.. Cam asta lasă de înţeles Paul Kimball, un realizator de filmedin Canada, care a legat numeroase prietenii on-line şi care acolaborat, via Facebook, la scrierea piesei de teatru a unuiprieten. Un detaliu important: prietenul a murit de mult, dar Paulcontinuă şi acum conversaţia cu amicul decedat. Un link cătremesajele de pe Facebook ale acestuia din urmă îngăduie propriuluicerc de amici virtuali ai lui Paul să reacţioneze.
Într-adevăr, postările de pe Facebook, dialogurile de pe Twittersau filmuleţele noastre de pe YouTube vor rămâne în memoria reţeleimult după ce învelişul nostru de carne se va fi năruit. Tot aşa şicu mesajele de pe Gmail sau de pe Yahoo, graţie capacităţii destocare imensă a celor două unelte de comunicare. Există chiarposibilitatea ca, trecând în lumea de dincolo, şi "omiţând" săcomunicăm acest detaliu prietenilor îndepărtaţi cu care obişnuiamsă sporovăim (şi cu care nu dezvoltam niciun altfel de relaţiedecât cea virtuală), aceştia să continue să-şi înfierbântetastatura de pomană, crezând că suntem într-o pauză dialogală. Maitrist încă decât Hamlet vorbind cu ectoplasma tăticului său. Ca sănu mai vorbim despre faptul că viaţa după Facebook sau după Twitterpoate uşor fi întreţinută cu un soft (încă neinventat, după ştiinţamea, dar iată o temă serioasă de reflecţie pentru IT-işti) care sătrimită mesaje ca venind din partea noastră, cândva după ce vom fiajuns cenuşă.
Pe scurt, www-ul este foarte prietenos cu indivizii şi lepromite o posteritate sigură. Asta pentru că este foarte generos cuamprentele personale. Ceea ce nu se poate spune şi despre relaţiasa cu marile întreprinderi de comunicare. Vă mai amintiţi deNetscape (care, la mijlocul anilor 90, domina categoric piaţamotoarelor de căutare), de Alta Vista (abandonat, practic, în 2004,după ce Yahoo a cumpărat Overture care, la rândul său, cumpăraseAlta Vista), de Webvan (care şi-a dat obştescul faliment în 2001)sau de CompuServe (he-he, primul distribuitor de curierelectronic)? Cu siguranţă. Ele sunt însă acum în recycle bin-ulnet-ului, pentru că însăşi arhitectura net-ului este întemeiată pedistrugerea creatoare, sau, dacă doriţi, pe concurenţanecruţătoare. Chiar dacă unii, campioni ai modernităţii în spuse,în fapte încearcă, prin mijloace absolut mizerabile, s-ostăvilească. Mă refer, mai exact, la decizia Consiliului Superioral Audiovizualului francez, de la finele lunii mai a.c., de ainterzice pronunţarea numelor Facebook sau Twitter în media, ceeace va face ca strategiile de comunicare (întemeiate în bună măsurăpe sinergia suporturilor televiziune-web) ale companiilor să devinădebile. Şi, odată cu ele, să scadă dramatic şi popularitateareţelelor de comunicare amintite.
Şi-atunci, cum rămâne cu tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fărăde moarte? Iată un cerc mai vicios decât însăşi Facebook.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al UniversităţiiBucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză.Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) laEditura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară,cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale,începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţiidin ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum deinterviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarulde Duminică.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
