De furat, însă, am furat. De două ori.
A doua oară am furat fără să vreau. Tata m-a trezit într-o noapte, mi-a zis să mă-mbrac.
- Unde mergem? îl tot întrebam.
- Hai, lasă, ai să vezi, îmi răspundea.
Eram speriat, am ieşit în curte, tata a luat căruţul cu roţi de Pegas, invenţia lui "nea Niki Artizanat", vecinul nostru, "mare inventator şi artist", cum îi zicea tata, mai în glumă, mai în serios.
- Ce-a făcut Brâncuşi puteam să fac şi eu. Ce să-ţi spun, mare chestie coloana aia!... zicea nea Niki, tare mândru de operele sale de artă, nişte crengi în care ochiul său sensibil văzuse asemănări cu tot felul de lucruri, unele aduceau cu un chip de om, altele cu o pasăre, altele cu un şarpe, şi tot aşa, le tăia, le cresta cu briceagul, le vopsea, până când puteau înţelege chiar şi profanii despre ce era vorba, scotea forma din materie.
Nea Niki avea ceva în comun cu nea Michelangelo, artistul său preferat, asta era clar.
Am plecat aşadar cu taică-meu, mergeam în tăcere pe trotuar, roţile căruţului erau silenţioase, globuri mari de lumină galbenă atârnau din vârful stâlpilor de beton, strada era pustie, înaintam pe lângă gardul rafinăriei, imensele rezervoare argintii luceau în bătaia lunii ca nişte burţi grase de peşte, le priveam prin ochiurile romboidale ale gardului.
- Doar unul de ar sări în aer şi casa noastră ar fi rasă de pe faţa pământului, îmi spusese cândva tata, iar de atunci rămăsesem cu o spaimă ciudată, căci eram cumva fascinat de ceea ce ar fi putut să se-ntâmple, ceva distructiv sălăşluia în mine, autodistructiv, vedeam explozia uriaşă, un suflu teribil ar fi măturat totul în cale, viziunea mea apocaliptică era, însă, în totală contradicţie cu acalmia străzii, cât era ziua de lungă domnea o linişte desăvârşită, spartă doar de maşinile ce treceau extrem de rar ori de ţipătul îndepărtat al câte unei locomotive. Când mă plictiseam, mergeam pe "rampă", adică pe terenul unde se depozita fier vechi, de ce i se spunea aşa habar nu aveam, dar cert e că nimeni nu îi spunea altfel. Eram fascinat de nimicurile adunate acolo, îmi umpleam buzunarele cu şpan, cu bile de rulment, cu tot felul de rotiţe şi arculeţe, apoi urcam în câte o cabină de camion, mă aşezam pe scaunul şoferului (chiar dacă vara tapiţeria de vinilin îmi frigea pulpele goale) şi învârteam volanul enorm, imaginându-mi că străbat Europa.
Când am ajuns în capătul nordic al străzii, am cotit-o la dreapta, prin spatele rafinăriei, pe o alee plină de gunoaie, am mers până ce aleea s-a-nfundat, tata a fluierat uşor şi atunci am văzut cum o bucată de pal ce acoperea o spărtură din gard e dată deoparte de cineva aflat în curtea rafinăriei, o mână a împins către noi o canistră, apoi încă una, tata le-a luat repede, le-a culcat în căruţ, le-a acoperit cu o pătură, apoi mi-a spus în şoaptă:
- Hai!
Ne-am întors tot în tăcere, eu tremuram de frică, mă aşteptam să apară miliţienii, să ne bată cu bastoanele, să ne aresteze, dar nu s-a întâmplat nimic, am ajuns acasă, tata a pitit canistrele în beci, a lăsat căruţul în magazie, apoi a venit la mine, stăteam în bucătărie, mă holbam la un perete, m-a strâns în braţe, m-a pupat, ochii îi străluceau de fericire.
De ce a trebuit să mă ia cu el nici până azi nu ştiu. Încercase, probabil, să mă pregătească pentru viaţă, îmi dăduse o lecţie importantă şi era tare mulţumit că totul decursese aşa cum îşi dorise. Mă strângea în braţe şi mirosea ciudat, mă holbam la pereţii pe care erau pictaţi cu trafaletul nişte palmieri prăzulii, oribili, totul era atât de absurd, tata râdea şi mă sălta ca pe un sac de cartofi, maică-mea a apărut ciufulită, adormită, în cămaşa de noapte roz, am privit-o cu disperare, încercând parcă să aflu dacă ştia ceva, dacă fusese de acord. Nu mi-a zis nimic, a scos sticla cu apă din frigider, şi-a umplut un pahar, l-a băut, şi-a umplut încă unul, l-a băut şi pe acesta. Auzeam apa gâlgâind prin gâtlejul ei. Inima îmi zvâcnea puternic în tâmple. Tuf! Tuf!... Tuf! Tuf!
*
* *
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
