Asa cum aratam in incheierea primei parti a articolului, istoricii si arheologii, in zelul lor neingradit intru iscodirea adevarului, au ajuns sa-si indrepte atentia si asupra relatarilor biblice, socotite multa vreme de o autenticitate indiscutabila, privind nasterea poporului evreu si a religiei iudaice.
Iar rezultatele sunt de-a dreptul surprinzatoare, punandu-i pe exegetii Vechiului Testament in fata unor intrebari delicate. O documentatie pe aceasta tema, publicata in nr. 52 din 25.12.2006 al revistei Der Spiegel, face turul de orizont al controverselor reizbucnite la aparitia recenta a cartii lui Jan Assmann, Monoteismul si limbajul violentei (Monotheismus und die Sprache der Gewalt, Picus Verlag, Wien). Autorul, egiptolog de recunoscut prestigiu, expert in istoria religiilor si a culturii, relanseaza cu noi argumente teza lui mai veche, conform careia monoteismul reprezinta o ruptura in evolutia civilizatiei, el inaugurand o era a violentei, a intolerantei si a razboaielor purtate in numele adevarului si al credintei.
Contrar unei pareri inca foarte raspandite, monoteismul nu a aparut abia o data cu religia mozaica, aceasta nefiind nicidecum atat de veche pe cat se crede indeobste. Nu exista niciun fel de dovezi istorice sau arheologice privind ipotetica existenta a patriarhului Avraam la 1800 i.e.n., a legendarului intemeietor Moise, care i-ar fi eliberat pe evrei pe la 1250 i.e.n. din robia egipteana si ar fi primit de la Iahve tablele legii pe muntele Sinai, si nici a nu mai putin faimosilor regi David si Solomon, care ar fi intemeiat regatul lor in jurul anului 1000 i.e.n. Un trib Israel este amintit pentru prima oara abia prin 1200 i.e.n., pe cand Palestina intreaga se afla inca sub sceptrul faraonilor egipteni. Au mai trecut trei secole pana sa apara aici primele doua minuscule state evreiesti, Israel si Iudeea, ale caror triburi se inchinau pe atunci mai multor zeitati (Baal, Moloh, El, Ashera, Iahve). Dupa inca un secol si mai bine intrau in scena profetii Amos, Isaia, Osea, lideri ai unei minoritati militante pentru un zeu unic; dar numai dupa cucerirea Israelului in 722 i.e.n. de catre asirieni si a Iudeei in 587 i.e.n. (cand a fost distrus templul din Ierusalim) de catre Nabucodonosor a sosit ceasul decisiv al afirmarii noii religii. A fost o sansa formidabila, facand cu putinta pastrarea identitatii etnice a celor 20.000 de evrei luati in robie babiloniana si ferindu-i de asimilare, deci de disparitia ca natie - destin impartasit de atatea alte populatii.
Dupa eliberarea din robie de catre Cirus cel Mare (538 i.e.n.) si reconstruirea templului (516 i.e.n.), vine in sfarsit vremea fixarii in scris a culegerii compozite de legende si istorii care, dupa repetate rescrieri, va ajunge sa fie cunoscuta drept Vechiul Testament. Acum sunt proiectate intr-un trecut fabulos fapte mitice, fara substanta istorica certa, menite insa sa confere temei si grandoare cultului constituit pe parcursul catorva secole. De o premiera mondiala nu poate fi totusi vorba: zoroastrismul (religie a persilor, monoteista si ea) a fost intemeiat si s-a raspandit chiar mai devreme. Insa cu mult inaintea amandurora, faraonul Amenhotep al IV-lea (cca. 1353-1336 i.e.n.) fusese adevaratul pionier al monoteismului - el a suprimat vechiul cult politeist, i-a izgonit pe preoti din temple, l-a proclamat drept unica zeitate pe Aton, reprezentat prin discul solar, si a cladit o noua capitala la Akhetaton (Amarna), luandu-si totodata numele de Ehnaton.
Jan Assmann aduce date noi si convingatoare pentru a ilustra filiatia dintre cultul lui Aton si cultul lui Iahve: dupa el, Moise nu e decat o reflectare a personajului istoric real Ehnaton, pastrata in memoria colectiva a triburilor ebraice si metamorfozata in scop doctrinar la redactarea Cartii Exodului. Ideea e mai veche, printre promotorii ei numarandu-se, pe langa cativa egiptologi de marca (James Breasted, Eduard Meyer), si Sigmund Freud. Un anume Moise, preot din Heliopolis (centru al cultului lui Aton), care ar fi interzis adorarea vechilor zeitati si ar fi dispus taierea animalelor sfinte, apare in cronicile egiptene inca din antichitate: istoricul Manetho il aminteste, pe la 280 i.e.n., in legatura cu evenimente petrecute cu o mie de ani mai devreme. Iar un alt argument semnificativ se afla chiar in paginile Bibliei: asemanarea psalmului 104 cu imnul solar inchinat lui Aton, de pe timpul faraonului Ehnaton, e atat de evidenta, incat nu poate fi atribuita unei coincidente intamplatoare.
Dar cea mai apriga reactie din partea teologilor a provocat-o tocmai teza de baza, oglindita si in titlul cartii lui Jan Assmann, dupa care religiile monoteiste, prin exclusivismul lor, proclamand existenta unui zeu unic si deci adevarul unei singure credinte, au adus lumii o noua specie a violentei, cea a persecutiilor, silniciilor si razboaielor declansate de intoleranta religioasa. Iar cine seamana vant, culege furtuna. Roadele s-au vazut chiar de la Ehnaton, al carui nume a fost sters din toate analele, de indata ce, inca sub domnia fiului sau Tutankhamon, casta preoteasca a repus in drepturi vechile zeitati ale Egiptului. Biblicul Iahve era o divinitate geloasa, a urii si a razbunarii - Vechiul Testament consta in buna parte din istorisirea a nenumarate invrajbiri, lupte si maceluri. Nici crestinismul n-a ramas mai prejos, cu marea schisma, cruciadele, autodafe-urile Inchizitiei si Razboiul de 30 de ani, iar Islamul, impus cu sabia chiar de la inceputuri, continua sa produca si astazi variante virulente ale monoteismului belicos. Oricat de greu ne vine sa o acceptam, astfel de orori n-au existat in civilizatiile politeiste, mai ingaduitoare in materie de credinta si dispuse oricand sa-si deschida panteonul si pentru zeii unor vecini; razboaiele de atunci nu erau mai putin brutale, dar macar nu-si mascau telurile agresive indaratul unei suspecte cucernicii.
Munchen, 2 martie 2007
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
