125 de ani
În vălmăşagul de evenimente şi festivităţi mai mult sau mai puţin de băgat în seamă, dar foarte „promovate” din motive mai ales politice, o aniversare riscă, cel puţin până în momentul de faţă, să tracă neobservată: împlinirea a 125 de ani de la inaugurarea Ateneului Român, adevărată emblemă, simbol nu numai a Bucureştilor, ci chiar a ţării. De la inaugurarea sa au fost construite în Capitală o serie de edificii, dar nici unul nu a putut să „concureze” cu Ateneul, atât în ceea ce priveşte valoarea sa arhitectonică, cât şi rolul său în viaţa artistică şi culturală a ţării.
De aceea ne-am hotărât să nu lăsăm să treacă neobservată, cel puţin pentru cititorii acestei rubrici, data de 14 februarie 1888, când a avut inaugurarea Ateneului Român.
“ Un palat al ştiinţelor şi artelor”
Construcţia acestui edificiu a fost pregătită de activitatea societăţii „Ateneul Român”, fondată la Iaşi, dar afirmată la Bucureşti, destinată, aşa cum arăta Constantin Esarcu, să activeze “pentru popor şi repet pentru popor”, mai ales prin susţinerea de conferinţe, prima fiind ţinută în 1865. Esarcu (1836-1898) studiase în Franţa unde obţinuse titlul de doctor în medicină şi licenţiat în ştiinţe naturale. A activat ca profesor la catedra de zoologie şi botanică la Universitatea din Bucureşti. Desfăşurând o amplă activitate culturală, în 1884, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Fără îndoială că ideea ridicării unei construcţii reprezentative s-a născut în această societate, al cărui nume l-a şi preluat, iar unul din promotorii săi a fost acelaşi Constantin Esarcu, care afirma că trebuie “Să avem ambiţia de a construi în Bucureşti un palat al ştiinţelor şi artelor în care să putem primi cu mândrie celebrităţile ce ne vor vizita sau (pe care) le vom chema în ţara noastră”. Ceea ce s-a întâmplat, ideea şi realizarea sa fiind sprijinite desigur de unele din cele mai importante personalităţi politice şi culturale ale vremii, dar şi de populaţia Bucureştilor care a dat curs cu entuziasm îndemnului lui Esarcu:
“ Daţi un leu pentru Ateneu”
În 1886, terenul pe care urma să fie construit Ateneul se situa mai degrabă spre marginea oraşului. Construcţia va fi ridicată în Grădina Episcopiei, teren ce aparţinea familiei Văcăreştilor, numit de aceea şi „Livada Văcăreştilor”, unde se afla şi o bisericuţă. Iniţial aici ar fi trebuit sa se construiască un… manej pentru cai.
În 1884, un decret guvernamental autoriza Primăria oraşului să cedeze Ateneului acest loc. Desigur, problema cea mai importantă era strângerea de fonduri pentru ridicarea construcţiei, în rezolvarea căreia s-a angajat acelaşi Constantin Esarcu care a lansat apelul „Daţi un leu pentru Ateneu”, devenită foarte populară. Aşadar, Ateneul a fost construit prin subscripţie publică, deci prin contribuţia directă a bucureştenilor, aportul lui Esarcu fiind marcat şi prin atribuirea numelui său unei străzi din apropierea edificiului.
În vederea construirii Ateneului se încheie un contract cu arhitectul francez Albert Galeron, ales la recomandarea nimeni altuia decat lui Charles Garnier, unul dintre cei mai mari arhitecţi francezi, de numele căruia se leagă, printre altele, şi edificarea monumentalei cladire a Operei din Paris. Nu trebuie trecut cu vederea, aşa cum se întâmplă în unele prezentări, că, în realizarea proiectului, Galeron a fost sprijinit de arhitecţii Leonida Negrescu şi Constantin Băicolianu.
La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888, deci s-ar putea spune, faţă de amploarea construcţiei, într-un timp record pentru acea vreme.
Un templu al artelor
Nu numai pentru că intrarea principală a construcţiei este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca proporţii cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole, se poate afirma că edificiu are aspectul unui „templu al artelor”. Desigur nu avut loc o transpunere directă, stilul fiind cel neoclasic, dar, în acelaşi timp, cu caracteristici eclectice, am spune de „sinteză arhitectonică”, adesea întâlnite în construcţiile reprezentative ale vremii din Bucureşti. Apartenenţa la istoria universală a spiritualităţii este marcată şi de înscrierea pe o bandă sub cupola Ateneului, înaltă de 42 de metrii, cu 20 de ferestre cu lire şi cununi, a unor nume care au ilustrat-o, de la Pericle, Michelangelo la cei din perioade mai apropiate.
Iar înscrierea Ateneului în istoria naţională, a fost gândită prin medalioanele în mozaic amplasate deasupra uşilor mari de lemn, reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab si Regele Carol I.
La fel de monumental este şi interiorul Ateneului, prin cele 4 scări de marmură de Carara construite în spirală. Şi pe cuprinsul bolţii sălii se află în medalioane denumirile diferitelor ştiinţe. Fără a se distinge prin dimensiuni deosebite, sala de conferinţe şi concerte are 28,50 metri în diametru şi 16 metri în înălţime. Ea nu se remarcă prin numărul de locuri (794), dar, în schimb, ceea ce îi conferă o personalitate proprie este impresia de monumentalitate, grandoare, am spune totuşi intimă, dar, mai ales, prin calităţile sale acustice, lăudate de toţi marii muzicieni ai lumii care au concertat aici.
O altă personalitate care şi-a legat numele de utilarea acestei săli, în care de altfel a concertat de nenumărate ori, a fost George Enescu prin iniţiativa sa, în 1935, de a strânge fonduri pentru construcţia orgii de concert, amplasată în fundalul scenei.
„Feeria de scene din istoria naţională”
Într-o conferinţă ţinută în anul inaugurării Ateneului, Alexandru Odobescu se întreba: „N-ar fi o adevărată minune a artei picturale feeria de scene din istoria naţională cu care dorim a vedea acoperită friza ce înconjoară sala circulară ?”
Ideea a fost îmbrăţişată ce este drept cu o anumită întârziere, aşa cum au fost atâtea iniţiative la noi, astfel încât abia în 1933, după 32 de ani de elaborare, a fost inaugurată fresca, la acea dată cea mai mare operă de artă din România, realizată de pictorul Costin Petrescu (1872-1954), lată de 3 metri şi lungă de 70 de metri, alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României de la Legionarii romani colonizează Dacia la Epoca de consolidare de după Unirea din 1918. Tot Costin Petrescu este autorul mozaicurile exterioare de la Ateneul Român.
Ateneul a fost bombardat
Din păcate, istoria acestei clădiri, ca, de altfel, a ţării nu a fost scutită de episoade dureroase. Mai întâi, Ateneul a fost bombardat, în 23-24 august 1944, de avioanele germane care, din ordinul lui Hitler, ar fi dorit să distrugă Bucureştii ca represalii pentru ieşirea Românei din Axă. Alături de alte clădiri din zonă, ca şi din alte părţi ale Bucureştilor, şi aceea a Ateneului a fost destul de serios afectată, având de suferit cupola şi o parte din faţadă. Din nou, refacerea sa a beneficiat de sprijinul locuitorilor Capitalei.
A doua oară, Ateneul a fost „bombardat” în timp de pace, în 1948, atunci când autorităţile comuniste, dorind să facă tabula rasa cu anumite episoade din istoria României, legate mai ales de monarhie, a dispus acoperirea frescei Ateneului, ca şi a medalioanelor de pe faţadă cu catifea (bineînţeles!) roşie. Noroc că nu i-a trecut prin cap vreunului din conducătorii de atunci ai Românei să distrugă cu totul fresca, aşa cum s-a întâmplat statuile amplasate pe aleile din faţa Ateneului, reprezentându-le pe unele din cele mai importante personalităţi politice, culturale şi ştiinţifice ale istoriei româneşti, pe care ne facem datoria să le reamintim: Mihai Eminescu Mihail Kogălniceanu, P.S. Aurelian, Ion Ghica, Traian Demetrescu, Dumitru Georgescu-Kiriac, Ienăchiţă Văcărescu, Constantin Esarcu, Gavriil Musicescu, C.A. Rosetti, Vasile Urechea-Alexandrescu, generalul Ioan Emanoil Florescu, Grigore Tocilescu, Gheorghe Dem Theodorescu, C.I. Stăncescu Theodor Şerbănescu. Lucrările fuseseră realizate de unii din cei mai importanţi artişti ai vremii: Ion Georgescu, W.C. Hegel, Oscar Han, Miliţa Petraşcu, Carol Storck, Filip Marin.
Am simţit nevoia să reproducem numele din aceast „panteon al neamului”, căci puţin din generaţia mea şi a celor ce au urmat au avut cunoştinţă de ea.
Ca un fel de reparaţie târzie şi parţială poate fi considerată amplasarea în faţa Ateneului a statuii lui Mihai Eminescu, operă executată în bronz, în 1963, a sculptorului Gheorghe D. Anghel. Ani de zile, scriitorul Geo Bogza venea de ziua de naştere a poetului pentru a depune un buchet la flori aici. Geo Bogza nu mai este, dar florile au rămas…
Un adevărat şoc
…pentru cei din generaţia mea poate fi considerat momentul, în 1968, în care unele din acest opere de artă au fost readuse la lumină.
Îmi aduc aminte ca acum de împrejurarea în care o colegă de la Institutul la care lucram a venit în grabă să ne spună că au „reapărut” medalioanele de pe frontonul Ateneului. Aproape nu ne venea să credem, astfel încât ne-am grăbit, colegii mei ca şi alţi locuitori ai Bucureştilor să constatăm că era adevărat. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât ca să fiu sincer, cei mai mulţi din generaţia mea nici nu ştiam de existenţa lor sau dacă nu au fost distruse cu totul. Era un fel de „secret” pe care părinţii şi chiar profesorii noştri îl păstraseră ca să ne ferească de comentarii ce puteau deveni periculoase în atmosfera acelor ani. În fine, „secretul” a fost „dezvăluit”, portretele şi frescele ieşind din nou la lumină. De fapt, acest gest nu poate fi atribuit unei preţuiri directe a conducerii ţării, a lui Ceauşescu personal, pentru istoria naţională, ci ideii de a marca o „deschidere” menită să atragă adeziunea „maselor” la politica lor şi preţuirea străinătăţii.
„Monument al patrimoniului european”
Se poate spune că Ateneul Român îşi trăieşte o „nouă tinereţe”, fiind consolidat şi restaurat în perioada 2000-2004, şi redeschis în 2005, cu ocazia ediţiei a XVII-a a „Festivalului Internaţional George Enescu”. De altfel, prestigiul de care se bucură Ateneul se datorează în bună măsură şi faptului că ale a fost, de-a lungul anilor, principala gazdă a acestei prestigioase manifestări artistice.
Ateneul Român este înscris în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004 ca „monument de arhitectură de valoare naţională şi universală”.
Pe plan internaţional eecunoaşterea acestui prestigiu s-a produs în 2007, când în faţa Ateneului Român a fost amplasată o placă care a marcat includerea acestui monument pe lista Patrimoniului European.
Fotografiile de actualitate aparţin autorului
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
