Şoseaua Kiseleff/ de Emanuel Bădescu

Din vremurile începuturilor comerţului braşovean cu oamenii de la sudul Dunării, drumul bătătorit de neobosiţii saşi de la poalele Tâmpei a tăiat către Cetatea Giugiului, prin aglomerarea de sate ce avea să poarte numele de Bucureşti, poate chiar sub administraţia câmpulungeanului Bucur Ciobanul, cel care – în opinia lui Luccari din Raguzza, călătorul din anii domniei lui Mihai Viteazul, – „a tras câteva întărituri de cărămidă la Bucureşti din porunca lui Negru Vodă”. Aşadar, din acele vremuri nici astăzi desprinse de legendă, pe aici trecea „Drumul ce duce la Braşov”. Mai târziu, prin veacul al XVII-lea, Şerban Cantacuzino şi-a alcătuit o moşie cu palat şi paraclis (Biserica Măgureanu) chiar în calea acestui drum, ce va părea că porneşte din curţile sale. După moartea unchiului şi urcarea pe Tron, Constantin Brâncoveanu va tăia pe din două proprietatea cantacuzină, eliberând iarăşi vechiul traseu, motiv de gâlceavă pe viaţă cu a doua soţie a unchiului său. Noul drum va căpăta şi numele moşiei sale de la Mogoşoaia, unde înălţa un frumos palat raguzzan pentru fiul său Ştefan. Cum drumul la Mogoşoaia trebuia să cotească în dreptul Palatului Ştirbey de astăzi pentru a continua pe „Drumul Târgoviştei”, este limpede că din acel punct a fost sorocit să pornească şi noul „Drum spre Braşov”.

Cu timpul şi porţiunea dintre uliţa Amzei şi Chioşcul lui Mavrogheni a căpătat numele Mogoşoaiei, mai mult, odată cu apariţia barierei, „Drumul Braşovului”, scurtat cu un kilometru, pornea din dreptul acelui chioşc, întâmpinat fiind de două mori de vânt aflate în dreapta chioşcului, ultima, ruinată, având să fie demolată de Kiseleff. I-a fost schimbat şi numele în „Drumul către Văleni”, cum observăm consultând planurile lui Ernst şi Purcel de la finele secolului al XVIII-lea, însă, nu pentru multă vreme, căci în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost rebotezat în „Aleea Bănesei”, fiindcă trecea printr-o rămăşiţă din Codrii Vlăsiei numită de localnici Pădurea Bănesei, pe atunci proprietatea – din 1761 –  a Elenei Văcărescu, soţia banului Ştefan Văcărescu.

Am ajuns, în fine, în anul 1830, când generalul conte Pavel Kiseleff, guvernator al Moldovei şi Ţării Româneşti, conform Păcii de la Adrianopole, a adunat cu poruncă o comisie „pentru înfrumuseţarea şi îndreptarea poliţiei”. S-a întocmit atunci un „Regulament pentru starea sănătăţii şi paza bunei orânduieli în poliţia Bucureştilor” ce prevedea modernizarea radicală a localităţii, prefacerea ei dintr-un conglomerat de sate într-un oraş de tip european-occidental. Era sentinţa ce condamna „ulicioarele netrebnice” şi, totodată, actul de naştere al tuturor schimbărilor ce vor urma, mare parte din reguli fiind şi în prezent actuale. Contele, care avusese menirea să transforme cele două ţinuturi româneşti în gubernii, s-a implicat atât de adânc în modernizarea şi în buna administrare a acestora încât – şi cu sacrificiul patriotic al unei doamne, care i-a născut o jumătate de duzină de copii, – a devenit un filoromân sincer (fusese naturalizat în 20 iulie 1831), pe alocuri chiar fanatic când a fost vorba de susţinerea Unirii Principatelor, trădând, însă, interesele Rusiei, care l-a exilat „diplomatic” la Paris, unde a şi murit.

El a semnat actul de reamenajare civilizată a vechiului drum – numit pe timpul lui „Aleaua cea mare” – care îi va purta numele (a se vedea scrisoarea de mulţumire din 7 iunie 1843 adresată lui Bibescu, în care, refuzând monumentul votat de Obşteasca Adunare, recomanda lucrări folositoare precum fântâni, poduri, şosele). Pornise nu de la modelul parizian – Bois de Boulogne ori Avenue des Champs Elysee – cum se crede, ci de la tradiţia plimbărilor de armindeni ale odraslelor boiereşti pe această arteră sărăcăcioasă în copaci, cum nota, prea grăbit, Dimitrie Pappasoglu în al său Ghid al Capitalei: spectacolul va fi fost tulburător pe vremea lui Caragea, când tinerii abia puteau respira în butci sufocaţi de işlicele uriaşe.

Apropo: începând cu guvernarea lui Kiseleff se va înstăpâni şi vestimentaţia occidentală, până la el purtată cu timiditate de bucureştenii numiţi, ironic, „filfizoni”. A fost şi aceasta o revoluţie pro-occidentală, definitivată curând sub sceptrul lui Alexandru Dimitrie Ghica.

Tăierea şoselei a demarat în anul 1833, când a fost demolată ruina morii olandeze ce îngusta accesul. Lucrările au continuat, dar cu viteza melcului, după plecarea lui Kiseleff în aprilie 1834, luând, însă, amploare odată cu suirea pe tron a lui Gheorghe Bibescu. Domnul, care studiase cu fratele său, Barbu, Dreptul la Paris, a fost primul care s-a gândit, sfătuit, cum am văzut, de Kiseleff, la „cosmetizarea” acestei alei – deschisă în 1851 până în locul pe care va figura „Rondul III” – şi la conferirea unui „aer parizian”. Pentru înfăptuirea ideii, care nu trebuia să rămână doar un vis, cum se obişnuia pe aici, s-a adresat agentului său din Viena, care, la rândul său, a apelat la directorul grădinilor imperiale. I-au fost recomandaţi, a aflat doctorul Nicolae Vătămanu, remarcabil iubitor de istorie bucureşteană, peisagistul Carl Friedrich Wilhelm Meyer şi ajutorul acestuia, Franz Harer.

Domnul, grăbit, i-a pus să semneze în ziua de 22 decembrie 1843 contractul pentru amenajarea Grădinii Kiseleff. Lucrul, după desenarea planurilor de către Meyer, acesta întorcându-se pentru scurt timp la Viena, a fost început de Harer. Aşa cum o prezintă maiorul Borroczin în planul său, grădina, inaugurată cu mare fast în ziua de 29 iunie 1844, ziua generalului Kiseleff, avea o formă aproximativ triunghiulară şi dimensiuni apreciabile. Spre vest începea imediat după Mânăstirea lui Mavrogheni, iar spre est chiar din piaţa Barierei Mogoşoaiei, locul fiind ulterior ocupat de Muzeul de Ştiinţe Naturale, deci peste drum de Monetărie (ulterior Şcoala de Belle-Arte).

După câţiva paşi pe şosea se deschidea un cerc botezat „Rondul I”, ce avea în mijloc un havuz de fontă din care – se zice – apa ţâşnea vreo 50 de metri, spre minunarea mahalagiilor, care nu pricepeau vrăjitoria. Fântâna, prima arteziană din istoria acestor locuri, a fost inaugurată laolaltă cu micul lac în 21 septembrie 1847, în prezenţa a 70.000 de suflete. Meyer proiectase această fântână arteziană pentru a face dintr-o plimbare la Şosea un spectacol. Tot spre desfătare a mărginit şoseaua – inaugurată împreună cu grădina – cu peste două mii de tei, care în luna mai învăluiau cu parfum Capitala. Câteva sute de metri mai sus, între 1889 şi 1892, la iniţiativa lui P.P. Carp şi după proiectul lui Ion Mincu, va fi construit cunoscutul Bufet.

Nu departe, în 14 septembrie 1896 va fi amenajat „Rondul II”, în mijlocul cărora – ca pe Avenue des Champs Elysee – va fi construit un „Arc de Triumf” dedicat Încoronării Regelui Ferdinand I şi un al doilea, pe fundaţia primului, dedicat făuririi Regatului României (Mari), ambele după planurile lui Petre Antonescu. Detalii despre ele, extrase din broşura scrisă de marele arhitect, voi oferi într-un articol ulterior. Adaug că, tot după celebrul model parizian, s-a acceptat construirea – dincolo de Bufet – a unor palate, precum Palatul Elisabeta şi vile, pe care doresc să le comentez altădată, unele cumpărate după îndepărtarea lui Ceauşescu de personaje fără carte, dar cu bani, spre a fi lăsate în paragină şi demolate. În ignoranţa lor, aceşti rudimentari cred că un imobil de oţel şi de sticlă este mai preţios decât vechitura cu stil… Nu-i mai puţin adevărat că şi sub Carol II, păstrând, însă, proporţiile, s-au mai întâmplat asemenea ciudăţenii, ca în cazul superbei clădiri a „Salonului Oficial” din Grădina Kiseleff, palat construit în 1924 tot după planurile lui Petre Antonescu.

În încheierea acestei prezentări, o remarcă amară: în apropierea „Rondului III” Jockey Clubul a posedat un teren de peste 100 ha cu hipodrom, terenuri de antrenament şi grajduri. Pe terenul confiscat de regimul ruso-comunist s-au construit Casa Scânteii şi Complexul Expoziţional. Normal ar fi ca Jockey Clubul, aflat astăzi în mare suferinţă, să primească fie despăgubiri, fie chirie, pentru a construi un alt hipodrom. Nici vorbă de aşa ceva. Statul samsarilor imobiliari s-a făcut stăpân al acestei vaste proprietăţi, cutezând, mai nou, să rezerve şi o parcelă pentru construirea unei moschei. Se afectează, astfel, şi paradigma conceperii Şoselei Kiseleff, care, de la „intrarea în Europa”, se schimbă în „reintrarea în Asia otomană”. În România totul e posibil.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels