ce este o ediţie îngrijită, ce responsabilitate incumbă, aveam conştiinţa importanţei instrumentelor de lucru fundamentale pe care o cultură majoră trebuie să se sprijine – dicţionare, enciclopedii, ediţii critice… În acest context, m-am ocupat de catalogarea lucrărilor de sculptură ale lui Peter Jecza, soţul meu. Un an întreg am fişat, am catalogat, m-am documentat în ceea ce priveşte structura unui catalog  „raisonné”. Când l-am încheiat, am realizat că nu am o editură capabilă să-l scoată. Atunci a apărut scânteia, acel mic moment, unic, ce defineşte un destin. În plin impas, un prieten apropiat a tranşat, inocent, problema: de ce nu facem noi o editură? Şi, mai bine, o editură, ca parte a unei fundaţii… Zis şi făcut. Am început formalităţile ce se impuneau, dar, cum trebuia ca fundaţia să aibă un nume, s-a pus problema găsirii lui. În acea perioadă, paralel, Peter recuperase literele ce compuseseră numele galeriei de artă a oraşului, litere concepute de el, în urmă cu mulţi ani, ca pe nişte obiecte-sculptură şi pe care galeria, în plin proces de restructurare, voia să le schimbe cu ceva mai „modern”… Cum aceste obiecte („sculpturi lettriste”, le-aş spune!) se aflau în curtea atelierului său, am gândit că ele s-ar putea potrivi, prin reconversie, ca nume afişat pe casa noastră, viitor sediu al fundaţiei. Şi astfel ajung la povestea „destinului” implicat în nume: într-o seară, într-un grup de prieteni, ne-am „jucat”, combinând literele pe care le aveam la dispoziţie, pentru a face un alt nume. GALERIA DE ARTĂ, cuprindea un inventar limitat de posibilităţi. Le-am încercat pe mai toate. S-a creat o listă, prin permutarea unor silabe, prin combinaţii de litere, prin amestecul  lor… Un joc. O joacă… La sfârşit, am comparat propunerile scrise pe hârtie de fiecare. A câştigat, ca de multe alte ori, „savanta”, Pia, ce era profesor de semiotică şi avea o minte organizată prin exerciţiul jocului de şah şi al scrabble-ului: TRIADE. Ni se părea turnat-mănuşă pe realitatea noastră: Peter exersase de ani buni un ciclu de lucrări numit monade, după grecescul „monas” care înseamnă unitate, şi în consens cu înţelesul  pe care îl dădea Leibnitz acelor corpuri care, în baza forţei lor interne, au asigurată coeziunea, stabilitatea şi autonomia. Din Monadele anilor 70, Peter a dezvoltat mai apoi un alt ciclu, reprezentat din lucrări ce contraziceau principiul coerenţei interne absolute, permiţând scindarea, diviziunea. Numite, iniţial, Monade duble, mai apoi Diade, aceste creaţii au deschis posibilitatea asimilării triadelor, ca forme succesive. Astfel, numele fundaţiei fusese găsit: Triade. Şi TRIADE a rămas. Referinţele erau atât de deschise, încât puteau acoperi tot: noi eram trei – Andrei era deja „persoană”, cu drept de reprezentare în simbolica familiei, numărul  trei avea apoi, el însuşi, propria încărcătură simbolică, sugera şi alteritatea, noţiune foarte puternică în filosofia comunicării pe care o întrevedeam, trimitea şi la valorile spirituale, la Treime. Acest nume, pentru a închide paranteza de la început, fixa destinul fundaţiei, ca spaţiu deschis altora,  spaţiu animat cultural la interferenţa dintre artele vizuale şi alte forme de exprimare artistică (muzică, literatură).

În scurt timp, fundaţia era născută. Avea, formal, toate datele unei adevărate instituţii: un sediu – casa noastră, un board – în care patron era Peter, preşedinte fondator, apoi ceilalţi membri – eu, în umbra lui, director executiv, şi Marcel Tolcea, prieten de-o viaţă, coleg de studenţie şi bun ferment pentru orice întreprindere îndrăzneaţă, ce tulbura convenţii prea rigide. De departe, din München, ne veghea George – Georg Lecca, după identitatea noii sale ţări de apartenenţă, care a rămas legat de Timişoara prin toate fibrele existenţei sale. Când trebuia dată unui eveniment ce-l pregăteam coloratura muzicală, recursul era la Sandra, marea violoncelistă Alexandra Guţu, al cărei bun gust muzical şi pricepere găsea întotdeauna sunetul cel mai potrivit să pună în valoare  un moment de artă, oricare ar fi fost el. Prin Sandra, muzica a fost mereu una dintre constantele casei.

Din nou mă las ispitită de a plonja în istoria experienţei numite Fundaţia Triade.

Încă de când se construise, casa a găzduit atâtea, a fost depozitara atâtor trăiri, încât a dobândit o energie care se simte, care pluteşte, e materială. După ce casa a fost gata, a venit într-o zi Sandra să verifice dacă acustica e potrivită pentru a face muzică. A bătut din palme şi sunetul a răsunat, limpede. Într-o clipă, s-a conturat o decizie, un drum, un destin. Au urmat zeci, poate sute de momente frumoase, fiecare în mod particular. Prima dată a fost vocea Teodorei Ciucur, sora lui Paul Neagu, soprană. Ave Maria a răsunat până sus în cheia boltei, unde se bucura şi bunul Dumnezeu... A urmat cvartetul Voces, devenit, pentru o seară, cvintet, alături de Alexandra Guţu. Apoi,  flaut, harpă, 11 violoncele, pian, nenumărate forme de vioară, percuţie, cor de copii, Grigore Leşe de Crăciun…  Minunaţi au fost cei din grupul Tutora, cu instrumente arhaice, dar şi clavecin, flûte à bec, şi câte şi mai câte... Federico Mondelci a cântat aici, la Triade, Oblivion, şi m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de Piazzolla şi de saxofon... Să asculţi în casă saxofon cu acompaniament de cvintet e halucinant: totul se umple, vibrează, sunetul îmbracă sculpturile, iar sculpturile rezonează apoi ca nişte clopote. Aerul se impregnează de o emoţie ce persistă...  Zeci de sonorităţi, zeci de instrumente… Între toate, violoncelul Sandrei, o permanenţă. Inclusiv, însoţindu-l pe Peter în trecerea cea lungă...

Revin la momentul începutului: primul eveniment al noii fundaţii l-a constituit lansarea catalogului raisonné. Lui i-au urmat altele. Publicaţii de tot felul, după cum ne permitea bugetul. Multe. În anii scurşi de-atunci s-au strâns aproape 200. Diverse, mai mari, mai mici, mai importante, mai modeste. Fiecare, însă, având un aport de trăire personală, fiecare cu o mică istorie. Evoc una, cu asupra de măsură dragă mie: cum s-a născut un proiect legat de Aglaja Veteranyi, scriitoarea româncă de expresie germană a cărei carte, De ce fierbe copilul în mămăligă, a făcut-o cunoscută în România.

Era în decembrie 2003, George Lecca mi-a dat să citesc lucrarea de licenţă a lui Agnes Mattis-Teutsch despre Aglaja Veteranyi şi să văd cum se poate publica. Mi-a promis şi volumul bibliofil cu Geschenke. Ein Totentanz, ilustrat cu linogravurile lui Volz. Am decis să expunem foile volumului cu lucrările şi, în loc de catalog, să publicăm micul studiu al lui Agy. Apoi a venit restul: am citit De ce fierbe copilul în mămăligă, ce fusese nu de mult tradus în româneşte. M-a tulburat felul atât de  frust de a-ţi dezbracă propria viaţă, de a o scoate înafară. Apoi am descoperit entuziasmul faţă de subiect al Sentei Höfer, directoarea Centrului Cultural German.  Am dat cartea mai departe. Prietenii au citit-o pe nerăsuflate. I-am rugat să scrie, spontan, impresii calde. Micul exerciţiu al lui Agy urma să stea alături de alte voci, mai exersate. Senta mi-a spus despre sinuciderea ei. În 4 februarie urmau să se împlinească 2 ani deja. 4 februarie... de ce nu?  Mai era până atunci ceva mai mult de-o lună. În câteva zile a început să crească o poveste, care s-a tot rostogolit şi a crescut, a crescut... S-au adunat toţi. Din Germania: Metzger, George, Rodica Binder de la Köln. Din Elveţia: Peter Bichsel. Din Turcia: Zehra Cirak, scriitoarea ce a câştigat bursa Robert Bosch după Aglaja. Apoi au venit de la Bucureşti Nora Iuga, Denisa Comănescu, cu Polirom-ul, Cărtărescu cu un text... Şi de acasă, mai toţi: Cuci Bădescu, Pia Brînzeu, Smaranda Vultur…  Micul pretext creştea, îmbrăţişat de voci grele... În februarie, am umplut o întreagă săptămâna oraşul cu prezenţa Aglajei Veteranyi: spectacolul Odeon-ului cu dramatizarea romanului, lansarea ediţiei a doua de la Polirom, expoziţia pe care a adus-o Lecca în mapă de la München, traducerile Norei Iuga şi performance-ul lui Ildiko Jarcsek, născut din lectura lor, filmul lui Metzger, Aici, cerul, lectura de la Centrul German, cu Ada Milea şi Zehra Cirak. Toţi, în jurul ei, al preafragilei... În final, ne-am întâlnit cu toţii într-o carte, scoasă în câteva zile: Poveşti pentru Aglaja. Pe hârtie de ziar, neghioabă, dar cu câteva file preţioase, cu desenele făcute anume de Adriana Lucaciu, pentru versurile ei rămase inedite, trimise de iubitu-i ce n-a avut puterea să vină. Imaginea cu rochia-i de mireasă nenuntită, pe care scrisese textul Ana lebt. Coperta cu desenul delicat pe margine, cu aripile de înger care alunecă, liniştit, spre înalt. Tot ce adunasem în febra acelei perioade intra aici. Am cântat-o, am descântat-o, am pritocit-o pe cartea asta, cu urgenţa unui gest ce o putea salva: scrisoarea ei, la început, apoi Peter Bichsel, lecturile, ineditele, „raftul cu amintiri”: interviuri, evocări... Viaţă adunată, viaţă restituită, viaţă apărată...

Cartea cu Aglaja astfel s-a născut. Dintr-un fel de poveste. Ca să o legene. Să o aline. Să o susţină. Să o aducă între ai săi, acasă.

Cam acesta era „modelul” întreprinderilor fundaţiei. Nu aveau anvergura  unor proiecte majore, „aplicaţii” la instituţii finanţatoare, ci aveau  căldura şi greutatea unor gesturi profunde, ce legau prietenii, credinţe, convingeri. Ce năşteau bucuria de a fi împreună, într-un timp în care exerciţiul de a fi împreună era destul de stângaci. Anii 2000. Stângăcia era, însă, în contrabalans cu o autenticitate ce dădea fiecărui eveniment vibraţie. Spaţiul Triadelor a devenit, pe nesimţite, un loc  – aşa cum se exprima chiar azi o prietenă – „deschis unei comunităţi aparte, ce (avea  şansa) de a vedea splendoarea lumii mai des şi mai clar decât ceilalţi.”  

Aşa s-au născut toate. Expoziţii, multe, de toate felurile. Îmi aduc aminte, la întâmplare: expoziţiile de sculptură însoţind amplasarea câte unei lucrări în Parcul Triade, apoi seria de expoziţii cu carte-obiect, expoziţia despre feminitatea lui 1900. Frumoasele dessous-uri în mătase şi borangic, atârnând pe fir de salcie ce înfrunzea chiar în timpul expoziţiei, sau debordând din cufere bătrâne ... (Desuetudine? Joc de-a fragilitatea? Nostalgia unui timp revolut? Toate. Plus un strop de poezie).

 

Aţi declarat într-o emisiune: „Ca parte dintr-o  fundaţie de artă, mă ocup de formarea unui public care să poată evolua, să se bucure şi să accepte că arta e o valoare.” Cum este publicul de azi? Cum poate fi atras spre lucrările de artă?

 

– În ani, s-a coagulat în jurul fundaţiei o lume crescută cu valori similare, animată de aceleaşi aspiraţii. Ce primea şi dădea cu egală mărinimie – emoţie, cunoaştere, visare… Parte din lumea asta prelua roluri în orchestrarea evenimentelor, fiecare cu ştiinţa şi talentul său. Un asemenea „nucleu” ce gravitează în jurul fundaţiei numără în jur de 100  de persoane: artişti vizuali, muzicieni, literaţi, arhitecţi. În funcţie de programul anunţat, se activează o parte sau alta a acestui public, completată, întotdeauna cu nou-veniţi : prieteni ai celor deja stabili, prieteni ai prietenilor acestora… Există diferenţe vizibile, ceea ce este absolut firesc. De aceea şi adresabilitatea este specifică. Chiar dacă, acum, comunicarea este uniformizantă prin mijloacele socio-media, eu prefer să menţin (şi) adresarea tradiţională, aceea făcută pe suport de hârtie, pe care o trimit, în mod diferenţiat, în funcţie de conţinutul evenimentului pregătit. Se creează astfel tipuri de public specializat, mici comunităţi ce intră într-un fel de comunicare mai intimă. Familii de public, ce se comportă ca atare: se cunosc, se recunosc, împărtăşesc bucurii comune…

În afara acestor modalităţi, fundaţia cultivă şi altele: organizează, spre pildă, evenimente corporate, pe care le infuzează cu specificitatea locului – întotdeauna prezentarea expoziţiilor deschise în momentul respectiv, vizitarea colecţiei…

 

Descrieţi în ce constă această parte vizitabilă? Cum e constituită fundaţia? Care sunt spaţiile sale?

 

– Desigur, merită să facem această prezentare. Mai întâi, să situăm topografia fundaţiei: situată pe Calea Martirilor, o descoperi abia după ce ai ajuns aproape afară din oraş şi te-ai împăcat cu griul tern al blocurilor  rămase ca mărturie a istoriei prin care am trecut. Întâi îţi apare în faţă doar o pată colorată. Stranie. Parcul Triade: forme diverse, sculpturi, o stilistică prin care filiera neoconstructivistă a anilor 60-70 se apropie de un expresionism recitit în cheie ironică. Parcul Triade e avanpostul fundaţiei. El îşi îmbogăţeşte colecţia, anual, cu lucrări ale unor sculptori importanţi din ţară şi străinătate. Alături de artiştii consacraţi sunt expuşi şi câţiva artişti mai tineri.

Pentru foarte mulţi trecători, obosiţi de greutatea fiecărei zile, spaţiul Triade rămâne, însă, doar un semn de întrebare pus zilnic în drum spre alte ţinte. Pentru cei care au avut, vreodată, curiozitatea (sau, poate, şansa) de a pătrunde dincolo de prag, grădina cu sculptură este frontiera  spre o altă lume.

Pătrunzând în spaţiul Fundaţiei Triade, intri, de fapt, în Casa Jecza. Chiar dacă Peter Jecza nu mai este de şapte ani, locul păstrează aerul boem al trecerii lui: sute de lucrări, alături de semne ale unei intimităţi încă vii. Trecătorului i se permite să intre. Încet-încet, se trezeşte în mijlocul unei lumi îmbietoare. Este deja de-al locului. Oriunde păşeşte, îl învăluie o poveste ce-l absoarbe cu un aer de familiaritate şi inedit. O experienţă aparte. O clipă petrecută într-un muzeu cu palpit de viaţă, reunind artişti importanţi ai locului: de la cei ai anilor 60-70, Roman Cotoşman, Gabriel Popa, membrii Grupului Sigma, Paul Neagu, Diodor Dure, Leon Vreme, Adalbert Luca, Romul Nuţiu, Eugenia Dumitraşcu, Klara Biro Jecza, Molnar Zoltan, Adalbert Luca, la atâţia alţii... Adevărată colecţie muzeală.

În spaţiul central al casei, galeria de sculptură Peter Jecza. Aici, ani la rând, am ţinut vernisajele expoziţiilor artiştilor invitaţi. Separat, cel de-al doilea spaţiu, distinct, acela al Galeriei Triade, unde au loc, lunar, evenimente artistice complexe, (expoziţii, recitaluri de muzică colocvii, prezentări de film, diapozitive etc). Oferta de artă este completată prin grădina interioară, amenajată ca o expoziţie în aer liber. Ea leagă spaţiul fundaţiei de noua construcţie a Galeriei de artă contemporană, ce poartă numele fondatorului: Galeria Jecza, de care vorbisem anterior. Farmecul deosebit al unei vizite la Fundaţia Triade îl dă acest amestec inedit de spaţiu locuit şi spaţiu pentru artă, o formă de colecţie muzeală vie, oferită spre vizionare. Întotdeauna cu bucurie.

 

Fundaţia Triade publică şi cărţi ale artiştilor? Am avut în mână, de curând, un remarcabil jurnal al lui Mihai Olos, pus la punct de distinsa traducătoare Ana Olos...

 

– Fundaţia s-a specializat, de la început, pe editarea de carte de artă, centrată în special pe zona Timişoarei şi/sau Banatului. Am iniţiat o colecţie numită „Maeştrii Timişoarei”, prin care am dorit să  transmitem ideea existenţei unui model pe care generaţia întemeietoare de artă în Timişoara l-a constituit. Colecţia, realizată cu susţinerea generoasă a municipalităţii, dar şi a unor privaţi – cum a fost în mod constant George Lecca –, a recuperat valorile majore ale locului: s-a  ocupat de editarea şi tipărirea monografiilor de artist, începând cu Peter Jecza, dar continuând cu membrii Grupului Sima şi 111 – Cotoşman, Flondor, Bertalan, Tulcan, a publicat apoi volume tematice – pe generaţii artistice, pe modalităţi de expresie, a adunat scrierile referitoare la artiştii zonei (seria recuperărilor în Atelierul de arte Timişoara, peste 1.500 de pagini), a încercat fixarea unor valori de patrimoniu local (Porţile Timişoarei, Arhitectura populară din Banat, Valori de artă barocă din Banat, ultima apariţie datorată istoricului de artă Rodica Vârtaciu, volum ce a avut lansarea la începutul lunii martie a acestui an), a publicat nenumărate cataloage de expoziţie, a susţinut promovarea tinerilor artişti prin publicaţii. Aproape 200 de titluri, cu media unui titlu pe lună, în cei 17 ani de existenţă.

 

Aţi premiat, din câte ştiu, tineri artişti. Ce viitor au tinerii artişti la noi? Cine şi cum poate impune un artist plastic?

 

– De 13 ani dezvoltăm un program pentru promovarea tinerilor artişti, Juventus. Intervenţia fundaţiei constă în organizarea de expoziţii personale, editarea de cataloage, susţinerea materială sau  iniţierea unor proiecte educaţionale, în colaborare cu instituţiile de învăţământ preuniversitar şi universitar.

Premiile Juventus sunt parte din acest program. Ele  se decernează începând din anul 2003 în cadrul unui concurs tematic, destinat artiştilor cuprinşi într-un ciclu şcolar (până la doctorat). Concursul se înscrie în acest program al fundaţiei de susţinere şi promovare a unor tineri artişti a căror valoare merită afirmarea.

Concursul este organizat alternativ pentru sculptură şi pictură. Din anul 2004, partenerul principal al fundaţiei în organizarea acestui eveniment este Clubul Economic German / Deutschsprachiger Wirtschaftsclub Temeswar. Acesta asigură suportul material al decernării premiilor.

12 ani parcurşi. Privirea retrospectivă oferă suficiente argumente pentru o evaluare a succesului: au fost prezentaţi până în prezent în expoziţii în jur de 250 artişti, cărora li s-au decernat peste 60 de premii. Mulţi dintre artiştii consacraţi ai actualei scene de artă timişorene au avut, pe parcursul formării lor, un moment în care şi-au confruntat posibilităţile pe scena Juventus: Linda Saskia Menczel, Nada Stojici, Cristian Sida, Liliana Mercioiu, Matei Gaşpar, Horia Bojin, Sorin Scurtulescu, Cosmin Moldovan, Denisa Curte, pentru a nu numi decât câţiva… Urmând constant succesiunea ediţiilor de concurs, am fost martori ai evoluţiei tinerilor artişti, de la emoţia primelor participări din anul I-II, până la maturizarea ulterioară.

De doi ani, concursul s-a deschis spre întreg spaţiul naţional. Juriul a devenit internaţional, iar câştigătorul se bucură de un premiu special: acela al unei expoziţii personale în spaţiul fundaţiei pe parcursului anului următor câştigării premiului. Anul acesta tocmai ce s-a încheiat expoziţia lui Răzvan Radu, pictor, masterand al Universităţii de Arte Bucureşti.

Aceasta este Fundaţia TRIADE. E mult? E puţin? Obiectiv vorbind, este doar matematica începutului. Subiectiv, este ecuaţia deschiderii infinite: spre încredere, spre tot ce stă cuprins în expresia artei.

Pentru ce a construit până acum, Fundaţia Triade a fost premiată anul acesta la Gala Premiilor AFCN cu Premiul pentru antreprenoriat cultural.

Abia de acum poate fi recomandată drept co-organizator al bienalei Art Encounters.  Dar pentru aceasta, încă o păsuire…

 

Va urma

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO