– Cum a fost cu numărul pilot?
– La sfârşitul lunii august (1999) am hotărât să tipărim un număr de probă, în septembrie a fost o activitate febrilă de pregătire, în octombrie numărul 0 a fost tipărit – un ziar cu o machetă fixă.
Şi am aflat cu toţii cât de îngrozitor de dificilă era construirea unui asemenea ziar şi cât de costisitor era. Dar n-am abandonat. Proiectul enorm a fost doar suspendat şi în aşteptarea unor vremuri mai bune din punct de vedere financiar/economic, am hotărât să plecăm la drum cu un singur fascicul, cel care ar fi stârnit cele mai mai surprize – cel cultural. Dar să se cheme cum s-ar fi chemat întregul săptămânal.
Adrian Sârbu a avut ideea să lege acest fascicul cultural de Ziarul financiar, ca supliment cultural. Ziarul financiar apăruse în 1999, un ziar pentru oamenii de afaceri îndeosebi, format mare, sobru, foarte căutat. Părea o apropiere ciudată, am explicat-o şi eu şi domnul Manolescu de nenumărate ori în acele începuturi. Ce să caute un supliment cultural lângă un ziar financiar? Întâi, cititorii acelui cotidian erau (şi sunt) foarte instruiţi; erau dornici de informaţii din toate domeniile, inclusiv din cultură; erau singurii care chiar şi aveau resurse să contribuie la dezvoltarea fenomenului – să cumpere mult mai multe cărţi, tablouri, să finanţeze evenimente etc. Dar cititorii celui mai căutat ziar financiar, se presupune mai scorţoşi, l-au îmbrăţişat fără rezerve, pentru că le aducea mai aproape o lume minunată. La o analiză atentă, toate se explicau. Într-un ziar financiar găseşti informaţii economice, despre valute, burse, comerţ, piaţă în general. Lumea s-a obişnuit relativ repede cu ideea că apropierea între oamenii de afaceri şi oamenii de cultură era foarte firească.
Au urmat luni de reaşezare a sumarului, a echipei, de fixare a structurii ziarului, încheiate cu apariţia, la 26 mai 2000, a Ziarului de duminică. Ziarul de duminică a devenit un brand.
– De când vă ştiaţi cu Adrian Sârbu?
– S-au zvonit multe despre relaţia mea cu Adrian Sârbu, de pildă, poetul Mihail Gălăţanu m-a întrebat dacă n-am fost coleg de şcoală cu el. Nu, n-am fost, o repet. Dezmint şi de astă dată: n-am fost coleg de şcoală şi de bancă cu Adrian Sârbu, care e mai mic decât mine cu nouă ani. Îl văzusem o singură dată înainte de 1989, într-un grup de regizori între care mă nimerisem habar n-am cum, nu schimbaserăm vreo vorbă. Am dat mâna cu el prima oară după revoluţie, cred că în ianuarie 1990. Ştiam că se amestecase cu noile autorităţi, lucra chiar la Guvern, n-am prea vrut să am de-a face cu el. Inevitabil mi-a ajuns la urechi ce face, tot felul de poveşti despre cât e de irascibil, era celebru detaliul că s-a înfuriat într-o zi atât de tare pe colaboratori că a aruncat cu scaunul pe fereastră. Probabil e o poveste ca atâtea altele. Am aflat apoi că a părăsit guvernul, bravo lui, am spus în sinea mea, a deschis un post de radio şi unul de televiziune.
– Cum s-a produs interacţiunea? Ce v-a apropiat?
– Nu mă atrăgea prin nimic. Aveam alte idei. Pe atunci concepeam ziarul Meridian, primul la noi cu o înfăţişare cu adevărat occidentală, care evident că n-a rezistat mai mult de un an, patronul voia să-i tipăresc femei goale pe prima pagină. Am plecat cu o mare parte din echipă şi am pus bazele Observatorului, la Antena 1, în 1994 şi 1995. Habar n-aveam de televiziune, am învăţat, presupun că rezultatul a fost bun, am obţinut şi nişte premii. Dar în urma unor împrejurări care nu-şi au rostul să fie povestite aici, l-am căutat în primăvara lui 1996 pe Adrian Sârbu, mi-a propus să lucrăm împreună şi în câteva zile m-am angajat la ProTV. Era exact cum îl ştiam din urmă cu cinci ani. Am rămas prin preajmă aproape două decenii. L-am văzut cum albeşte în timp. Şi-a făcut mulţi prieteni, dar cred că şi mai mulţi duşmani. Îl adorau şi îl urau în egală măsură. Şi astăzi e la fel. Chiar şi cei care l-au contestat i-au admis intensitatea cuceritoare. Cunosc puţini oameni care să fi dus o viaţă mai trepidantă şi care să aibă o personalitate mai acaparatoare, care să fi inovat mai mult. Nu glumea când le-a cerut tuturor să gândească liber. Nu glumeşte când spune că a transformat România. Nu glumea când spunea că Protv-ul este El.
– Şi El v-a lăsat să faceţi Ziarul de duminică.
– Ori n-avea timp, ori n-avea de ce se teme – fapt este că Adrian Sârbu m-a lăsat să fac Ziarul de duminică aşa cum mi-a trecut prin cap. Sigur s-a întâmplat ca rezultatul să se potrivească cu ideile sale, altfel ar fi intrevenit, poate cu tărăboi. N-a făcut-o niciodată în 15 ani! Rarisim pentru un patron.
– Nu întâmplător m-am gândit întâi la finanţe. E inutil să repetăm ceea ce ştim deja: cultura se tine prin mecenat sau investiţie simbolică. ZD-ul pe print a continuat să existe susţinut fiind de un Ziar financiar care s-a impus ca un brand serios. Cum stătea, în acel context, publicaţia? Cum a oscilat traficul/tirajul, direct condiţionat de cel al publicaţiei mamă? Ce nivel de abonamente era în 2000 şi cum a evoluat el?
– Fireşte, nici la început, nici mai târziu, Ziarul de duminică nu şi-a propus „să spargă” piaţa, dar faptul că a fost un supliment al Ziarului financiar a contat foarte mult. Se tipăreau câte exemplare se tipăreau din Ziarul financiar, adică foarte mult pentru o publicaţie culturală. Abonaţii ziarului primeau automat şi suplimentul cultural. Dar aşa s-a impus. Într-atât încât, în scurtă vreme, au apărut şi situaţii hilare de-a dreptul. Erau cititori care voiau doar suplimentul cultural, vânzătorii de ziare îl vindeau (fireşte, la preţul ziarului), păstrau restul publicaţiei, iar după un alt timp suplimentul ajungea să se epuizeze înaintea ziarului-mamă! Prin urmare, din punct de vedere financiar lucrurile au stat bine. Şi tot mulţumită patronului. Nu-mi cere cifre de buget, nu le ştiu, n-am vrut să le ştiu niciodată.
– Mii de semnături, sute de interviuri, zeci de rubrici. Topuri, anchete (multe realmente excepţionale şi foarte actuale), galerii foto, recomandări, literatură în foileton, cronici de carte, istorie, ştiinţă, arte, mentalităţi. Avanpremiere, corespondenţe, portrete (ale tinerilor artişti şi nu numai). Un adevărat carusel care, parcurs cel puţin retroactiv, dă o imagine completă a lumii culturale româneşti. Cât de greu se construieşte o astfel de reţea culturală şi care au fost momentele de cumpănă pentru acest mix de informaţie şi analiză culturală?
– Într-adevăr asta a fost şi este Ziarul de duminică (şi cât a existat printat, şi acum, doar online) – un mix de informaţie şi analiză culturală. Nu ştiu dacă a fost greu sau uşor să construiesc acest ziar – mai degrabă a fost dificil pentru că am fost nevoit să fiu absolut permanent „în priză”, dar şi uşor, pentru că am ştiut de la început ce vreau, am avut o imagine foarte clară despre cum să arate şi probabil că m-am priceput s-o explic celor care mi se alăturaseră. Şi, fapt şi mai important, pentru că m-am înconjurat de oameni capabili şi care au fost de acord să pună osul la treabă.
Şi, retrospectiv vorbind, Ziarul de duminică– prin anchetele sale, topuri, recomandări, foiletoane, cronici de carte, istorie, ştiinţe, arte, mentalităţi, avanpremiere, corespondenţe, portrete şi profiluri – a dat o imagine a lumii culturale româneşti. Fără parti pris.
– E mai greu sau nu exclusiv în online?
– Ziarul de duminică a fost, este şi sper că va fi o aventură minunată, chiar în sensul cel mai bun al cuvîntului. Cel puţin pentru mine, dar sper – sunt convins – că şi pentru cititori. Ce altă dovadă mai bună pot aduce decât ce voi spune de îndată? Am ajuns la o vârstă, asta se întâmplă cu toţi, e o boală care se transmite din clipa în care te naşti. De cinci ani sunt la pensie, dar de cinci ani continui să fac Ziarul de duminică– să discut cu colaboratorii, să insist pentru sosirea la timp a contribuţiilor lor (sigur îi agasez de multe ori!), să fac sumare, să concep numere în avans şi toate celelalte. Computerul îmi uşurează enorm munca – lucrez pentru ziar oriunde m-aş afla, acasă, la munte, pe drumuri.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
