M-a uimit intotdeauna diferenta dintre omul si artistul salasluind in aceeasi persoana. Probabil ca asta se datoreaza fascinatiei pe care am incercat-o de mic fata de cei alesi de Dumnezeu pentru a fi creatori, fascinatie datorata atat lecturilor care in miezul copilariei au o alta putere de imaginare, cat si biografiilor citite, care-mi dadeau de inteles ca un scriitor, un pictor nu poate fi un om oarecare. Ma gandeam ce fericiti trebuie sa fi fost oamenii din vremea lui Eminescu, de exemplu, care-l puteau vedea si recunoaste imediat pe strada: "Iata poetul!". Am ramas cu reflexul de a cauta pe chipul celui despre care stiu ca este creator semne, indicii care sa-mi vorbeasca despre opera sa.
Cu putine excepTii, semnele de recunoastere ale unui creator sunt inscrise doar in opera sa. Am cunoscut contabili cumsecade in viata civila, mediocri in gandirea zilnica, niste conformisti dizgratiosi, dar iconoclasti, sclipitori, radicali in operele lor; am cunoscut si insi pozand drept artisti in viata de fiecare zi, dar de tot modesti in ceea ce faceau. Heinrich Boll a ramas un modest functionar de banca si dupa ce-a luat Premiul Nobel, in timp ce Vasile Ghiocel Epaminonda era un geniu neinteles inainte de a fi apucat sa scrie prima propozitie geniala: "Ana are mere". Chiar daca viata mi-a dat multe si dese lovituri peste bot atunci cand incercam sa deslusesc un creator in manifestarile sale cotidiene, nu am incetat sa-i privesc pe cei din jur cu sfanta curiozitate a celui care mai crede in semne. Sunt putini cei care, structural sau studiat, stiu sa fie, pe strada, la locul de munca, acasa, "artisti".
"Personal, cel mai mult din tot ce a facut pana acum Rodica Ion imi place seria din Sub orizonturi. Aplicarea de nisip peste vopsea creeaza o impresie de pictura murala. Dar sugestiile nu se opresc aici: este zid mancat de timp, este clepsidra ce-si pierde nisipul, este orizont marin nisispos, este trup abia ridicat de pe plaja, este ceva de dincolo de noi, de timp, de orizont."
Dintre cunoscuti, suavitatea anapoda a lui Mircea Cartarescu, solemnitatea ceremonioasa combinata cu retractilitatea in vorba si gesturi a lui Marian Draghici, masivitatea fragila a lui Ion Mircea ma tin cel mai aproape de farmecul tinuturilor imaginare ale copilariei, in care faceam o neta distinctie intre oameni si creatori. In rest, aproape toti cei pe care-i stiu sunt bonomi, gospodari, zurbagii in viata civila si nu putini dintre ei - uimitori in arta, afisand o cu totul alta personalitate. De aceea, atunci cand am ocazia, privesc cu mare atentie portretele, dar mai ales autoportretele artistilor plastici: vreau sa vad cum se interpreteaza pe ei insisi, nu cum se vad.
Din acest punct de vedere, autoportretele Rodicai Ion sunt relevante si pentru ceea ce este ea, si pentru ceea ce face. La 30 de ani, despre un pictor se poate spune ca e inca tanar, daca nu foarte tanar, cu tot ce inseamna tineretea in arta: putere, cautare, ruptura, radicalitate. Ceea ce atrage atentia imediat la Rodica Ion este cu adevarat puterea. Din 1996, a participat la numeroase manifestari artistice, a expus, a fost prezenta la tabere de pictura in strainatate. Dar si mai bine se vede aceasta putere in picturile sale, prin dimensiunile si prin absenta oricarui tremur in mana atunci cand asterne culoarea: hotarat, puternic, clar. Ciclul Autoportret de stare propune variante de fapt ale aceleiasi stari. Pe fundaluri inchise, dominant fiind albastrul greu, se asaza geometrii - echilibrul - complementare, dovada ca ele raman aceleasi indiferent de felul cum ai aseza tabloul. In acelasi timp, fragilitatea, trecerea sunt sugerate de fire de vopsea ce curg din formele care exprima adesea porti, treceri: e ca si cum textura s-ar destrama dintr-un covor pus pe perete sau ca si cum vopselele ar curge din penel nevoind sa se fixeze. Static si curgere, imposibilitate de a fixa o stare care este lichida. Toate acestea se realizeaza numai din culoare, din jocurile, tonurile si combinatiile posibile. Asadar, starile nu sunt pure si nici fixe; mereu in melanj si mereu schimbatoare, ele se lumineaza rar si tot rar sunt optimiste.
In Marturii se petrece acelasi lucru, doar ca ochiul se deschide si spre cele inconjuratoare, iar realitatea este mai dinamica. Tehnica nu se schimba - Rodica Ion fiind definitiv cucerita de pictura ca tehnica a culorii - si doar o singura data, intr-un fundal, abia ghicite trei siluete, singurele elemente figurative pe care le-am intalnit la ea, desfasoara un afis, lasa sa cada o cortina sau expun un program care reprezinta elementul central al tabloului. Cei trei vin din lumea secolului XIX, au tinutele romantice ale vremurilor de demult, fapt ce contrasteaza teribil cu modernismul ostentativ al intregului si ofera o nota de stranietate - ma feresc sa vorbesc despre o tenta a fantasticului - tabloului.
Personal, cel mai mult din tot ce a facut pana acum Rodica Ion imi place seria din Sub orizonturi. Aplicarea de nisip peste vopsea creeaza o impresie de pictura murala, probabil izvorand din nostalgiile legate de sectia murala pe care a absolvit-o. Dar sugestiile nu se opresc aici: este zid mancat de timp, este clepsidra ce-si pierde nisipul, este orizont marin nisispos, este trup abia ridicat de pe plaja, este ceva de dincolo de noi, de timp, de orizont.
Ceea ce imi place aici in mod deosebit, si cred ca aici este si spatiul ei de originalitate cel mai profund, este inducerea unei stari feerice. Dincolo sau sub orizont este bucurie pura, este luminozitate calda, de o frumusete ireala. As spune ca aici se vede cel mai bine ca abia cand scapa de cotidianul cenusiu, de propriile stari ce-o leaga de acesta, se poate bucura, este ea insasi, intr-un taram al imaginarului care poate fi copilaria, basmul, iesirea din imediat. Daca in celelalte serii te puteai incanta de tehnica, in Sub orizonturi te incanta viziunea unui artist autentic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
