Ziarul de Duminică

Stelian Ţurlea: „Erau atât de multe lucruri «altfel» în acel proiect, încât nu puteai să nu fii sedus” (I)/ de un cristian

O parte din echipa ZD, mai 2000 - Dana Frăţilă, Stelian Ţurlea, Mihaela Enciu, Marcela Gheorghiu, Ioan Es Pop, Cristian Ioviţu, Daniel Nicolescu

O parte din echipa ZD, mai 2000 - Dana Frăţilă, Stelian Ţurlea, Mihaela Enciu, Marcela Gheorghiu, Ioan Es Pop, Cristian Ioviţu, Daniel Nicolescu

Autor: un cristian

12.12.2014, 00:15 146

În mai 2000, se lansa pe piaţă, ca supliment al Ziarului financiar, Ziarul de duminică. Erau vremuri în care ziarele aveau pagini culturale, se plăteau destul de bine colaborările, iar publicaţiile se găseau la vânzare la toate tarabele. Curând avea să se lanseze TVR Cultural şi lucrurile păreau să meargă uns şi spre o normalitate care dădea impresia că şi industriile culturale îşi vor putea onora creatorii. Tocmai de aceea, apariţia unei publicaţii de top era un semn clar de speranţă pentru mii şi mii de creatori şi un public dornic de a avea acces la informaţie şi reprezentativitate culturală. Practic, într-o presă cenuşie la propriu, ZD-ul aducea culoarea nu doar pe prima pagină. Despre aventura pe print a publicaţiei, care continuă astăzi în on line, un cristian a purtat un dialog cu creatorul ei, Stelian Ţurlea. Interviul a apărut în „Observator cultural” din 20 noiembrie 2014.

 

- Anul 2000 pare, retrospectiv privind, un an de cotitură în privinţa publicaţiilor culturale româneşti. Pe 29 februarie se lansa revista Observator cultural, iar pe 26 mai apărea pe piaţă Ziarul de duminică. Două proiecte cu totul noi, care păreau, la prima vedere, să nuanţeze opţiunile a două generaţii: prima continua un proiect 80-ist, cea de-a doua puncta decisiv pentru 90-işti. Cum vedeţi acum, după aproape 15 ani, aceste să le numim ştampile iniţiale, care sigur c-aveau să dispară imediat ce ambele publicaţii urmau să devină reviste de mare anvergură, cu mult peste cota de interes generaţionist imediat? Mă refer la această perspectivă generaţionistă din raţionamentul că alte două publicaţii care contau realmente la bursa culturală, Dilema veche şi România literară, aveau un profil total diferit.

- Era ceva cu totul nou pentru presa românească, cum bine spui, iar pentru cea culturală era de-a dreptul o revoluţie. Cititorii, chiar şi cei pretenţioşi, au fost uimiţi. Dar Ziarul de duminică n-a apărut nicidecum cu gândul la vreo generaţie anume. Că a fost asimilat cumva într-un fel ori altul, e treaba cititorilor şi a celor care fac analize. Noi n-am pornit la lucru cu vreo ”ştampilă”, cum spui. Fireşte că eram la curent cu apariţia Observatorului cultural şi cu prezenţa altor publicaţii culturale, dar noi pornisem la drum cu un anume gând şi aveam să-l continuăm indiferent de păreri. De pildă, în primele luni mi s-a spus că nu ne angajăm în polemici. Nu spun că multe erau sterile. N-am făcut-o. Iar după o vreme, chiar cei care întrebaseră la început au înţeles că era o cale să te menţii integru şi drept - cea a Ziarului de duminică, fără bălăcăreli.

Ziarul de duminică nu şi-a schimbat, cu trecerea timpului, nici formatul, nici conţinutul. Unii spuneau că aceasta ar însemna închistare, aşa cum nu puţini continuau să fie nemulţumiţi de absenţa subtextelor polemice. Adevărul este că Ziarul de duminică şi-a păstrat opţiunile şi direcţiile iniţiale, indiferent la critici: informaţie multă şi cuprinzătoare, din toate domeniile culturale, texte scurte, promovarea valorii, descreţirea frunţilor; peste toate, echidistanţă şi sinteză a polarităţilor. Pentru această publicaţie nu a existat dreapta şi stânga, ci doar cultură. Personalităţi care nu şi-au vorbit multă vreme convieţuiau în acelaşi număr sau uneori pe aceeaşi pagină. Toate generaţiile. Ştiu că prima reacţie a fost de neîncredere, de atentă monitorizare, de bănuieli a altor jocuri încă nedevoalate, până la urmă de (cum spunea un critic cunoscut) trufaşă condescendenţă. Dar, între timp, sute de oameni de cultură (scriitori, actori, regizori, compozitori, cântăreţi, istorici, oameni de ştiinţă, artişti plastici, academicieni) au fost intervievaţi, s-au confesat sau au scris în acest ziar. Tot ce a fost mai important în producţia literară a acelor ani, în spectacolele, concertele, producţia muzicală, expoziţiile acelor ani a fost reflectat în ziar. Toate înseamnă mii de pagini care sunt mărturie a culturii în aceşti ani de tranziţie. E puţin?

Poate că nici nu e foarte importantă durata în sine. Mai importante sunt rolul jucat la un moment dat şi capacitatea de a impune un profil propriu. Cel puţin în a doua privinţă, Ziarul de duminică şi-a atins scopul. Cât despre rol, acesta nu se vede decât după o vreme. Să aşteptăm istoria literară.

 

- Cum scriaţi în editorialul de 13 ani, „în prezenţa unei mări de oameni”, suplimentul Ziarului financiar s-a lansat la un târg de carte, moment de maxim interes pentru industria cărţii, ca „un fel de Sunday Times românesc” care urma să cuprindă: „viaţă politică internă, viaţă politică externă, viaţă culturală, afaceri sau economie, istorie, fragmente incitante din cărţile interesante pe cale de apariţie, documente revelatoare, ceva sport, distracţii, modă şi hobbyuri”. Sunteţi principalul motor al acestui proiect, omul care se regăseşte şi astăzi, a gândit, susţinut şi ghidat tot acest maraton cultural. Cum s-a văzut din interior o astfel de aventură?

- Da, Ziarul de duminică a apărut la 26 mai 2000, a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, într-o atmosferă entuziastă şi entuziasmantă. Poate mai există pe undeva fotografii sau vreun fragment de film de la acel eveniment, cu oamenii care se înghesuiau să vadă şi să audă, printre standuri, într-o atmosferă sufocantă. În faţa lor, şedeam pe nişte scaune incomode trei persoane: profesorul Nicolae Manolescu şi subsemnatul, ca editori seniori, şi Bogdan Ghiu, care a fost câteva luni editor şef. Nu dorisem ca vreunul dintre noi să aibă denumirea pompoasă de director de ziar sau redactor şef, descoperisem găselniţa cu „editori seniori”. Dar întreaga muncă de concepţie (sau cea mai mare parte) era în spatele unuia singur şi am orgoliul să afirm că Ziarul de duminică e creaţia mea, de la A la Z, eu l-am inventat, Dana Frăţilă, de multă vreme plecată în Noua Zeelandă, mi-a înţeles gândurile şi i-a dat forma grafică perfectă - şi aşa a rămas, neschimbat, din mai 2000.

 

- Cum şi când s-a pus pe picioare, în cât timp şi, sigur, cu ce buget de start? N-are rost să ne ascundem, o publicaţie culturală nu era nici atunci rentabilă (mai ales pentru un trust de presă care număra extrem de multe publicaţii de nişă).

- Istoria acestui ziar e şi ea formidabilă. Ideea apăruse la începutul anului 1999, îi aparţinea lui Adrian Sârbu, care uimea pe toată lumea cu dorinţa sa de înnoire, nu numai în televiziune. Lucram pe vremea aceea la ProTV, ca director editorial, mai aveam pe umeri şi Editura Fundaţiei Pro. În primăvara anului 1999 am început să strâng echipa, cu care să gândim sumare, format şi toate celelalte pentru un ziar care trebuia să se cheme Ziarul de duminică, conceput, da, ca un fel de Sunday Times românesc. Un săptămânal enorm, de 64 de pagini, format mare, alcătuit din opt fascicule pe domenii de interes. Un asemenea săptămânal trebuia să fie o sinteză a tuturor celorlalte săptămânale şi publicaţii, să cuprindă: viaţă politică internă, viaţa politică externă, viaţă culturală, afaceri şi economie, istorie, fragmente incitante din cărţile interesante pe cale de apariţie, documente revelatoare, sport, distracţii, modă şi hobbyuri; pus în vânzare vineri după-amiază sau cel mai târziu sâmbătă dimineaţa, el ar fi asigurat lectura de sfârşit de săptămână a întregii familii, fiecare membru al ei găsind ceva care să-l atragă şi să-l determine să-l cumpere, poate chiar să păstreze, să arhiveze fascicole; în condiţiile economice dificile din acel an, cei care n-aveau bani să-şi cumpere zilnic mai multe ziare sau să-şi cumpere ziare zilnic, puteau avea acest săptămânal -  în care să găsesască întrega informaţie politico-socială internă şi externă dintr-o săptămână. Publicaţia trebuia să copleşească cititorul şi concurenţa prin abundenţa de material din toate domeniile, informaţii exacte şi multe, bine scrise. Limbajul trebuia să fie simplu, sobru, concis. Cred că cel mai important element de atracţie era existenţa acestor mai multe fascicule, care permiteau membrilor familiei să-şi aleagă fiecare suplimentul pe care voia să-l citească, altfel spus, să nu aştepte până când unul dintre ei termina de citit întreaga revistă. Era limpede că un asemenea ziar nu exista şi nu existase în România. Era „un altfel de ziar”. Cum avea să fie scris pe frontispiciu. Data Media, condusă de admirabila Melania Borţun, făcea studiile de impact şi cercetare a pieţei.

 

- Cum s-a construit nucleul redacţional?

- Echipa era mare, dar nu uriaşă, pentru că reuşisem să adun pentru fiecare fascicol oameni foarte pricepuţi pe domeniul respectiv, practic erau şapte sau opt mini-redacţii în paralel. Reuşisem să aduc lângă mine condeie extraordinare, care au continuat după aceea să bucure cititorii la publicaţiile la care s-au răspândit. Pe lângă cei din Bucureşti, stabilisem o reţea de corespondenţi în ţară. Oricând pot da nume. Îl convinsesem, pentru prestigiu, şi pe Nicolae Manolescu să mi se alăture în conducerea acestui gigant şi a făcut-o cu bucurie. Înţelegând din prima clipă amploarea şi unicitatea proiectului.

Fireşte, nimic n-ar fi fost posibil fără truda, abnegaţia, puterea, perseverenţa unui grup de oameni, mai mic sau mai mare, după cum erau vremurile: o mână de colaboratori interni şi o altă mână de colaboratori externi, niciodată răsplătiţi cum se cuvine, niciodată lucrând pentru câştigul material asemenea pulberei de pe tobe. Mulţumită lor, nimic din ce a fost important, valoros, capabil să dăinuie în cultura românească a acestor cincisprezece ani n-a fost lăsat deoparte.

Ar trebui să amintesc şi echipa cu care am pornit la drum. Bogdan Ghiu, spuneam, a fost editor şef, scurtă vreme (după care i-a luat locul Ioan Es. Pop). Dana Frăţilă - director artistic; Ioan Es. Pop, Cosmin Popa, Tudor Călin Zarojanu - editori; Daniel Nicolescu - editor executiv; Marcela Zamfir - redactor; Cristian Ioviţu - editor foto. Cu anii echipa s-a mai schimbat, au plecat unii, au venit alţii, au fost mai mulţi, apoi au fost din ce în ce mai puţini.

Mai merită să amintesc, neapărat, semnăturile primului număr (în ordinea în care apar în cele opt pagini): Nicolae Manolescu, Constantin Stan, Bogdan Ghiu, Marcela Zamfir, Eugen Uricaru, George Arion, Dan C. Mihăilescu, Marius Ianuş, Alexandru Condeescu, Gellu Naum, Ioan Groşan, Cosmin Popa, Silviu Sepciu, Andrei Bacalu, Mircea Ţeca, Horia Gârbea, Tudor Călin Zarojanu, Gia Iova, Andra Mămularu, Cornel Radu Constantinescu, Aristiţa Albăcan, Daria Filimon, Dorina Aurelia Gheorghe, Cristian Crisbăşan, Ioan Flora, Ioan Buduca. Aş umple zeci de pagini cu colaboratorii permanenţi sau ocazionali ulteriori!

 

- Ceea ce diferă substanţial în ZD, faţă de toate celelalte publicaţii culturale, este organizarea pe rubrici fixe. Formatul şablon, care în mod normal, cel puţin în cazul revistelor clasice de cultură, nu se regăşeşte altundeva decât în Dilema veche, dar la altă scară şi pe alte coordonate. Pentru cele mai multe reviste, numărul de semne nu este o regulă, textul are întâietate în faţa imaginii, se poate prelungi pe alte pagini, nu există o sistematizare. Ei bine, la ZD, parcă anume construit după un tipar de presă neliterar, numărul de semne e fix, paginile au structuri fixe, multitudinea de rubrici primează, numărul semnăturilor e foarte mare (vorbim doar de 8 pagini, totuşi), cantitatea de informaţie e uriaşă. Numai pagina 2, ca să dau un prim exemplu, include Foiletonul (continuare de pe prima pagină), două rubrici sus (cea principală fiind cronica de carte), o nelipsită arhivă în cu cărţi în 100 de cuvinte, plus alte trei rubrici în josul paginii. Iată, nu mai puţin de 7 semnături diferite pe o singură pagină. Şi, pe acest model, despre care vom avea vreme să vorbim pe îndelete mai încolo, toate celelalte pagini. Cine a lucrat la această schemă de „joc”?

- Am insistat mereu asupra formei fixe. (O făcusem şi la Meridian, mai înainte). Convins că, în lumea agitată în care începusem să trăim, cititorul, oricât ar fi de cultivat, nu mai are vreme sau răbdare să citească articole de câte o pagină de ziar (o face dacă e obligat, rar). Trebuie să-i dai esenţa lucrurilor, dacă vrea mai multe, o să afle pe urmă. E mult mai greu să scrii scurt, să concentrezi esenţa unui lucru, eveniment, idei, o ştiam din experienţă, doar lucrasem întreaga viaţă în presă. Le-am cerut colaboratorilor să scrie scurt, au înţeles şi s-au conformat. Toţi. Fiecare articol trebuia să aibă măcar o imagine, uneori mai multe. Majoritatea acestora erau color, ceea ce era surprinzător în marea de cenuşiu a presei. Fiecare rubrică avea locul ei în pagină, te duceai la pagina x şi în colţul y şi găseai săptămână de săptămână rubrica aşteptată. Cititorului trebuie să-i creezi obişnuinţe - asta am învăţat cu decenii în urmă. Fiecare pagină avea un profil anume - literatură, interviuri şi confesiuni, istorie, ştiinţe şi învăţământ, teatru, film şi muzică, arte vizuale, mentalităţi, avanpremiere (domeniile fiind mai multe de opt, unele alternau la două săptămîni). Fiecare pagină avea un nume care trebuia să atragă („Bibliomania”, de pildă, pentru tot ce privea cărţile; multe dintre acestea au fost preluate mai târziu de alte publicaţii). Fiecare pagină avea mai multe rubrici, sporind diversitatea - şi informaţii scurte, în câteva rînduri, cum erau prezentările de cărţi, şi comentarii fel şi fel.

Am orgoliul să spun că am cerut lucruri noi. De pildă, cam toată presa publica în acea vreme profiluri ale unor mari actori sau cântăreţi, se produsese o inflaţie. Dar artele respective nu se limitau la atâta, n-aveau succesul dorit doar cu acei oameni, existau o mulţime în spatele lor despre care nimeni nu ştia nimic şi care meritau din plin. Profilurile Ziarului de duminică erau despre compozitori şi regizori tineri, scenografi, costumieri, aranjori, dar şi pictori, proprietari de galerii, cercetători în diferite domenii etc. Succesul a fost uriaş. Cititorii aflau ce nu ştiuseră, iar oamenii în cauză erau uluiţi că cineva îi bagă în seamă.

Alesesem cei mai potriviţi oameni, după părerea mea, să dea tonul într-un domeniu sau altul, adică nu monştrii sacri care semnau în toate publicaţiile (şi care, poate, ar fi repetat ce mai spuseseră, deşi ar fi dat prestigiu şi acestui ziar). De pildă - Dan C. Mihăilescu (colaborator câţiva ani la rând) pentru literatură, Cornel Radu Constantinescu - pentru pictură, Oltea Şerban Pârâu - pentru muzică ş.a.m.d.. În fiecare număr, exista o rubrică de ”Foileton” (ca în presa interbelică!) în care un scriitor (de obicei unul tânăr sau mai puţin ştiut sau chiar marginalizat) publica fragmente dintr-o carte inedită. Numărul lor a fost uriaş. Textele acestea apăreau ulterior la vreo editură - şi obţineau premii - sau chiar la Editura Fundaţiei Pro. Amintesc doar câţiva; George Arion, Dan Stanca, Tudor Călin Zarojanu, Constantin Stan, Ştefan Aug. Doinaş, Grişa Gherghei, Dan C. Mihăilescu, Cristian Crisbăşan, Mircea Naidin, Elisabeta Isanos, Teodor Baconski, Bogdan Teodorescu.

Erau atât de multe lucruri „altfel” în acel proiect, încât nu puteai să nu fii sedus. Aş mai da un singur exemplu, cum voiam să fac „altfel” fascicolul de sport. Existau pe vremea aceea două cotidiane de sport, foarte bune, şi câteva reviste de fotbal. N-aveam cum concura cu ele, lucrau la ele oameni admirabili, extrem de pricepuţi, cu vechime în domeniu. Aşa că fascicolul de sport trebuia să aibă, inevitabil, rezultate din absolut toate sporturile, poate şi două, trei idei de comentariu sau analize, şi în rest texte pe care să le citească cu enormă plăcere şi cel ahtiat după un sport anume şi novicele. De pildă, în numărul de probă, Nicolae Manolescu scria despre... handbal, nu facea critică literară. Şi mai erau şi alţii. Pentru că puţină lume ştia că mari oameni de litere făcuseră sport la viaţa lor. Veneau cu o perspectivă extrem de proaspătă. Mult mai târziu, ideea s-a răspândit şi a prins în alte publicaţii, dar nu ca o coloană vertebrală.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO