Evanghelistul se îmbrăcase cu unul dintre costumele lui de vară, in veritabil, de un alb gălbui, ca ale coloni(ali)ştilor englezi din filmele interbelice recent colorizate. Îi lipsea doar pălăria căptuşită cu plută. Altfel ţinea între degete o havană, iar în locul cravatei, îşi arăta prin gulerul deschis la doi nasturi al cămăşii pielea căzută a gâtului şi părul alb de pe piept. Mateescu părea brusc mai bătrân, dar şi mai mulţumit ca înainte. Restaurantul începuse să meargă aşa cum visase el şi, bem mai întâi o tărie?, sosise momentul să termine cu Luca! Avocatul-senator care-şi admira pantofii nu înţelegea sau uitase, poate că uitase, că intrase în afaceri pe banii adevăratului evanghelist. Dacă Luca ar fi fost în stare măcar să lungească procesele pe care începuse să le piardă, ar fi meritat să rămână în joc. Dar acest idiot bătrân care ştiuse să ducă procesele până dincolo de puterile legii, fără să mai fi câştigat un caz de nici el nu mai ştia când, îşi obligase clienţii, pe care-i jecmănea, să fugă din ţară, ca să nu se înfăţişeze la tribunal. Or asta o puteau face ei singuri, fără să fie apăraţi de Luca şi asociaţii. Câinele avea, acceptă, o părere infectă despre acest zgârcit cu argumente tâmpeşti care era Luca, dar care era vina avocatului în afacerea cu Supergastronomul? Mateescu vorbea despre Luca de parcă avocatul ar fi murit, iar senatorul cu acelaşi nume de-abia-şi mai trăgea sufletul. Câinele îşi privi ceasul, trecuse cu 24 de minute de miezul nopţii. La ora asta, s-ar fi dus acasă şi Mari încă l-ar mai fi aşteptat, fără să-l întrebe unde fusese. Acum însă, ce era să mai facă? Comandă, mai mult de curiozitate, raţă pekineză cu miere, castraveţi acri şi sos de soia cu usturoi. Asta era o reţetă chinezo-română. Nici un bucătar purist al adevăratei raţe pekineze n-ar fi amestecat mierea cu castraveţii muraţi, nici sosul de soia cu mujdeiul de usturoi. Câinele îşi aminti de cele două săptămâni pe care le petrecuse în China, ca tânăr specialist în chimie alimentară, Mâncase atunci creier de maimuţă care-i fusese adus într-un bol atunci când respinsese categoric invitaţia de a sparge ţeasta maimuţei ca să-i guste creierul. Tot atunci însă învăţase că aproape orice putea fi bun de mâncat, inclusiv carnea de om în vremurile de foamete, cu condiţia să ştii să prepari acel orice. În privinţa reţetelor cu carne de om nu existau indicaţii înregistrate, ci doar poveşti de canibalism lipsit de sosuri acrişoare şi de cruste dulci, caramelizate. În logica foametei, ceea ce contează nu mai e nuanţarea unei bucătării cu sosurile şi cu secretele preparării cărnii de orice fel, ci haleala urgentă în care ori mănânci, ori eşti mâncat.
Atunci însă Câinele începuse să se gândească la salamul cu soia şi la caşcavalul făcut dintr-o reţetă originală, care aducea doar de la mare distanţă cu caşcavalul adevărat, combinând secretele brânzei tofu cu un amestec de caşcaval rezultat din ceea ce mai rămânea din producţia caşcavalului adevărat. Câinele încă se juca de-a mâncarea când brusc mâncarea a dispărut pentru a apărea doar din când în când, uneori sub forme insolite. Carnea de pui şi de găină se transformase în gâturi, gheare şi aripi, şi în coşuri de piept de pui curăţate bine de carne. Din carnea de vacă nu mai rămăseseră nici măcar oasele, fiindcă pleca la export cu oase cu tot, iar din carnea de porc, ceea ce mai rămânea, când rămânea, începea de la picioarele tăiate din scurt, atât de scurt, că nu rămâneau din ele decât copitele şi o bucată de picior fără carne. La institutul lui de chimie alimentară, Câinele se lupta cu exportul de tot ce se putea mânca, încercând să facă din resturile de carne de porc un soi de şuncă de Praga, şi din zerul brânzeturilor care plecau nu se ştie unde, un caşcaval cât de cât mâncabil, într-o ţară în care brânza de tofu n-avea nici o tradiţie, chiar dacă începuse să se consume carne chinezească la conservă, iar din peniţele de aur venite ca rezerve ale peniţelor stilourilor chinezeşti se făceau verighetele unor căsătorii ai căror protagoniştii n-aveau aur în casă şi cercei pentru urechile fetelor care încă nu învăţaseră să spună mama.
Raţa pechineză à la Bucureşti mirosea interesant, dar Câinelui nu-i venea s-o guste. Dacă Mateescu voia s-o rupă cu Luca, asta era, până la urmă, treaba lor. Nu-l privea, dar nu înţelegea de ce trebuia ca el să devină martor fără voie la chestia asta. Evanghelistul îşi răsucea trabucul între degete. N-avea nimic împotriva bătrânului avocat, dar existau persoane, în lumea sensibilă a afacerilor, care se mirau pe faţă că el avea relaţii cu zaharisitul de Luca. Iar câţiva dintre cunoscuţii lui care erau reprezentaţi de Luca şi asociaţii în procese care nu se mai terminau, începuseră să se uite chiorâş la el. Partea cea mai neplăcută însă era că la cocktailuri Luca se ţinea după el, fiindcă nimeni nu-l mai băga în seamă. Şi chiar dacă îi spusese că el nu se ducea la sindrofii să fie văzut, ci ca să mai schimbe o vorbă cu cei cu care făcea afaceri, Luca dădea din cap cu gravitatea lui stupidă, se ducea să mai ia un sendviş sau să-şi umple paharul cu şpriţ, şi după cel mult cinci minute apărea din nou lângă el. Mateescu îi găsise o însoţitoare, care-l pândea pe Luca la intrare şi-l lua în primire, o damă de vreo 30 de ani, divorţată, care avea o afacere cu legume, cam dubioasă, dar prosperă. Mateescu îi făcuse o reducere la transport, cu tirurile lui, cu condiţia ca doamna Matache să-l ţină pe Luca la distanţă de el. Ceea ce nu luase în calcul era că Luca găsise astfel un motiv suplimentar să-l vâneze, pentru a-i demonstra tinerei sale admiratoare că avea prieteni importanţi, adică pe el. Câinelui îi veni să râdă, deşi Evanghelistul îşi răsucea cu năduf trabucul între degete şi, ca să-şi anestezieze iritarea, ducea tot mai des paharul la gură. La mesele din jurul lor se vorbea din ce în ce mai tare. În locul clienţilor care plecaseră la miezul nopţii, apăruseră noctambulii. Unii îşi prelungeau aici chefurile de care se apucaseră în altă parte. Alţii se pregăteau să le înceapă. Mateescu se întorcea din când în când să-i vadă. Câinele nu se simţea la largul lui. Chiar dacă masa lor nu era la vedere, mai venea câte unul cu paharul în mână, să dea noroc cu Gastronomul şi cu domnul, mă scuzaţi de deranj.
Când se sui în taxi, pe la două noaptea, îi spuse şoferului unde voia să ajungă. Nu ştia ce număr avea blocul unde se mutase. Îi dădu trei puncte de reper: pe Splai, între Tribunalul mare şi Operetă. Taximetristul îi replică politicos că Opereta nu era pe Splai. Fosta Operetă! dădu Câinele să-l lămurească, dar şoferul nu auzise decât de asta nouă, de lângă Teatrul Naţional. Câinele nu găsi de cuviinţă să-i explice taximetristului că se mutase de-o zi la această adresă. Descoperiră blocul. Taximetristul îi ură distracţie plăcută. Nu-l contrazise. În apartament îl întâmpinară mirosurile lăsate în urmă de fostul proprietar şi în bucătărie o liotă de gândaci dezorientaţi. Acceptă că Alina avea dreptate, trebuia să zugrăvească, fiindcă nu se mutase într-un hotel de două stele. Ar fi preferat celălalt apartament, în care erau poate şi gândaci, dar cel puţin avea un miros mai primitor. Proprietarii încă nu plecaseră în Canada. Câinele făcu un duş scurt, apoi se întinse pe patul uriaş în care adulmecă parfumul Alinei, înainte de a adormi.
Îl treziră zgomotele dimineţii, claxoane şi strigăte de şoferi, care erau cam la fel cu cele pe care le auzea acasă în Militari, doar că sunau altfel, mai cu arţag, deşi aici nu era o intersecţie, ci doar o lungă coadă de maşini care se îndreptau lent spre Piaţa Unirii, în timp ce pe partea cealaltă a covatei de beton în care mai degrabă zăcea apa Dâmboviţei, se vedea altă coadă de maşini care se mişcau la fel de lent, dar în sens invers. Plus senzaţia stranie că se afla pe malul mării, din cauza pescăruşilor care ţipau în zbor, deasupra apei verzui a râului.
Era oricum indispus. Mateescu îi spusese că ar fi fost mai bine dacă ar fi renunţat la premiile pe care voia să le dea cititorilor revistei. Nu se certaseră, dar se despărţiseră cu un la revedere rece. Câinele ar fi înţeles dacă Evanghelistul i-ar fi spus că nu reuşise să facă rost de maşinile pe care i le promisese de la eventualii sponsori cu care făcea afaceri, dar nu că mai reflectase şi că această idee nu i se părea potrivită. Adică, să ne înţelegem, nu că ar fi fost rea, dar venea într-un moment în care ar fi putut fi interpretată ca un semn că revistei nu-i mergea bine. Câinele, care băuse suficient, încât să-i sară ţandăra, dar nu atât de mult ca să se ia la ceartă cu Evenghelistul, îi spusese că în acest caz se va descurca singur. Dar ceea ce i se păruse în timpul nopţii o treabă simplă, acum îl făcea să admită că va trebui să scoată bani din buzunar pentru nenorocitele astea de maşini. Să încerce să ia banii din veniturile revistei, fără să-l aibă pe Mateescu de partea lui, ar fi fost o prostie. Luca ar fi început imediat să atragă atenţia asupra unor cheltuieli nesăbuite. Pe votul Nanei nu mai era sigur şi chiar dacă ea ar fi mers pe mâna lui, ar fi fost învins de votul de aur al lui Mateescu.
Când ajunse la redacţie le convocă pe Alina şi pe Valeria să le anunţe că anunţul cu premiile era bătut în cuie, dar că, ţinând seamă de profilul cititorilor Supergastronomului, nu vor mai merge pe maşini care ar putea să depăşescă aspiraţiile lor, ca să nu ne trezim că în loc să-i atragem pe cititori cu aceste premii să-i facem să creadă că odată cu schimbarea de look a revistei, ne-am schimbat şi target-ul şi că vrem să ne adresăm unor cititori care visează la maşini de lux, în timp ce publicul nostru e alcătuit din persoane care vor să afle cum să le coste mai puţin o masă festivă şi unde găsesc haine care să fie şi la modă, şi să nu coste mult. Alina, care era la curent cu negocierile lui cu Evanghelistul, tăcu. Valeria însă începu să-l bată la cap cu trăsătura aspiraţională a cititorilor care s-ar fi simţit mult mai recompensaţi în aşteptările lor de nişte maşini premium decât de unele pe care şi le-ar fi putut cumpăra şi ei în leasing. Ideea acestor premii era să-i facă pe cititori să viseze la o altă condiţie, cu care să asocieze revista. Dacă Supergastronomul le oferea un vis pe care şi-l puteau împlini şi singuri, cu un credit la bancă, unde mai era partea miraculoasă a visului? Dar dacă premiile astea n-ar mai fi existat, o contră Cîinele, unde ar mai fi fost visul? Era o variantă, se dezmetici Valeria, dar cum ar mai fi demonstrat Supergastronomul că în timp ce alte publicaţii dispăreau sau intraseră în agonie, noi ne putem permite să oferim super-premii cititorilor noştri? – Simplu, fiindcă noi ne permitem, totuşi, să le dăm premii, în timp ce alţii dispar. În timp ce vorbea cu ele, Câinele îşi făcea socoteala că ar putea fi nevoit să ofere aceste premii din buzunarul lui, ceea ce, oricât de mult ar fi crescut vânzările revistei, îi dădea deocamdată o gaură de peste 100 000 de dolari în economiile lui. Alina comentă că asta era ca şi cum, în loc să încerce să cumpere revista, Câinele se mulţumea să-i crească preţul de vânzare din banii lui. Când se află în redacţie că el va fi sponsorul acestor premii, începură ciocăniturile în uşa biroului său şi capete băgate prin uşă înainte ca el să zică Intră! – Şeful, sunteţi tare! Plus cele câteva voci, mai sfioase, care-l întrebau dacă puteau pune ceva bani în acest pariu al premiilor. Câinele le explică, pe rând, că asta nu era o afacere pe acţiuni, ci riscul său personal, fiindcă avea încredere în revistă. Fotografa interveni sceptică: – Şi dacă pierzi!? – N-o să pierd! o linişti, deşi, admise, şi asta era posibil. Cu fotografa niciodată nu ştia când gafează şi când spune răutăţi din cinism. Juja, care se săturase de pseudonimul Sabina, era o artistă, dar câteodată îl enerva cu libertăţile ei extraprofesionale. Ce-i venise să-i cobească?! Asta nu-l împiedică să-i ceară sfatul asupra culorii maşinilor şi să-i spună că trebuia să-şi pună toată imaginaţia la bătaie când o să le pozeze, încât să facă din ele visul accesibil al tuturor cititorilor revistei. Fotografa se aşezase în poziţia lotus pe mocheta din biroul lui: cea mai scumpă trebuia să fie de un vişiniu închis şi să facă ape... – Adică un vişiniu metalizat, o întrebă. – Cum i-o fi zicând, ridică ea din umeri. Pe a doua o vedea într-un albastru azuriu, iar cea de-a treia, de un verde sclipitor, ca o aluzie la maşinile englezeşti interbelice pe care nu-şi permitea oricine să le cumpere. Dar asta era aşa o ipoteză...
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
