Câinele se ridică de pe bancă. N-avea nimic împotrivă ca înţeleptul de pe soclu să-i vorbească despre el însuşi, dar nu pentru asta venise el în scuar. Se întoarse la redacţie, dar în loc să intre în bloc se opri în parcare. Se sui în maşină şi după un sfert de oră ajunse la intrarea blocului în care locuia, fără să se simtă acasă. În apartament auzi ţipetele pescăruşilor care vânau peşti în covata de beton a Dâmboviţei. Luă cutia cu rochia Nanei şi după câteva minute, o aşeză pe locul mortului din maşină. Nu prea ştia ce vrea. Doar să scape de rochia deputatei sau să o şi vadă, în garsoniera ei de la hotel? Mai întâi dădu să-şi parcheze maşina în faţa hotelului, dar cum toate locurile erau ocupate, găsi unde să-şi planteze maşina, pe o stradă în pantă care ducea către biserica luterană cu ceas. Luă cutia la subţioară şi trecu pe lângă privirea vigilentă a tipului de la recepţie – se cunoşteau. La lift se salută cu un senator care coborâse, tipul despre care se spunea că mirosea a transpiraţie şi când ieşea din cadă.
Senatorul îşi acoperise mirosurile personale, constată Câinele în lift, cu un parfum mai greţos decât izul transpiraţiei sale. Înainte de a ciocăni la uşa Nanei, Câinele fâlfâi de câteva ori din braţe, având grijă să nu-i scape cutia cu rochia. Era posibil ca Nana să fie la hotel. Era şi mai posibil să nu fie, şi mai exista o posibilitate, să nu-i răspundă. Făcu un pas înapoi, încât Nana să poată vedea prin vizetă că-i adusese rochia şi în clipa în care voia să-i lase cutia cu rochia la recepţie uşa se deschise. Nana era îmbrăcată într-o cămaşă în carouri şi într-o fustă cenuşie şi mirosea a băuturi amestecate. Vin, vodcă şi gin. Se cunoştea, dar nu prea tare. Însă când Nana îi trase o palmă după ce închise uşa şi îi spuse că nu mai voia să aibă de-a face cu el şi-l sărută, căutându-i limba, Câinele se înmuie, chiar dacă îşi închipuia că Nana băuse mai mult decât putea duce. Îi întinse cutia cu rochia, dar Nana o lăsă să cadă. Îl trase de mână în cameră şi când Cîinele se aşeză pe fotoliul de unde vorbea cu Nana înainte, ea îi spuse că voia să demisioneze din parlament. Câinele n-ar fi avut nimic împotrivă. Parlamentul i se părea un rahat transformat într-o spârcâială cufurită. Dar asta nu însemna că ea ar fi trebuit să plece de acolo. Nana îi spuse că Mateescu o lucrase, că ea fusese turnătoare la Securitate. – Şi ai fost? Fusese, dar de frică, acceptă Nana. În facultate când un tip îmbrăcat în civil îi spusese că avea de-a face cu studenţi străini, arabi şi negri, pe care-i frecventa fără jenă, acceptase să-i spună ce discuta cu ei. Apoi să spună şi ce vorbea cu profesorii. Nu i se păruse că astea ar fi fost turnătorii, fiindcă nu scria tot ce vorbea cu colegii ei şi nici ce spuneau profesorii. De-aia se şi luase de securiştii şi de turnătorii din parlament, că doar nu era tâmpită, să-şi facă rău singură. Prostia ei fusese că-şi închipuise că ceea ce scrisese sub ameninţarea exmatriculării n-avea cum s-o atingă. Altfel ar fi recunoscut ce făcuse.
De vreo săptămână în cutiile poştale ale deputaţilor apăreau fotocopii după notele pe care i le dăduse ea tipului îmbrăcat în civil. Dacă nu şi-ar fi recunoscut scrisul şi numele sub care le scrisese, Ofelia, ar fi făcut o interpelare în Cameră pentru a-i cere informatoarei să demisioneze. Fotocopiile astea circulau şi în Senat. Luca îi spusese că avea informaţii certe că cel care voia s-o compromită era Mateescu. Nu direct, ci prin relaţiile pe care le avea. Iar el, Câinele, chiar dacă nu ştia, era de partea lui Mateescu! Nana se apucase să lichideze la nimereală conţinutul sticlelor pe care le ţinea în frigider, în timp ce-şi scria demisia. Umpluse până acum două pagini, cu scrisul ei ordonat în care se citeau semne de nervozitate sau ale paharelor pe care le băuse până la venirea lui. Şi din cauza asta, o întrebă, îl vizitase şi-l lăsase cu masa pusă şi cu rochia ei nou-nouţă ca fetiş? – Nu mai ştiu ce-am vrut. Nici nu mai ştiu de ce m-ai dezamăgit. Cred că eşti un ticălos inocent, ca şi mine! Câinele vru s-o contreze; nu el era de vină că Nana avusese relaţii cu Securitatea, dar la gândul că evanghelistul Mateescu ar fi putut fi cel care voia s-o dea gol, ca să-şi apere amicii securişti din Parlament, îi luă Nanei din mână paharul pe care şi-l umpluse şi o conduse spre pat. – Un ticălos şi un porc inocent! îi spuse prietena lui, fără să se opună, în timp ce el o ajuta să se aşeze şi apoi să întindă pe pat. Câinele o contemplă, mulţumit. N-ar fi fost în stare s-o ducă în braţe. Nana se întoarse cu spatele la el, îşi duse genunchii la gură şi începu să plângă. Se aşeză lângă ea şi o mângâie pe frunte şi pe fund, până când Nana adormi. Mai rămase cam o jumătate de oră în garsoniera ei, până când Nana începu să respire egal şi trase un prelung vânt fâsâit, aproape inodor, din care Câinele deduse că deputata lui nu mâncase mai nimic cu o zi înainte, dar băuse multă apă minerală acidulată. Îi veni să râdă, amintindu-şi de încercările Nanei de a-şi acoperi pârţurile şi jetul urinei când se ducea la baie, cu ajutorul zgomotului pe care-l făcea duşul. Când ieşi din garsoniera ei se gândi că toată relaţia lor, chiar dacă ajunseseră şi în pat, funcţiona pe două falsuri. Nana nu voia să-i audă pârţurile, iar el se străduia să nu pară un tip care depindea de ea şi de ceilalţi doi, evangheliştii.
Cu gândul la ea, se trezi că îşi conducea maşina spre blocul din Militari. Trase pe dreapta şi sună acasă. Auzi din nou vocea lui Mari, ca robot al telefonului, apoi chiar vocea ei: nu voia s-o mai sune, şi băieţii la fel! Câinele întoarse maşina, dar în timp ce se îndrepta spre malul Dâmboviţei ajunse la concluzia că dacă Mari îi răspunsese, treaba nu era chiar aşa de iremediabilă. Când îşi parcă maşina în spatele blocului de pe Splai, auzi de sus ţipetele pescăruşilor care se întorceau de pe unde fuseseră. Câinele se duse la o prăvălie cu de toate, de unde îşi cumpără pâine şi ceva mezeluri, cu care-şi putea face o cină fără pretenţii, dar demnă de Gastronomul care era. Înainte de a ieşi, îşi aduse aminte de invazia matinală a pescăruşilor la fereastra lui şi cumpără trei conserve de peşte şi câteva felii de parizer. Când ajunse în apartament îi sună mobilul în buzunar. Nu recunoscu numărul, dar îşi aminti de vocea comisarului de poliţie care îi ceru scuze că-i telefona la ora asta. Poate că se puteau întâlni mâine! Câinele îi aminti că invitaţiile pe care le primise de la Poliţie erau formulate ultimativ, nu opţional. Comisarul oftă: – Ce ne-am face dacă, din când în când, n-am putea ieşi din spiritul uniformei? Invitaţia asta nocturnă îi tăie foamea. Scoase sticla de whisky din frigider şi, cu gândul la doamna Surugiu, aproape că-şi umplu paharul. Luă o înghiţitură, apoi puse şi un cub de gheaţă în pahar. De când mentoriţa lui se transformase într-un caz, Câinele evita să-şi aducă aminte de ea, din cauza bănuielilor anchetatorului că el ar fi omorât-o. Chiar şi după ce oferise recompensa pentru descoperirea autorului faptei, iar comisarul îl scosese din cercul de posibili suspecţi, i se părea că doamna Surugiu era cea care-l băgase în povestea asta, fiindcă deschidea uşa oricui.
Când ajunsese consultant la Cotroceni, în locul lăsat liber de ea, avusese o strângere de inimă. În ziua când fusese decorat, se gândise, o clipă, că era răsplătit în locul ei pentru serviciu credincios, fiindcă el n-apucase să-şi pună meritele în valoare decât la televizor şi, eventual, ca director al Supergastronomului. Atunci reflectase că ţara avea socoteli la care el n-avea acces. Apoi acceptase că ţara acţiona prin interpuşi şi că dacă la Cotroceni n-ar fi fost consilier fostul lui coleg de la institut, grevistul foamei, ţara nu s-ar fi gândit la el. Când se întinse pe pat, adulmecă parfumul din rochia Nanei, care rămăsese pe cuvertură. O veste proastă nu vine niciodată singură! Totuşi nu i se părea o dramă că Nana voia să plece din parlament fiindcă fusese dată de gol că turnase la Securitate. La institut, îşi aminti, el trebuia să se spovedească cel puţin o dată pe lună securistului care avea grijă de secretele cercetărilor lui. Era un chelios care se străduia să nu-l tutuiască, în timp ce-l asigura că nu se îndoia de loialitatea lui, dar ştiţi, cercetările alimentare, care ne-ar putea aduce cu un pas înaintea Vestului, trebuie protejate. El, sceptic, îi răspundea cheliosului că i se părea o tâmpenie pentru capitalişti să-şi bage banii în cercetări de alimente alternative, ca să nu zică falsificate, câtă vreme n-aveau probleme de aprovizionare cu alimente obişnuite. – Adică noi avem? ricana cheliosul. – Dacă n-am avea, n-am face cercetări să înlocuim şunca de Praga cu un amestec de oase, rămăşiţe de carne şi făină de soia. – Vă place margarina? îl întreba securistul Institutului. – Prefer untul. Replica securistului era de fiecare dată aceeaşi: – Atunci ar trebui să desfiinţăm institutul la care lucraţi. Câinele îl potolea, amintindu-i că Institutul făcea cercetări şi pentru armată şi pentru rezervele strategice ale patriei, la un caz de ceva. Dar, se întrebă, convorbirile lui cu cheliosul intrau tot în categoria turnătoriilor? Iar dacă Nana avea dreptate, că Mateescu era cel care îi scosese dosarul la iveală, ce câştiga evanghelistul din asta? Că o acţionară a revistei fusese turnătoare la Securitate? Asta însemna că Mateescu făcea şi alte jocuri, pentru care era dispus să rişte şi revista şi relaţiile lui cu Nana.
În timp ce adulmeca whisky-ul din pahar, Câinele îşi aminti de sarcina strategică de la institut, de a inventa un whisky românesc. Pentru asta adulmecase şi gustase toate soiurile acestei băuturi, din Scoţia şi din Irlanda, se apropiase şi de burbonul american, iar atunci când declarase că produsul românesc ca substitut de whisky putea intra în producţie atrăsese atenţia în referatul lui, că un whisky românesc, oricât ar fi de bun, nu se poate lupta cu mărcile consacrate. Atunci securistul Institutului îl întrebase dacă nu cumva o luase razna. Adică el se ocupase de crearea acestui whisky şi tot el spunea că această băutură cu un conţinut de alcool de 38 de grade, n-avea nici o şansă ca substitut de whisky? Câinele, îşi aminti, îi explicase cheliosului că beţivii nu vor avea nimic împotrivă să-şi încerce puterile şi cu această tărie, dar că un whisky sau whiskey românesc nu va face altceva decât să atragă atenţia că nu mai importăm de la surse acest alcool înrudit cu vodca, dar cu alt gust. Şi dacă el avusese discuţiile astea cu securistul Institutului însemna că fusese turnător? Nici el nu ştia!
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
