Ziarul de Duminică

Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (LV). Adresele lui Caragiale/ de dr. Alexandru Popescu. GALERIE FOTO

Case de pe câteva din străzile unde a locuit Caragiale. Strada Polonă

ÎN IMAGINI: Case de pe câteva din străzile unde a locuit Caragiale. Strada Polonă

Autor: Dr. Alexandru Popescu

25.01.2013, 00:00 1724

Bucureştii lui Caragiale

Se pare că Ion Luca Caragiale a luat un prim contact cu Bucureştii în 1868 când a terminat clasa a V-a liceală aici. Acest contact devine de durată atunci când a frecventat Conservatorul de Artă Dramatică condus de unchiul său, Costache. Viitorul dramaturg se stabileşte în Bucureşti în 1870 când se mută aici împreună cu familia. În perioada 1871-1872, este sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Destul de repede Bucureştii au devenit "oraşul lui Caragiale", atât din punct de vedere literar, ca "personaj colectiv", cât şi din acela al biografiei, scriitorul părăsind oraşul doar atunci când s-a autoexilat la Berlin, în 1905, după ce locuise în Capitală vreme de 35 de ani. În tot cazul, Caragiale s-a familiarizat cu peisajul şi "folclorul" Capitalei, devenind in bucureştean get-beget.

Dar, cercetarea operei lui Caragiale prezintă un interes deosebit şi pentru investigarea istoriei oraşului, mai ales în perioada 1870-1890, căci, aşa cum arată Dan Roşca, autorul unei originale lucrări, Prin Bucureştii lui Caragiale, este vorba de o "altă lume", în care "Majoritatea clădirilor de atunci nu mai sunt în picioare" şi "străzile de azi nu erau încă deschise, iar altele, vechi, au fost rebotezate chiar desfiinţate", făcându-se trimiterea la "obiceiuri ieşite din înţelegerea veacului al XXI-lea". Aşadar o asemenea investigaţie poate oferi informaţii preţioase despre un Bucureşti în bună măsură "necunoscut", cu "taine" care pot fi totuşi elucidate, ceea ce vom încerca şi noi, referindu-ne, pentru început, la "adresele lui Caragiale", adică la locurile legate de biografia bucureşteană a scriitorului, ca şi la acelea care apar în opera sa.

Unde a locuit Caragiale ?

O serie de probleme ridică identificarea locurilor unde a locuit scriitorul drept chiriaş pentru că, asemenea multor bucureşteni, nu a fost niciodată proprietar. Ba chiar, avându-se în vedere numărul unor asemenea adrese, se poate spune că scriitorul a avut soarta din "Balada chiriaşului grăbit" a lui George Topârceanu.

Folosind informaţii din lucrarea amintită, vom aminti că una primele adrese (1888) se afla pe Calea Victoriei 148, undeva în porţiunea dintre Străzile Amzei şi Biserica Amzei, în apropierea Liceului "Sfântu Gheorghe", unde Caragiale ţinea ore, dispărut ulterior. În 1891-1892, de curând însurat, îl găsim pe Strada Polonă. În 1892, Caragiale trimetea o scrisoare, din imobilul de pe "Pitar Moşu 17", dar este posibil ca acesta să fie pe actuala Strada Verona, în viitoarea Casă Ion Mincu. După ce poposeşte pe "Stirbei-V. 61", îl aflăm din nou, în perioada 1897-1898, pe "Pitar Moşu" şi iarăşi pe Polonă, în apropierea Grădinii Icoanei. Numele străzii Rotari unde a locuit Caragiale în 1901 este dispărut, dar se pare că era vorba de strada care poartă acum numele scriitorului.

Mai există o adresă la care, deşi nu a locuit, este legată de biografia lui Caragiale şi… a fiului său, Matei. Pe Strada Frumoasă, în casa de la numărul 14, a locuit Maria Constantinescu, mama naturală a acestuia, născut în 1885, şi recunoscut de Caragiale.

După cum se vede, adresele amintite, destul de multe (la care se pot adăuga şi altele), aflate în diferite zone ale oraşului, i-au prilejuit lui Caragiale un adevărat "periplu" în Bucureşti, ceea de i-a dat posibilitatea să se familiarizeze cu atmosfera diferitelor sale "mahalale" şi cartiere.

Unde a locuit "Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea" ?

Dar poate cel mai edificator exemplu al cunoaşterii detaliate de către Caragiale a Capitalei se află în piesa sa "O noapte furtunoasă" care poate fi considerată cea mai "bucureşteană" a dramaturgului. Este vorba de reconstituirea traseului urmat, la întoarcerea de la grădina "Iunion" (grădina "Union"), de "Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, cherestegiu /negustor de cherestea/, căpitan în garda civică" /sau naţională, trupă de voluntari, asigurând ordinea şi "bunul mers al cetăţii", mai cu seamă din rondurile de noapte prin oraş, desfiinţată în 1884/, împreună cu consoarta sa Veta şi sora ei, Ziţa, "urmăriţi" de Rică Venturiano, "arhivar la o judecătorie de ocol" /unitate administrativă a oraşului/, student în drept şi publicist, aşa cum i-l descrie ipistatului Nae Ipingescu /la vremea aceea, cel mai mic grad în poliţie/.

Acest demers a constituit o preocupare constantă a specialiştilor în opera lui Caragiale, "pasionantă", după expresia unuia din aceştia. Interesul constă în faptul că acest episod, unul din cele mai savuroase din opera lui Caragiale, constă în faptul că el dă posibilitatea reconstituirii unei părţi a peisajului Bucureştilor în a doua jumătate a secolului XIX, rememorării unor componente ale acestuia (străzi, clădiri) care ulterior, în diferite perioade, au dispărut sau şi-au schimbat fundamental înfăţişarea şi numele. Întreprinderea nu este simplă, dat fiind că acest "periplu" urmează un traseu care trebuia să ţină seama de structura (textura) urbanistică a oraşului la acea vreme, modificată şi ea ulterior. De aceea, ipotezele susţinute de diferiţi cercetători nu coincid, la acestea permiţându-ne şi noi să adăugăm adăugând şi una proprie.

Dar iată fragmentul în care este descrisă prima "deplasare":

"Jupân Dumitrache: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-pământ, - papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, - coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, - moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, - maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor..."

În alt fragment care descrie cealaltă deplasare de la Grădina Union, se arată:

"Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului şi nu mai văd pe coate-goale… S-a ţinut după mine până la răscruci, ştii, unde vrei s-apuci spre cazarmă. Ce ziceam eu? "Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina şi lasă!"


Dar ce era "Iunionul" şi unde se găsea localul ? "Grădina Union-Suisse", înfiinţată în 1875, se găsea în "Mahalaua (mai târziu strada) Brezoianu", cam pe locul unde se află acum blocul turn, deci alături de clădirea unde va fi ridicat sediul ziarului "Universul". Aici putea fi "gustate", cupletele ca să folosim expresia lui jupân Titircă, "comediile alea de le joacă (ID) Ionescu", alături de "numere" ale altor artişti români şi străini ("comediile alea nemţeşti, nişte mofturi"). În tot cazul era un local "de succes", frecventat de diferite pături ale societăţii bucureştene. În ceea ce priveşte "deverul" de care se bucura această grădină, Ziţa arată: "Era lume multă, de n-aveam unde sta".

Grădina a fost desfiinţată înainte de 1900.

Mai departe, "grupul" se deplasează pe o stradă care nu mai există, Sf. Ionica, care se găsea nu departe de "Iunion", în apropierea actualei Străzi Câmpineanu, pentru ca apoi, urmând probabil traseul actualului Bulevard Elisabeta, să ajungă la "Podul de pământ" care, după Războiul de independenţă, se va numi Calea Plevnei.

În continuare, ajung "dosul Agiei", unde se găsea sediul Poliţei oraşului, aflat pe malul Dâmboviţei, acum Splaiul Independenţei ( în spatele clădirii unde funcţionează acum Primăria Municipiului Bucureşti), iar apoi ajung pe Sfântul Ilie în Gorgani. Este vorba de biserica aflată acum pe Strada Silfidelor.

În continuare, deşi Caragiale nu menţionează, "grupul" a trebuit să treacă peste unul din podurile Dâmboviţei pentru a ajunge pe Dealul Spirii, zis şi Dealului Arsenalului şi Uranus, unde, de fapt, se afla locuinţa lui "Jupân Titircă". Nu aflăm pe care dintre aceste poduri au trecut. Poate fi Podul Izvor, dar mai probabil, "Podul Mihai Vodă", dispărut odată cu lucrările de amenajare a cursului Dîmboviţei.

Pe malul celălalt, merg pe Mihai-Vodă, după numele mănăstirii cu acest nume, singura ctitorită de Mihai Viteazul în Bucureşti, zidită în anul 1594, a cărei istorie reflectă, în bună măsură, pe aceea a oraşului, constituind una din embleme sale. Într-adevăr, în afară rosturile religioase, ea a îndeplinit numeroase alte funcţii: reşedinţă domnească, spital, iar, din 1862, sediu al Arhivelor Statului. În perioada 1900-1916, este construit Palatul Arhivelor Naţionale, după planurile arhitecţilor Petre Antonescu, Cristofi Cerchez. Complexul a fost demolat în 1984, atunci când a fost distrus întregul cartier prin "sistematizarea ceauşistă". Demolarea nejustificată a unei bune părţi a acestui complex, mai ales a corpului în care se aflau Arhivele Statului, a fost o grea lovitură dată Bucureştilor. Îmi aduc aminte şi acum de perioada studenţiei mele când am făcut practică în această clădire care respira istorie…Biserica şi clopotniţa au fost mutate pe strada Sapienţei, într-un peisaj dominat de blocurile noi.

În sfârşit, grupul ajunge la Stabiliment. Termenul, ieşit din uz, care i-a pus în încurcătură pe unii cercetători, desemnează localul unei instituţii comerciale, industriale, militare. De fapt, aceasta era denumirea tradiţională a "Arsenalului Armatei", construit în 1860.

În diferite pasaje ale piesei sunt amintite "uliţa" şi "maidanul" (teren deschis, loc viran situat în interiorul sau la marginea unei localităţi) din apropierea caselor în care locuiau Ziţa şi Veta (primite probabil de acestea drept zestre), ceea ce ne conduce la concluzia că acestea se aflau în partea superioară a Dealului Spirii, dincolo de "Stabiliment", într-o zonă care îşi mai păstra, ca atâtea alte mahalale ale Bucureştilor, aspectul rural. Este vremea în care Bucureştii mai arătau ca un "sat mare". Treptat, de la sfârşitul secolului XIX, dar, mai ales, la începutul celui următor, aici au fost construite numeroase imobile de diferite categorii: de la locuinţe de cartier, la "curte", cu frumoase grădini, la vile impunătoare. De fapt, acest "amestec" arhitectonic a fost, în bună măsură, caracteristic dezvoltării Bucureştilor în acea perioadă. Ceea ce dădea individualitate cartierului Uranus era atmosfera sa oarecum "patriarhală", tihnită, contrastând cu aceea din zona centrală a oraşului, care mi-a rămas şi mie în memoria afectivă. Ori de câte ori mă plimbam pe străduţele în pantă ale acestui cartier, purtând nume din cele mai pitoreşti, aveam o senzaţie de linişte şi echilibru. Demolarea cartierului Uranus, la care s-a adăugat şi aceea a altor cartiere (a şasea parte a suprafeţei oraşului), a dus la dislocarea a 50.000 de persoane, a fost una din cele mai grele lovituri primite de oraş, echivalentă cu "un război în timp de pace".

În nomenclatorul străzilor dinainte de demolări au existat "Strada Mihai Vodă" şi "Strada Căzărmii", la intersecţia dintre Str. Uranus cu Str.13 Septembrie.

În textul piesei mai sunt menţionate străzile "Marcu Aoleriu" (probabil Marcu Aureliu) şi "Catilina" care, de fapt nu au existat. Probabil Caragiale a simţit nevoia acestei "improvizaţii" pentru savoarea sa sau… pentru a le crea dileme cercetătorilor de mai târziu…

Mai există alte "adrese" din Bucureşti legate de biografia scriitorului şi a personajelor sale, pe care le vom aminti într-unul din viitoarele episoade ale serialului nostru.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO