Spider

Nascut la Londra in 1950, este autorul romanelor Blood and Water and Other Tales, The Grotesque, Spider, Dr. Haggard's Disease si Martha Peake. Spider a fost ecranizat in 2002 de catre excentricul regizor David Cronenberg, avandu-i in rolurile principale pe Ralph Fiennes (Pacientul Englez), Gabriel Byrne si Miranda Richardson. Editia romaneasca a romanului este in curs de aparitie la Editura Art, in traducerea lui Mihnea Gafita, in colectia de fictiune contemporana "Desenul din covor".

Suntem in anul 1957. Dennis Cleg se muta intr-un camin din estul Londrei, revenind, dupa douazeci de ani, pe strazile pe care si-a petrecut copilaria. El isi tine un jurnal, dezgropand un trecut oribil. Amintirile lui Dennis sunt stranii, pline de ganduri nechemate, obsesive si de un miros persistent de gaz. Nu-i vorba ca nici caminul in care locuieste nu e cu mult diferit: Dennis nu se poate concentra din cauza tropaiturilor care se aud din pod si oricum nu-i vine usor sa-si scrie amintirile din copilarie din cauza unei femei sinistre, care facuse lucruri ingrozitoare. Mai mult decat atat, are sentimentul ca trupul i se schimba si ca organele interne i se atrofiaza, transformandu-l intr-o fiinta secatuita, ca un paianjen cu membre lungi si ascutite. Plus mirosul scarbos de gaz care-l bantuie... "Un mister incitant, un roman stralucit si, in plus, un nebun incantator." (Literary Review)

Uite ca pan-acum nici macar nu v-am spus cum ma cheama. Numele meu e Dennis, dar mama imi spunea-ntotdeauna Paienjenel. Sunt genul de individ sleampat si jerpelit - zau asa, de cand ma stiu am impresia ca hainele flutura in jurul meu, de zici ca sunt panze de corabie sau cearsafuri puse la uscat sau giulgiuri. Mi le mai zaresc uneori, cu coada ochiului, in timp ce ma tarai pe strazile astea pustii, si de fiecare data mi se par ale nimanui, nelocuite, cand vad cum atarna flanela sau cum se-nfoaie in jurul meu, de parca eu nici n-as fi propriu-zis de fata si ele, hainele mele, s-ar crampona, cumva, de o idee de om - care om, in sine, s-ar afla in alta parte, gol-pusca. Sentimentele-astea ma parasesc de indata ce ajung la banca mea, pentru ca acolo ma simt ancorat, am un perete in spate si apa in fata si, atata timp cat nu ma uit spre centrala de gaz, toate-s bune si frumoase. Numai ca ieri am avut un mic soc, da, pentru c-am descoperit ca nimic nu-mi mai vine. Prima data am observat treaba asta cand m-am ridicat de pe banca: pantalonii abia daca-mi mai ajungeau pana mai sus de glezne, iar de unde se terminau manecile mi se iteau incheieturile mainilor, absurd de lungi, ca niste bete din care se desfaceau brusc mainile-astea ale mele, moi si alungite. Cand am ajuns inapoi la camera, parca toate lucrurile revenisera la normal, si-atunci m-am gandit: dar daca se-ntampla ceva cu corpul meu, si nu cu hainele? Sigur ca nici nu-mi trece prin minte sa vorbesc despre asa ceva cu madam Wilkinson, ca doar ea si-a formulat clar si raspicat punctul de vedere in privinta asta: mi-a interzis sa port mai multe obiecte de imbracaminte de acelasi fel in acelasi timp - adica nu mai mult de o singura pereche de pantaloni, o singura camasa, un singur pulover si asa mai departe, drept care eu bineinteles c-o sfidez, fiindca mie-mi place sa port cat mai multe haine deodata, imi creeaza un sentiment de siguranta, iar sentimentul de siguranta, de cand m-am intors din Canada, este unul dintre lucrurile de care pur si simplu parca nu ma mai satur. Probabil ca toata povestea n-a fost nimic altceva decat un soi de eroare de perceptie - mi s-a mai intamplat si altadata sa ma simt la fel de tulburat.
Eu acum, ca barbat, sunt mult mai inalt decat era tatal meu, dar altminteri, in multe privinte, seman cu el. Tata era atos si miop. Purta niste ochelari rotunzi, cu rame de corn, care-l faceau sa semene cu o bufnita. Avea o privire numai in aparenta blanda, nu-stiu-cum, apoasa, iar cand isi dadea ochelarii jos de pe nas, abia atunci se vedea cu adevarat cat de ciudat de albastri-spalaciti ii erau ochii. Numai ca eu i-am vazut, ochii aia ai lui, aprinsi de furie si, cand se intampla treaba asta, nu mai avea nimic bland si nimic apos in el si nu de putine ori ma cobora pe scari in jos, in magazia de carbuni, si-mi tragea cateva curele sa le tin minte. Nu-i vorba, ca nimeni altcineva n-ar fi putut spune ca-i vazuse vreodata accesele de furie - nu, era mult prea grijuliu in privinta asta; in schimb, mama mea si cu mine i le vedeam, nu avea pe cine sa si le dezlantuie in afara de noi, eram singurii oameni de pe lumea asta mai slabi decat el. Mi-aduc aminte ca mama-mi spunea: "Fugi pana la 'Cainele', Paienjenel, si spune-i lui taica-tu ca i-am pus mancarea pe masa", si-atunci eu stiam ca urma sa vad scanteia de furie in ochii aia albastri-spalaciti ai lui. "Cainele" era carciuma de la capatul strazii Kitchener - de fapt, se chema "La Cainele Milogului". Nu era mare carciuma, avea doar patru incaperi: barul propriu-zis, pentru toata lumea, barul pentru ocazii speciale si doua separeuri mici, in care puteai sa porti o discutie confidentiala. Fiecare incapere era despartita de celelalte printr-un panou de lemn incastrat cu ochiuri de geam givrat. Tatal meu bea in barul propriu-zis si parca ma vad si-acum: nici nu crapam bine usa, ca ma si lua pe sus un talmes-balmes de sunete si mirosuri, de vorbarie intre barbati, de rasetele lor hamaite, parc-ar fi latrat, de fum gros, de bere, de rumegus imprastiat pe podeaua de lemn - si iarna, in plus, un foc de carbuni care ardea in semineu. Pe pervazul semineului, mi-aduc aminte foarte bine, trona o oglinda, iar deasupra ei, un tucan mare, negru, impaiat si o inscriptie: NIMIC MAI BUN DECAT GUINNESS. Ultimul cuvant habar n-aveam ce-nseamna - stiam doar atat, ca nimic nu era mai bun decat nu-stiu-ce. Pentru mine, nu era nimic bun in barul cel mare de "La Cainele Milogului". Il zaream pe tata stand la bar, cu spatele incovoiat, cu coatele proptite de tejghea si cu o gheata pusa pe teava de alama care marginea barul de la un capat la altul la nivelul gleznei. Se gasea cate cineva care sa strige: "Uite-l pe baiatu' lu' Horace" sau "Ei, Horace, a venit fiu-tu", si-atunci il vedeam intorcandu-se catre mine, cu un chistoc de tigara atarnandu-i din coltul gurii si cu nimic altceva in priviri decat sila rece provocata de faptul ca, uite, i se reamintea din nou ca avea o familie si o casa la care trebuia sa se intoarca din sanctuarul lipsit de orice griji care era sala cea mare a carciumii. Eu ii scuipam mesajul de parca l-as fi tinut pana atunci in gura si vocea mea de copil suna chitait, ca dintr-un fluier de tinichea, printre toti barbatii aia care tropaiau si grohaiau, ca niste mascuri scapati la galeata cu bere. El imi spunea sa pornesc eu inapoi spre casa, ca venea si el uite-acusi. Nimeni nu-si dadea seama, numai eu - numai eu si-atat - cat de intens, cat de-nveninat ma detesta in momentul respectiv, asa ca o luam din loc fara sa ma mai uit inapoi. Niciodata n-am fost in stare sa-i spun mamei ce chin era pentru mine mersul la "Cainele", ca sa transmit mesajul ei, pentru ca tata isi camufla sentimentele atat de convingator, incat ea mi-ar fi ras in nas daca m-ar fi auzit explicandu-i cum stateau lucrurile de fapt.
Cand il vedeam in starea asta de spirit - si bautura nu facea decat sa inrautateasca lucrurile, in bautura i se dizolva orice retinere -, statul la masa cu el era ca naiba. Eu ma asezam la masa din bucatarie si ma uitam fix in tavan, de care atarna un bec fara abajur, la capatul unui cablu rasucit, de culoare maro. Intotdeauna ma apucam sa visez cu ochii deschisi cand stateam in bucatarioara aia-nghesuita, in care tot timpul zdroncaneau cratitele, robinetul picura si mirosea intruna a varza fiarta - parca erau mai usor de suportat mesele-alea infioratoare. Afara, amurgul se transforma incet-incet in noapte si de dincolo de terasamentul inaltat al cailor ferate se auzea fluieratul ascutit ca un tipat al cutarui tren de navetisti care trecea pufaind din greu. Mama imi punea in fata o farfurie de cartofi fierti, varza fiarta si coasta de oaie inabusita, cu carnea desfacandu-se de pe os in zdrente cenusii. Cumplita era tensiunea care plutea in aer in momentul in care puneam mana pe cutit si furculita. Stiam ca tata statea cu ochii pe mine, ceea ce n-avea cum sa nu fie de rau augur, pentru ca de cele mai multe ori ma dovedeam stangaci, de parca n-as fi reusit intru totul sa-mi stapanesc betele-alea de maini impiedicate pe care le aveam. Imi indesam in gura cate o bucata zdravana de cartof, dar, cum era prea fierbinte, trebuia s-o scuip inapoi in farfurie. "Ce Doamne iarta-ma faci?!" - suiera tata printre dintii inclestati. Mama se uita la el, ramanand cu furculita indreptata catre un cartof din propria ei farfurie, care trona ca un zagaz intr-o baltuta de sos si gras, si apos. "Nu te pierde cu firea", ii soptea ea la fel, printre dinti. "Nu e vina baiatului!" Dupa aceea, masa se desfasura intr-o tacere penibila. Nu se mai auzea nici zgomotul trenurilor care treceau pe terasamentul inaltat si parca nimeni si nimic nu se mai misca pe strada Kitchener. Numai tacamurile mai rasunau cand le ciocneam de farfuriile de portelan ieftin din care ne mancam coasta de oaie inabusita si mai picura si robinetul in chiuveta, facand intruna pic-pic-pic. Becul ne revarsa pe deasupra capetelor aceeasi lumina gretos de galbejita. Eu incepeam sa ma uit iarasi fix in tavan, dupa ce-mi halpanisem portia din farfurie, si abia daca miscam din buze in timp ce-mi sugeam cate-o fibra de carne de oaie care-mi ramasese printre dinti. "Ia pune tu ceainicul la fiert, Paienjenel", imi spunea mama, si-atunci eu ma ridicam in picioare si, de fiecare data cand ma ridicam, ma si loveam cu genunchiul de piciorul mesei atat de tare si-o smuceam atat de violent, incat farfuria tatii se muta cu doua palme catre stanga. De fiecare data il simteam cum se-ncorda, simteam cum isi strangea furculita in pumn, dupa ce abia adunase cu ea o gramajoara zemoasa de varza bleaga si decolorata - dar bine macar ca nu spunea nimic, iar eu aprindeam gazul la plita. El termina de mancat, intr-un tarziu, isi punea cutitul si furculita incrucisate pe mijlocul farfuriei, isi proptea mainile amandoua de marginea mesei, cu coatele indoite in laturi, si dadea sa se ridice de la masa. "Gata, nu?! Te si duci la carciuma", zicea mama care inca nu-si terminase ultimul cartof taiat in multe bucatele foarte mici, fara sa-si ridice privirile din farfurie, ca sa se uite la tata.
Eu aruncam cate o privire tematoare catre el si, din felul in care strangea din dinti si-si incorda maxilarul, stiam ce parere avea despre noi, astia, fiu-sau impiedicat si natarau si nevasta-sa care stia sa-i faca reprosuri pe muteste, intepandu-si cartoful din farfurie si plimbandu-l de colo-colo, dar nu avea curajul sa se uite-n ochii lui. Dupa care isi lua sapca si jacheta din cuierul de pe usa si iesea fara sa scoata o vorba. Intre timp, apa incepea sa fiarba in ceainic. "Ei, atunci fa un ceai bun pentru noi doi, Paienjenel", zicea mama, ridicandu-se de pe scaun si trecandu-si dosul palmei peste obraz, dupa care se apuca sa stranga farfuriile murdare.
*
Mai tarziu, ma duceam sus, la mine-n camera, si cred c-ar fi cazul sa va spun cate ceva despre camera mea, fiindca toata povestea asta se bazeaza, in mare parte, pe ce am vazut si-am auzit, ba chiar pe ce-am mirosit de-acolo de sus, de la mine. Camera mea era asezata in partea din spate a casei, chiar in capul scarilor, si dadea peste curtea si aleea din spate. Nu era mare, in schimb era probabil cea mai umeda camera din toata casa: pe peretele opus fata de patul meu, era o suprafata mare de pe care tapetul se desprinsese, iar tencuiala de sub el incepuse, fara nici o exagerare, sa erupa - adica facuse niste umflaturi verzui si sfaramicioase, ca niste buboaie mari, niste ulceratii ale peretelui, care se desfaceau si cadeau pe jos sub forma de praf, daca le atingeai. Mama il pisalogea intruna pe tata sa faca ce-o sti, numai sa faca, sa repare odata stricaciunea, dar, cu toate ca el refacuse la un moment dat tencuiala peretelui respectiv, dupa numai o luna umflaturile erau la loc, fiindca problema era, de fapt, ca tevile de scurgere se fisurasera si mortarul dintre caramizi se imbibase de apa, ceea ce mama era de parere ca tata ar fi trebuit sa fie in stare sa repare, numai ca el nu se invrednicea niciodata. Noaptea, stateam intins in pat si nu puteam sa adorm, fiindca ma uitam la umflaturile alea care se vedeau ca niste noduli sumbri la lumina lunii, atata cata patrundea pe fereastra camerei mele, si, cu imaginatia mea de pustan, vedeam in ele cosurile si negii unei hoaste inspaimantatoare a noptii, cocosata si atinsa de nu-stiu-ce boala cumplita de piele, o fantasma blestemata pentru pacatele comise impotriva oamenilor sa ramana pe veci prinsa si chinuita in capcana mortarului atins de putregai al unui perete vechi dintr-o casa de mahala. Uneori, hoasca iesea din perete si patrundea in cosmarurile mele - fiindca eu, in copilarie, aveam si cusurul asta, ca visam urat - si ma trezeam ingrozit, in toiul noptii, parc-o vedeam cum ranjea in coltul camerei, fara sa se uite la mine, cu capul ascuns sub o gluga de umbra, cu ochii scaparandu-i de pe fata oribil de buhaita si cu o respiratie atat de puturoasa, ca otravea tot aerul din camera, si-atunci ma ridicam in capul oaselor in pat si tipam la ea si-abia dupa ce intra pe usa mama si aprindea lumina, abia atunci se intorcea la locul ei, in peretele coscovit, iar eu ramaneam cu lumina aprinsa tot restul noptii.
*
Sambata seara, mama si tata mergeau intotdeauna la carciuma impreuna. De la fereastra camerei mele, stand cu coatele proptite pe pervaz si cu barbia infipta in pumni, ii vedeam cum ieseau pe usa din spate, cum traversau curtea si pe urma ieseau pe poarta si o luau in jos pe alee. Intotdeauna se asezau la aceeasi masuta rotunda din sala cea mare a carciumii, aproape de semineu. Mare lucru n-aveau sa-si spuna unul celuilalt; din cand in cand, tata se ridica de la masa, se ducea la bar si patronul, un anume Ratcliff, ii spunea: "La fel ca de-obicei, Horace, este?!", iar tata incuviinta din cap, cu chistocul de tigara nelipsit din coltul gurii, in timp ce-si scormonea prin buzunare in cautare de maruntis.
Dupa cum spuneam, in ultimii douazeci de ani am locuit in Canada. Despre toti anii aceia n-am de gand sa povestesc absolut nimic, dar vreau sa spun doar atat: mi-am petrecut mult timp acolo, -n Canada, gandindu-ma la intamplarile pe care le descriu aici si am ajuns la anumite concluzii care pentru nimic in lume nu mi-ar fi trecut prin minte la vremea respectiva - si asta din motive mai mult decat limpezi. Aceste concluzii as vrea sa le dezvalui pe masura ce inaintez cu povestirea. In legatura cu momentul in care tatal meu a zarit-o pentru prima oara pe Hilda Wilkinson, banuiala mea este ca mai intai a auzit-o si abia dupa aceea a vazut-o propriu-zis, fiindca Hilda era o femeie sonora - mai ales atunci cand mai tinea si-o bautura in mana - si avea o voce cu un timbru destul de aspru, parca ar fi fost mereu ragusita, ceea ce se pare ca pe unii barbati ii atrage. Parca-l si vad pe tatal meu la "Cainele", stand batos pe scaunul tare, cu spatarul drept, de langa foc, in timp ce Hilda statea in partea cealalta a camerei, inconjurata de un grup de bautori plini de viata. Parca si aud cum se inalta rasul ei zgomotos peste capetele tuturor si pentru prima data il aude si el foarte clar. Parca-l vad cum tresare, cum se intoarce, cum isi incrunta sprancenele, incercand sa-si dea seama de unde vine rasul acela zgomotos - dar nu reuseste sa-l localizeze, pentru ca la "Cainele" e lume multa si el nu si-a luat ochelarii. Dar este un barbat mult prea atent cu lucrurile-astea ca sa-i dea mamei sau oricui altcuiva ocazia sa-si dea seama ce si cum se petrece in mintea lui, asa incat imaginea pe care si-o face despre Hilda in seara cu pricina este un colaj de impresii adunate din cele cateva priviri fugare, din coada ochiului, pe care le arunca inspre ea de fiecare data cand se duce la bar sau cand iese ca sa mearga la Domni. De pilda, ii zareste, in mijlocul unui grup de barbati, ceafa inrosita de caldura si de cat bause si spatele capului, la care-si stransese parul blond si-l ridicase in sus si si-l prinsese cu o clama intr-un coc fara nici o forma; sau, ceva mai tarziu, ii vede pentru o clipa mana cu degete palide si durdulii care tin in acelasi timp si paharul cu vin dulce de Porto, si-o tigara; sau isi atine privirile in podea, ca si cum s-ar uita in gol, dar observa o glezna alba si un picior incaltat cu un pantof negru, destul de uzat, cu toc inalt - si in tot acest timp aude intruna vocea cu timbru ragusit a Hildei care izbucneste de nenumarate ori in hohote de ras zgomotos.
Pe drumul de intoarcere spre casa, avand-o alaturi pe mama si calcand apasat cu ghetele tintuite pe pavajul strazii, tata sta cu ochiul mintii tot la imaginile acelea de-o clipa si la impresiile pe care i le lasase femeia care radea zgomotos in sala cea mare a carciumii. Apoi, noaptea, mama si tata au facut sex, cum faceau in fiecare noapte de sambata, dar ma-ndoiesc ca vreunul dintre ei a participat trup-si-suflet la activitatea cu pricina. Mama le-avea pe-ale ei, care o preocupau si-i distrageau atentia, iar tata se gandea la blonda lui si, din cate banuiesc eu, isi imagina ca se impreuna cu ea, nu cu mama.
In seara urmatoare, duminica, tata s-a dus din nou la "Cainele", unde Ratcliff, avand un moment liber, s-a rezemat cu un cot de bar, si-a turnat lui insusi un whisky mic si a schimbat cu el cateva impresii despre meciurile de fotbal de sambata. Cum vorbeau ei asa, tata a zarit din nou, pe langa urechea patronului, intr-un separeu din partea cealalta a camerei, o fata larga si imbujorata, incadrata de o claie dezordonata de par blond, dupa care i s-a parut ca aude si vocea zdravana si ragusita. Brusc a simtit cum il trece un val de caldura si n-a mai auzit nimic din ce-i spunea patronul carciumii. "Vezi, c-ai o clienta, Ernie!", a soptit el, facand un semn cu capul inspre separeu. Ratcliff a aruncat o privire peste umar si i-a spus tatii la fel de incet: "Ei, boarfa aia grasa de Hilda Wilkinson", pe urma s-a intors si a pornit agale de-a lungul barului, ca s-o serveasca pe femeia blonda.
Nu s-a mai intamplat mare lucru in seara aceea, deci nu se poate spune c-ar fi avut loc o intalnire propriu-zisa. Tata a ramas in sala cea mare a barului, straduindu-se sa vada si sa auda ce se petrecea in separeu, dar si sa afle cat mai multe de la Ernie Ratcliff, desi patronul n-a vrut sa-l lamureasca si pace - numai despre fotbal avea chef sa vorbeasca. La un moment dat, s-a apropiat de bar o alta femeie, din grupul adunat in jurul Hildei in ajun, o femeie mica de statura, cu palarie pe cap, care a depus cateva pahare goale pe tejghea si a cerut pe un ton calm, barbatesc, o sticla de bere neagra si una de vin de Porto.
Tata a ramas la "Cainele" pana la ora inchiderii. Afara era destul de rece si mai incepuse si-o ploaie marunta. S-a oprit pe trotuar, cu sapca trasa pana peste ochi, si s-a apucat sa-si rasuceasca o tigara. Deodata, la cativa metri departare, chiar la coltul strazii, s-a revarsat un val de lumina galbena, de unde el a tras concluzia ca usa separeului se deschisese. Si-a ridicat ochii si le-a vazut iesind pe Hilda Wilkinson si pe prietena ei. In prima clipa, Hilda s-a uitat drept la el, iar tata i-a intors privirea pe sub sprancene, in timp ce-si trecea limba peste hartia de tigara. Era pentru prima data cand o vedea efectiv, si ce mai femeie splendida era - plina de viata, cu pieptul masiv si pielea alba -, o femeie s-o plimbi cu iahtul, nu altceva! Cu haina de blana, ce-i drept, cam roasa fluturand in jurul ei, cu ploaia care-i cadea peste capul neacoperit, dar stand in continuare in lumina care se revarsa dinauntrul carciumii, s-a uitat drept in ochii tatalui meu, inaltandu-si barbia puternica, iar el, deodata, Dumnezeule mare, cat de mult si-a dorit-o! - in viata lui nu i se-ntamplase sa fie mai sigur de ceva, decat c-o dorea pe Hilda Wilkinson. Pe urma, usa s-a trantit, lumina s-a evaporat, iar cele doua femei au pornit amandoua grabite prin noapte si prin ploaie.
Fragmente din romanul in curs de aparitie la Editura Art, colectia de fictiune contemporana "Desenul din covor". Traducerea: Mihnea Gafita

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels